Marina CUȘA ■
În 2023, la 129 de ani de la nașterea celebrului condeier rămas în conștința gazetăriei românești ca temutul pamfletar Pamfil Șeicaru, la Editura UZP a văzut lumina tiparului volumul Pamfil Șeicaru: cavalerul iluziilor pierdute, semnat de Dorin Ivan, cartea, adăugând încă un titlu bogatei bibliografii inspirate de personalitatea emblematică a presei românești.
Dorin Ivan este jurnalist, scriitor, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) și al Uniunii Scriitorilor din România, corespondent special al Agenției Naționale de Presă Agerpres (2002-2020) pentru județul Buzău. Activitatea sa cunoaște și o direcție civică pronunțată, cât și un interes pentru fotografia de presă și artistică, recompensat cu premii importante. Opera literară denotă amploare, cuprinzând volume de povestiri, romane, monografii-reportaj și eseu, pentru care a obținut premii de importanță națională, ca de altfel și pentru publicistică.
Pamfil Șeicaru: cavalerul iluziilor pierdute s-a născut, după cum însuși mărturisește, din întâlnirea cu reputatul jurnalist, în timp ce strângea material pentru volumul al doilea al romanului Prințesa roșie și condeierul (volumul întâi a fost onorat în 2018 de Filiala Proză, București, a U.S.R. cu Premiul Cartea Anului). Volumul este așadar un ,,exercițiu de admirație”, util pentru readucerea în memoria publică a celui mai mare jurnalist interbelic, cu un aport decisiv la transformarea presei românești în a patra putere în stat.
Pamfil Șeicaru (n. 18 aprilie 1894, Tăbărăști, jud. Buzău – d. 21 octombrie 1980, Dachau, R.F. Germania) a rămas o figură legendară și totodată controversată a culturii române, fiind directorul fondator pentru aproape două decenii al cotidianului Curentul, cel mai combativ din perioada dintre cele două războaie mondiale. Ziarist politic de temut, pamfletar acid, luptător împotriva corupției, pe care o considera endemică, și-a datorat succesul profesional inteligenței, flerului, curajului, marii sale culturi – istorice, politice, literare, darului pentru cuvânt. Ca scriitor, a abordat aforismul, memorialistica, teatrul – unde a scris piese- replică la mereu actualele comedii satirice caragialiene. Spirit impetuos, radical, neînfricat, și-a creat mulți inamici și detractori, iar, în timp, acuzații de nazism, antisemitism, colaborare cu puterea ceaușistă și încălcări grave ale deontologiei profesionale, spre exemplu eticheta aplicată de Securitate care a și rămas în folclorul urban în laboratorul fiind sintetizată în butada „Șantajul și etajul”.
Pe cont propriu, Dorin Ivan reia „dosarul Șeicaru”, coroborând datele istorice cu mărturisirile de credință, afirmațiile din cărțile omului de cultură, documentele de la C.N.S.A.S., opiniile altor autori care i-au dedicat monografii, după 1989. Concluziile lui Dorin Ivan sunt laudative și convingătoare chiar dacă cercetarea sa nu recurge la prezentarea riguroasă, științifică a tuturor probelor ce puteau fi aduse. El își fundamentează demersul pe analiza relației față de țară a personalității discutate și a concepției acestuia despre jurnalism, ceea ce pare un fel de „artificiu de calcul”, care-l ajută totuși să-și impună viziunea despre redactorul „Curentului”.
În ceea ce privește primul aspect, patriotismul lui Pamfil Șeicaru, aici nu există urmă de dubiu.
Aflăm că a luptat în primul război mondial, primind Crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul și ordinul francez La Croix de Guerre. În semn de recunoștință pentru că a supraviețuit pe front, a ridicat mai târziu la Orșova Mânăstirea Sfânta Ana, pe locul unui teribil bombardament. În 1944, intuind viitorul ,,roșu” al țării, s-a refugiat la Madrid, din însărcinarea Conducătorului Statului, mareșalul Antonescu, acordându-i credențialele necesare pentru organizare rezistenței naționale anticomuniste în exil, finanțată din fondurile secrete gestionate în bănci din străinătate de vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu.
Astfel, în anii ‘50, în Spania, a conceput un plan pentru desantul partizanilor români în 20 de baze din Munții Carpați, cu ajutor american, demers rămas în proiect. Cel care afirma: „Nu mă concep în afară de destinul neamului meu”, avea o singură religie: ,,religia Patriei”. La 81 de ani, stabilit în R.F.G, după 30 de ani petrecuți în Spania, debuta sclipitor în presa germană, cu gândul de a ,,provoca polemici menite să servească România”. Chiar dialogul avut cu Securitatea anilor ‘70 se baza pe ideea că ,,patria nu poate fi redusă la un partid”, aspectele înregistrate în arhive arătând că avantajul a fost mai degrabă al țării și nu al său personal, care a trăit în exil privațiuni materiale umilitoare. Referitor la acuzația de nazism a celui condamnat la moarte, în 1945, în contumacie, în lotul ziariștilor ce colaboraseră cu Germania, semnatarul cărții susține că în timpul războiului manifestase de fapt o atitudine antigermană, iar ideile sale așa-zis naziste au vizat recuperarea provinciilor românești după tratatul Ribbentrop-Molotov, combaterea partidelor istorice și mai ales afirmarea geopolitică a României în lume. În privința etichetării ca de anti-semit, întâlnim opinia că patronul Curentului fie a negat existent Holocaustului, fie a ajutat mulți evrei să părăsească țara în siguranță.
Teoria lui Pamfil Șeicaru despre instituția presei este extrem de bine articulată și evidențiată, mai ales, în lucrarea Istoria presei românești, apăută postum (Ed.Paralela 45, 2007), căreia Dorin Ivan îi acordă un loc binemeritat în carte.
Astfel, presa era pentru Pamfil Șeicaru un produs al Revoluției Franceze și al democrației, al libertății de expresie, în afara căreia devine o formă de propagandă și o ,,unealtă de îndobitocire”. Ziarul ar fi un fel de ,,conservă” intelectuală, hrană spirituală minimă, într-o epocă a maselor. Rolul lui este de mediator, transmițător al ideilor de la elite spre mase, dar și unul de termometru al stării afective a mulțimii, ca o fișă de observație de la patul bolnavului, de care politicienii ar trebui să țină cont. Presa este un produs al democrației, dar și o unealtă a ei, un garant al libertăților publice, prin pedagogia cotidiană exercitată de orice ziar; este și o formă de rezistență față de orice autoritarism, pentru că favorizează formarea opiniei personale, apropie și unifică opiniile, constituind o forță de reacție împotriva căreia niciun regim nu poate rezista. Ziaristului, Pamfil Șeicaru îi cere să spună mult în puține cuvinte, să demonstreze talent sintetic, servit de o cultură enciclopedică, vioiciune critică și un instinct sigur de orientare în confuzia actualității. Desigur că normativul cheie al omului de presă trebuie să fie simțul răspunderii sociale, corectitudinea în luptă, secondată de curaj, pentru că un cotidian își formează greu cititorii, și dacă îi minte, îi pierde pentru totdeauna. Publicistica s-ar învecina cu literatura, mai consideră gânditorul – deși prima redă mai mult conținutul emotiv al epocii, și cu istoria, fiind din acest punct de vedere linia ce separă viața de istorie, asemeni unui proces verbal încheiat imediat după producerea unui fapt. Cât despre stilul propriu unui gazetar, acesta ar fi de domeniul talentului, al inefabilului – ,,te prinde sau nu te prinde”, spune Pamfil Șeicaru citându-l pe Caragiale.
După 60 de ani de jurnalism în România, apoi în Spania și Germania, Pamfil Șeicaru devine un analist și un politolog recunoscut pe plan european, omagiat la moarte de personalități importante, ca primul ministru al Landului Bavaria, care l-a evocat în termeni pătrunzători: ,,Un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace”. În exil, a publicat peste 20 de volume, la edituri spaniole și franceze, dintre care amintesc: Așa-i că am avut dreptate, domnule Churchill?(1945), Pax americana sau pax sovietica (1947), Dotla, nimic altceva decât cenușă (1948), Nicolae Iorga (1957), Istoria partidelor politice din România (1958), Karl Marx: Însemnări despre români (1965), România în Marele Război(1968).
Dorin Ivan, autorul cărții Pamfil Șeicaru: cavalerul iluziilor pierdute, punctează la rândul său în ce constă moștenirea prodigiosului gazetar, și anume: în mii de articole, un număr mare de intervenții în parlamentul țării ca deputat independent, întemeierea ziarului Curentul, palatul Curentul, Mânăstirea Sfânta Ana, monumentul eroilor de la Mărășești, monumentul din Alsacia în cinstea prizonierilor români, cărțile din exil. Previziunile sale politice s-au împlinit într-un mod uimitor, iar cele mai îndepărtate le vedem realizându-se sub ochii noștri, ai celor de azi (sunt detaliate de autor în capitolul VI al cărții).
Sublinierea patriotismului lui Pamfil Șeicaru, cât și a înălțimii conștiinței sale de jurnalist face portretul pe care-l oferă lucrarea lui Dorin Ivan convingător și demontează poncifele contestatarilor colosalului ziarist patriot.
/responsivevoice]
