Leonard MOCANU ■
Românioșii
Pe vremuri, circula o glumă cu felul în care, în zece minute poți aduce un om de la starea de calm absolut, la disperare, cu numai câteva apeluri telefonice. Ceva similar mi-a fost dat să văd, ca observator dar și ca actor (e adevărat, mai mult figurant!) pe parcursul a douăsprezece ore, într-o noapte de sâmbătă spre duminică. Am văzut cum o întâmplare poate transforma oameni în adevărate fiare, le poate întuneca judecata și dezlega limba și instinctele, mergând către gesturi necugetate, către injurii, acuze, presupuneri și dări cu părerea.
Aflați pe un aeroport într-o țară străină, pe drumul de înapoiere către București, am văzut cum panoul de informații se modifica din timp în timp, iar zborul nostru, programat cu o companie românănească de mici dimensiuni dar cu pretenții mărețe, era amânat, inițial cu o oră și jumătate, apoi cu două ore și 45 de minute, trei ore și, în final cu șase ore și un sfert. În fapt, au fost șapte ore și un sfert până ne-am desprins de sol, plini de adrenalină, de haz de necaz, dar și martori la scene diverse, multe dintre ele reprobabile.
Prima amânare a condus la întârzierea procedurii de check-in cu 45 de minute, respectiv cu creșterea presiunii ”în cazane”, dar, odată ghișeele deschise, lucrurile au început să se calmeze. Că unii dintre colegii de călătorie nu s-au regăsit pe listele de pasageri, că alții (inclusiv noi) ne-am trezit ”gratulați” cu locuri la plezneală, deși achitasem taxe speciale de rezervare a locurilor preferențiale, sunt secvențe dintr-un alt film, de care se face responsabilă agenția de turism, uzuale oricărui grup de turiști. În cazul nostru, a fost suficient să-i spunem operatoarei că trebuia să primim anumite locuri, pentru ca ea să ne rupă biletele deja tipărite și să ne tipărească altele, cu locurile solicitate, dar pentru care nu avea nicio informație oficială. A fost o chestie ”pe cuvânt de onoare” și ne-am bucurat că figurile noastre emanau încredere. Oare dacă ceream locurile piloților, ne erau oferite?
Trecuți de ”furcile” controalelor de securitate și ale pașapoartelor, și acestea cu o serie de cerințe cel puțin absurde, ne-am pornit să inventariem produsele de pe rafturile magazinelor duty-free, pentru a face timpul să curgă mai lesne. Numai că Fata Morgana (că doar eram la marginea deșertului, nu?) a mutat ”linia de sosire” mai departe, astfel că la poartă am aflat de creșterea întârzierii la două ore și 45 de minute. Personal, eram deciși să ne purtăm crucea, dar am aplaudat încercările unor colegi de suferință de a afla informații suplimentare (din țară, evident, pentru că panourile de informații nu erau și vorbitoare), care să ne încadreze mai bine în context.
Și faptele au început să curgă. Odată cu ele, și supozițiile, scenariile, dar și neliniștea și…nervii. Am aflat că aeronava care trebuia să ne aducă acasă făcuse o cursă din același aeroport către Iași, la orele dimineții, după care se hotărâse să se ”dea lovită în aripă” așa că-și clipocea din răsputeri ledurile de la bord, semnalând oarece disfuncții. Cum mai trebuia să zboare alte șase-șapte ore, pe deasupra a trei continente și două mări, și cum nimeni nu-și permite să ignore nici cel mai mic semn de proastă funcționare, s-au căutat soluții. Mă pun în pielea celor care răspund de aceste aspecte tehnice, simt că încep să transpir pe șira spinării, chemat de acasă în miezul unei sâmbete promițătoare, să îmi pun toată priceperea în slujba companiei și a pasagerilor. Din păcate, fierul-e-fier (fie el și aluminiu) și te poate trăda când ți-e lumea mai dragă, astfel că mă declar neputincios, recomandându-le șefilor să caute alte soluții. Asta consumă timp și nervi, iar la o companie aeronautică cu un număr limitat de aparate de zbor și personal insuficient nu-i simplu să faci ”hocus-pocus”.
Asta e doar ceea ce, oameni de bună credință și cu oarecare simț tehnic și capacitate de înțelegere, puteam pricepe. Treaba e că nu suntem toți la fel. Treaba e că agenția de turism nu avea un reprezentant cu noi, care să dea telefoane și să caute răspunsuri în locul nostru. Și cum resursele bateriilor de la telefoane erau limitate, iar semnalul rețelelor de comunicații se zbătea între primele două liniuțe plus că timpul amânării creștea, scenariile erau deja la dospit.
Ne-am mai răcorit cumva, când reprezentantul aeroportului ne-a informat că, având în vedere întârzierea, deveniserăm ”beneficiarii” a câte unei porții de pizza și ai unei băuturi îmbuteliate, dar și aici au apărut acuze că unii au ținut informația doar pentru ei.
Pe panoul de informații, singurele zboruri gratulate cu calitatea de ”întârziat” erau al nostru și al altei surate de suferință tot din România, ceea ce i-a determinat pe cei cu minte înflăcărată să se gândească la tot felul de scenarii apocaliptice în țară, gen atacuri teroriste și alte alea.
Dar imaginația nu le-a fost lăsată prea mult pe foc, avionul celeilalte companii aterizând, iar fericiții conaționali chemați la îmbarcare. În paralel, s-au produs două evenimente: primo – o reprezentantă a aeroportului a venit să ne spună că a fost informată din România că va fi trimis un alt avion în locul celui ”accidentat” așa că așteptarea ni se va prelungi dincolo de șase ore. Secundo – vreo opt-zece pasageri de la zborul nostru au fost strigați, transmițându-li-se că urmau să se întoarcă în țară cu avionul care tocmai stătea să plece.
Primul eveniment a iscat o ploaie de întrebări asupra funcționarei, la care ea nu avea răspunsuri. Cea mai interesantă viza soarta avionului ce fusese înlocuit: Era defect? Se accidentase pilotul? Pentru a calma zelul celui curios, l-am întrebat dacă răspunsul, oricare ar fi fost el exceptând ”nu știu”, l-ar fi făcut mai fericit, iar acesta a înțeles stupiditatea situației și s-a calmat.
Din păcate, cea de-a doua veste transmisă grupului nostru de reprezentanta aeroportului nu s-a lăsat cu aceleași rezultate. ”Aleșii” au devenit ținta acuzelor unora: Câtă șpagă au dat să fie pe listă? Cine și cum i-a ales? Și-au mâncat sanvișul, și-au băut sucul și acum pleacă? Justițiari de ocazie s-au apucat să-i filmeze (că doar era spațiu public), gestul inflamând spiritele până ce a fost nevoie de ”arbitri” să-i despartă. Și unii și alții strigau să vină securitatea aeroportului să lămurească diferendul, adică să spele cât mai public rufele unor românii cu creierele rătăcite.
După ce primul zbor a plecat spre țară și, odată cu golirea aeroportului și înaintarea adânc în noapte, spiritele s-au mai potolit, mulți preferând să se întindă pe banchetele goale și să-și educe răbdarea exersând terapia somnului. Cei cu ”pile” în țară ne-au informat triumfători că avionul de rezervă decolase dinspre Iași astfel că ne-am resetat cronometrele. Trei ore încoace, trei ore încolo, una pentru debarcare-îmbarcare, cam pe la șase dimineața vom respira aerul Bucureștiului.
Sosirea avionului din țară nu a adus liniște, ci și mai multă supărare. Operatorii însărcinați cu îmbarcarea noastră au apărut la poartă cu un teanc de bilete și au început să strige persoane, aparent la întâmplare. Acestora le erau luate înapoi biletele vechi și înmânate altele. Cum strigările se făceau aleatoriu, în opinia noastră (soți fără soții, tați fără copii) și cum teancul de bilete noi se epuiza, scenariile au început iarăși să se scrie singure. Vor să se fofileze și schimbă data zborului, să nu plătească despăgubiri, zicea cineva; ”Aterizăm în spațiul Schenghen, de aia e nevoie de alte bilete”, opinează doctă o tânără care nici măcar nu părea în stare să enunțe zece state membre UE, de parcă cu vechile biletele nu urma să aterizăm tot acolo.
Copleșiți de avalanșă și dornici să ne vadă duși, angajații aeroportului au început validarea tichetelor de îmbarcare. Cum și al meu și al soției au clipit ”verde”, am urcat în autobuzul de transfer, cu aceiași întrebarea în minte și pe buze: ”Ce ne facem dacă ne trezim cu dubluri pe locurile noastre?” Ne-am lăsat pradă hazardului, dar aflându-ne în prima serie ajunsă la bord, ne-am găsit locurile libere și ne-am așezat. Nu înainte de a observa că noua aeronavă (nouă și la propriu și la figurat) dispunea de o altă dispunere a locurilor: cinci banchete pe rând, față de șase la cea neoperativă. Locurile pe rând erau numerotate a, c, d, e, f. Lipsea locul b.
În mintea noastră, multe s-au clarificat: noul avion fiind mai mic, posesorii locurilor ce nu se regăseau au trebuit să fie ”rezolvați”, fie prin redistribuirea la primul zbor sosit, fie pe locurile care ar fi rămas neocupate. S-au creat astfel mai multe separări care, în mod normal, nu ar fi trebuit luate atât de în tragic, pentru trei ore de zbor, dar și o situație delicată, în care o mamă a fost separată de copil, lângă care ar fi trebuit obligatoriu să călătorească, acesta având nevoie de însoțitor permanent. Cum însoțitoarele de bord nu au fost prea convingătoare în a o liniști, respectiva mamă a amenințat că declanșează greva “statului în picioare pe culoar” până la destinație, dar până la urmă a înțeles situația și problema s-a rezolvat după decolare.
Mai de neînțeles a fost cazul unei alte așa zise “doamne”, care făcea scandal pentru că achitase locuri preferențiale pe rândul cu ușile de evacuare de urgență de pe aripi (ca să-și relaxeze picioarele întrucât spațiul este mai mare) și nu putea beneficia de acest confort. Cine o deposedase? Proiectantul și constructorul avionului, care prevăzuseră doar o singură ușă de evacuare de urgență pe aripi, și nu două, ca la avionul rămas în țară. Și uite de-aia doamna urla din străfundul plămânilor, fără să accepte să înțeleagă noua situație, refuzând orice fel de explicație și inflamând atmosfera până aproape de explozie.
Cum zborul a fost lin, iar oboseala și-a spus cuvântul, somnul a biruit, însă, odată cu aterizarea, manifestările energice au reînceput, dovadă că bateriile se reîncărcaseră. O tânără foarte grăbită (miss Schenghen) s-a arătat nerăbdătoare să coboare ”ce mai așteaptă după atâta întârziere?”, refuzând să discearnă că procedurile de securizare a avionului după aterizare, de montare a scărilor și de deschidere a ușilor nu se fac instantaneu, oricât ne-am strădui într-un secol al vitezei excesive.
Poate că unele dintre manifestări nu ar fi existat, dacă oficialii ar fi fost mai comunicativi și mai proactivi, dar din păcate și comportamentul unor pasageri denotă lipsa de discernământ și stăpânire asortate cu tendința de a amplifica orice neajuns, ca pe un afront personal.
Cu un conflict armat la granița noastră, cu un altul care ocupă spațiile de emisie ale canalelor de știri din întreaga lume, te întrebi: “Dacă o situație neplăcută precum întârzierea unui zbor poate provoca astfel de comportamente, la ce s-ar ajunge dacă bombele și rachetele ar cădea în jurul nostru?” Și când astfel de manifestări apar la persoane aparent normale, să mai spunem că numai din grupul nostru două colege au primit către finalul sejurului veștile triste ale pierderii unor apropiați?
Am scris acest articol fără intenția de a arăta cu degetul o anumită agenție de turism, companie aeriană sau anumiți operatori, ci pentru a evidenția cum unii devin neoameni la primul semnal de stres. Sunt convins că mulți vor aplica pentru compensații financiare, că mulți vor refuza de acum serviciile respectivei linii aeriene. La fel cum sunt convins că, indiferent de situație, inumanul din mulți dintre noi iese la iveală mult prea repede!
[/responsivevoice]
