Datoria publică a României: povară sau oportunitate?

🔊 Ascultă articolul

Gabriela RADU ■

Motto: Datoria statului e impozitul de mâine plătit pentru speranța de azi.

Politicienii aduc adesea în discuție ideea că în trecut am trăit „peste posibilitățile noastre”, pe datorie. Această datorie, formată din împrumuturi costisitoare, trebuie plătită în timp, iar scadențele sale „ne ajung din urmă”. Discursul politicienilor variază adesea în funcție de interesele electorale. Unii prezintă datoria publică ca o povară ce va aduce taxe mai mari și servicii mai slabe. Alții o văd ca instrument util, prin care se pot finanța investiții în infrastructură, proiecte economice sau dezvoltarea unor sectoare strategice.

Pentru cetățeanul obișnuit, însă, conceptul de datorie publică rămâne abstract. Spre deosebire de taxe sau impozite, ea nu se vede în viața de zi cu zi, iar mulți o percep simplist: „statul se împrumută acum, noi vom plăti mai mult, dar mâine”.

Această polarizare și lipsa de educație financiară fac ca tema să fie adesea înțeleasă greșit de public. Câți dintre noi înțeleg ce înseamnă deficit bugetar, dobânzi pentru împrumuturi sau sustenabilitatea datoriei? Sau că nu tot împrumutul trebuie plătit imediat și că statul poate gestiona datorii pe termen lung fără ca viața de zi cu zi a cetățeanului să fie afectată imediat? Efectele palpabile se văd, mai degrabă indirect prin inflație pentru că statul care se împrumută excesiv este nevoit să tipărească bani, prin scăderea sau creșterea investițiilor publice, dar și prin consecințe fiscale viitoare, în general în defavoarea contribuabilului.

Conform datelor furnizate de Banca Națională, datoria externă totală a României a crescut semnificativ în anul 2025 ajungând la 227,34 miliarde euro. Aceasta înseamnă că fiecare cetățean rezident al României din cei 19,036 milioane de persoane înregistrate oficial, este îndatorat cu câte 11.943 euro, respectiv aproximativ 60.900 lei.

Cea mai mare parte a datoriei externe este reprezentată de împrumuturile pe termen lung, aproximativ 78,9% din total. Împrumuturile pe termen lung au crescut cu 14,8% în anul 2025 față de finalul anului 2024. Datoria pe termen scurt a crescut într-un ritm mai lent, cu doar 1,6% în aceiași termeni comparativi. Conform cifrelor furnizate de Banca Națională, se observă o creștere continuă a dependenței de finanțarea externă, pe fondul deficitului de cont curent și al nevoilor mari de finanțare ale economiei, ceea ce afectează stabilitatea macroeconomică pe termen lung.

De ce a crescut datoria publică?

Într-un interval lung, respectiv în ultimii 20 ani, datoria publică a României a crescut semnificativ. Cu toate acestea, datele istorice ne arată că datoria României ca procent din PIB a fost sub media europeană până de curând, dar creșterea rapidă din intervalul 2020-2025 a dus-o aproape de pragul de avertizare. Principalii factori care au determinat această creștere au fost deficitele bugetare mari îndeosebi din ultimii ani, dobânzile la care ne-am împrumutat, investițiile publice mari în infrastructură, sănătate, alte sectoare strategice sau alte măsuri economice care au necesitat finanțări suplimentare și pandemia de Covid.

Atunci când analizăm datoria publică ca procent din PIB o facem pentru că această raportare arată capacitatea economiei de a susține împrumuturile externe: dacă PIB-ul crește lent sau chiar scade, atunci procentul datoriei crește, invers –dacă PIB-ul crește accelerat, atunci povara împrumuturilor scade chiar dacă datoria publică nominală crește.

Unde se situează România în Europa din punct de vedere al datoriei publice?

Nivelul datoriei a depășit limita de 60% a Pactului de Stabilitate și Creștere (Maastricht), dar se situează sub media UE care este de aproximativ 81% și sub cea a zonei euro de aproximativ 88%. În clasamentul țărilor europene, România se situează la jumătatea clasametului din punct de vedere al mediei datoriei publice, mult sub Grecia, Italia, Spania, Portugalia. Problema noastră este că datoria României a avut una dintre cele mai rapide creșteri în Uniunea Europeană și se află sub procedura pentru deficitul excesiv, ceea ce înseamnă supraveghere fiscală și recomandări. Această procedură nu este automat urmată de sancțiuni, dar pune o presiune mare pe reforma bugetară și implementarea unor politici macroeconomice eficiente.

Politicile europene nu sunt identice: unele țări adoptă austeritatea strictă, altele investesc în creșterea economică chiar dacă datoria publică are un nivel ridicat. România, cu o poziție prudentă față de media europeană dar cu un deficit bugetar ridicat este obligată să gestioneze corect măsurile de consolidare fiscală pentru a-și asigura sustenabilitatea împrumuturilor pe termen lung. Altfel, se va menține în continuare în atenția Comisiei Europene.

Sunt riscuri când statul de îndatorează. Dar avantaje?

Percepția emoțională face ca datoria publică să fie privită ca un risc viitor și nu un instrument economic. În realitate, acest concept are efecte complexe pe termen mediu și lung, și nu totdeauna acestea sunt negative.

Există riscuri; mai mult, există costuri semnificative atunci când te împrumuți în afara țării. În primul rând, ca pentru orice împrumut costurile de dobânzile cresc pe măsură ce datoria crește, volumul sumelor plătite ca dobânzi consumă o mare parte din buget. Datoria mare înseamnă un spațiu fiscal mai mic, bugetul țării devine rigid cel puțin pentru serviciile publice. Datoria publică este valută, ca atare fluctuațiile valutare și riscurile externe aferente acestora sunt o presiune suplimentară. Costul împrumuturilor poate fi mai mare dacă ratingul de țară este mai slab. Atunci când statul încearcă o refinanțare a datoriei nu ar trebui să se confrunte cu deficite necontrolate. Și pentru România este stat membru UE, este supusă regulilor fiscale europene cum ar fi, de exemplu nivelul deficitului ca % din PIB: depășirea continua a acestui indicator poate atrage sancțiuni, dacă nu măcar o supraveghere fiscală mai atentă.

Tendința de creștere a datoriei publice a fost de creștere constantă în ultimele două decenii, mai accentuat după 2020. Sigur, creșterea poate arăta nevoi de finanțare pentru investițiile mari, benefice, sprijinite prin împrumuturi. Pe de altă parte, trendul crescător arată și deficite structurale care înseamnă riscuri mari dacă, în continuare, datoria publică nu este gestionată sustenabil și dacă deficitul bugetar este tot mare.

Există și avantaje: împrumuturile statului, dacă sunt folosite inteligent în finanțarea investițiilor publice pot avea un impact pozitiv asupra cetățeanului obișnuit și pot schimba fața comunităților. Dacă statul se împrumută pentru investiții în infrastructura de transport, aceasta înseamnă că se vor construi drumuri, poduri, alte obiective de acest tip care au ca efect imediat crearea unor locuri de muncă în domeniul construcțiilor și furnizorilor de servicii, pe termen mediu costurile de transport scad, afacerile locale se dezvoltă mai ușor, efectul pe termen lung se va vedea în creșterea atractivității comunității pentru alte investiții locale sau pentru turism, dacă există oportunități.

Dacă împrumuturile sunt direcționate pentru două domenii strategice precum educația și sănătatea, acestea vor finanța școli, universități, spitale. Copiii vor avea acces la o educație de calitate iar comunitatea va beneficia de servicii medicale care scad costurile sociale ulterioare. În plus, aceste investiții ar putea atrage specialiști și personal calificat în comunitate.

În domenii precum regenerarea urbană, energia și protecția mediului, dacă statul se îndatorează poate folosi sumele împrumutate pentru reabilitarea zonelor periurbane degradate reducând astfel migrația populației către alte orașe, transferul spre energia verde care reduce costurile pe termen lung, protejează mediul și sănătatea comunității și creează locuri de muncă în sectoare inovatoare.

Datoria publică: cifra din statistici care intră în buzunarul cetățeanului

Datoria publică este adesea tratată ca un simplu indicator macroeconomic, o cifră rece într-un raport al Ministerului Finanțelor. În realitate, ea nu rămâne între coperțile documentelor oficiale. Se simte, direct sau indirect, în viața de zi cu zi a fiecărui cetățean. Nu apare distinct pe nicio factură, dar îți crește costul vieții, lent și constant.

Este important să înțelegem un lucru esențial: datoria publică nu reduce automat nivelul de trai. Nu orice împrumut este o povară și nu orice deficit este un dezastru. Efectul asupra cetățeanului depinde de mărimea datoriei, de ritmul în care aceasta crește, de costurile de finanțare și, mai ales, de scopul pentru care sunt folosiți banii.

Atunci când statul se împrumută pentru investiții productive, efectele pot fi benefice. Servicii publice mai bune, infrastructură funcțională, digitalizare eficientă – toate acestea pot fi rezultatul unei datorii bine gestionate. În astfel de situații, împrumutul devine un instrument de dezvoltare: crește productivitatea, economisește timp, stimulează economia, iar pe termen mediu și lung duce la creșterea PIB-ului, a veniturilor bugetare și a stabilității locurilor de muncă.

În perioade de criză, datoria poate funcționa ca o plasă de siguranță. Împrumuturile pot preveni tăieri brutale de salarii sau pensii și pot evita majorări bruște de taxe. Cu alte cuvinte, datoria poate cumpăra timp și stabilitate socială.

Problema apare atunci când mecanismul scapă de sub control. O datorie mare și în creștere accelerată atrage dobânzi mai ridicate. Statul ajunge să plătească tot mai mult pentru a se împrumuta, iar aceste costuri nu dispar, cresc. Ele se transferă, inevitabil, în economie. Guvernul este constrâns să crească veniturile bugetare prin majorări de taxe, eliminarea facilităților fiscale sau extinderea bazei de impozitare. Rezultatul? Veniturile reale ale populației scad.

Austeritatea și inflația sunt simptomele clasice ale unei datorii nesustenabile. Cetățeanul simte că, deși salariul rămâne același, puterea de cumpărare se erodează. Plătește mai mult pentru aceleași bunuri și servicii. Ajustările bugetare, oricât de tehnic ar fi formulate, ajung direct în buzunarul contribuabilului.

În cazul României, situația nu este, deocamdată, una de criză a datoriei. Țara are încă acces la finanțare externă, iar nivelul datoriei nu este extrem în comparație cu alte state europene. Vulnerabilitatea nu vine însă doar din volum, ci din combinația periculoasă dintre venituri bugetare insuficiente, deficit mare și o datorie aflată pe o traiectorie ascendentă. Dacă banii împrumutați se duc preponderent pe consum, nu pe investiții generatoare de creștere economică, problema se amână, dar nu se rezolvă.

Riscul real pentru cetățean apare atunci când datoria crește rapid, costurile cu dobânzile apasă bugetul, iar spațiul pentru politici sociale se restrânge. Într-un asemenea scenariu, presiunea pentru creșterea taxelor devine constantă, inflația rămâne ridicată, iar ajustările fiscale sunt suportate, în cele din urmă, de populație.

Concluzia este una simplă și ar trebui repetată cu onestitate în spațiul public: nu datoria în sine ruinează o națiune, ci lipsa unui scop clar și productiv pentru care ea este contractată. Împrumutul poate fi un instrument de dezvoltare sau o povară peste generații. Diferența o face responsabilitatea cu care este administrat.

[/responsivevoice]