Luigi FRIGIOIU ■
Regizoarea Mititelu și un spectacol mărișor
Piesa „Machinal” scrisă acum, aproape, 100 de ani (1928) și-a păstrat actualitatea. Autoarea, Sophie Treadwel – dramaturgă și jurnalistă americană din prima parte a secolului XX – și-a conceput opera având un public-țintă feminin. Astfel, spera să trezească zonele încă secrete din conștiința neexplorată a spectatoarelor.
Regizoarea Diana Mititelu – deși a absolvit nu de mult (în 2015) Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (clasa profesor Ducu Darie) – a devenit o colecționară de nominalizări și premii. Pentru „Jocuri din curtea din spate”, cu premiera la Teatrul de Stat Constanța, a câștigat premiul pentru debut, în 2021. Cel mai recent spectacol, regizat pe scena teatrului constănțean de proză, „Casa Bernardei Alba, a primit patru nominalizări la Gala Premiilor Uniter – 2025.
În cazul piesei „Machinal”, regia tinerei, Dianei Mititelu, secondată de traducerea dramaturgică a și mai tinerei Daria Ancuța, au format un tot unitar, păstrând atmosfera unui triller cu implicații psiho-sociale.
Decorul scenografei Iulia Petrescu este inspirat, simplu, aproape neobservat. În stânga, geamul unui metrou și în dreapta spațiu de lucru al echipei funcționarilor deveniți roboți vorbitori. Biroul firmei se termină cu o scară interioară ce poate duce spre succesul social sau spre… eșafod.
Grupul de figuranți format din studenți de la Facultatea de Arte (Universitatea Ovidius Constanța) dinamizează povestea prin coregrafia Marianei Gavriciuc și luminile lui Cristian Niculescu. Prezența și mișcarea lor îmbogățește spectacolul și imprimă o acțiune reală, vie. Viitorii artiști au adaugat energia tinerească ce descrie o societate mecanizată unde diferențele dintre un angajat și un robot devin nesemnificative.
Vineri, 18 aprilie, ora 19, am fost în sala mare a Teatrului de Stat Constanța. Primul cadru pare o scenetă umoristică despre activitatea zilnică a patru funcționari (interpretați amuzant de Catinca Hanțiu, Marian Adochiței, Alina Manțu și Remus Archip). Telefoane, dactilografieri, expedieri de adrese și glume nesărate colegiale. Se crează o atmosfera comică apropiată de filmul lui Chaplin, Timpuri noi. Întotdeauna, ținta glumelor e tânara Helen de care s-a îndrăgostit bosul firmei.
Printre râsete, se aude replica sinistră – „o nouă sinucidere” la metrou – motivul întârzierii lui Helen la serviciu. Filonul tragic e subtil dezvoltat și se încheie cu crima conjugală, momentul culminant al piesei. Viața robotizată și munca robotizată creează victime. În centrul mașinăriei sociale, actrița Mihaela Velicu face un rol de excepție. Prinsă între mecanismele unei lumi seci și false, tot mai tehnologizate și debusolante, își dorește ieșirea din claustrarea mentală, sentimentală, familială. Rigidă și frigidă nu se poate integra în gașca colegilor de la serviciu, duce povara îngrijirii mamei și își închide resemnată visele. Mama Helenei, creată de Laura Iordan, are afectivitatea limitată de comportamente restrictive. Cu teama de a deveni o eternă „fată bătrână”, Helen vrea să iasă din cercul strâmt al relațiilor de muncă și devine „doamna Jones”, acceptând avansurile șefului. Lucian Pavel interpretează, exact, un “Mister Jones”, șef și în același timp soț rece, distant, sigur pe el… Helen nu mai vrea pe nimeni în jurul său. Nu-și suportă soțul; la naștere, nu-și suportă doctorul și asistenta (Aurelian Culea și Liliana Cazan); nu-și suportă nici propria fetiță. De fapt, Helen devine o victimă. Acasă e victima mamei, la job e victima colegilor și a șefului devenit soț. Devine prizoniera propriei naivități, a propriilor frustrări și cedează primului ieșit în cale, un terchea-berchea, cunoscut într-un bar (Theodor Șoptelea). Se aruncă în brațele lui, crede că a întâlnit marea dragostea și pentru a se elibera își ucide soțul. Lovitura finală o primește în instanță prezidată zgomotos de un judecător haios (Adrian Dumitrescu). Principala probă a acuzării e declarația amantului! Helen e condamnată la moarte și pleacă cu regrete eterne în urma unei vieți trăită inutil.
În rolul principal, Mihaela Velicu construiește un rol complex cu măiestrie artistică excelent dozată. Nu joacă isteric, cum e la modă, ci acumulează tensiunea rolului. Nu strigă decât atunci când tăcerea nu mai poate fi oprită. Există în interpretarea ei un echilibru continuu între fragilitate și rigidizare, între ce ar vrea și ce trebuie să facă. Depresia, panica, claustrofobia socială, nevoia frecventă de aer, nejustificatele izbucniri, sunt toate controlate într-o evoluție surprinzător de precisă. Mihaelei Velicu joacă inteligent și profund.
În ultima vreme, rar mi-a fost dat să urmăresc o actriță care să obțină emoția publicului cu mijloace teatrale simple, naturale, fără stridențe. Personal, interpretarea Mihaelei Velicu mi-a amintit de excepționala artistă Valeria Seciu în jocul căreia datele fizice (admirabile, de altfel) se estompau în fața trăirii scenice.
De când s-a deschis Sala Fantasio, se simte un suflu nou în rândul actoriilor care nu mai sunt încorsetați într-o încăpere cu 50 de scaune, ca Studioul de pe str Lahovary. Păcat că pereții au rămas în continuare albi, fără ca nici măcar un afiș să amintească spectatorilor că se află într-o instituție de cultură și nu în Secția „Primiri Urgențe” a Spitalului Județean. Dar, suntem sigur că directorul Şimşensohn (Shalom Erwin!), a cărui amprentă se poate remarca pe întreaga evoluție a Teatrului de Stat, va găsi soluții.
Vara se apropie iar templurile constănțene se sfărâmă unul după altul. După Teatrul Național Oleg Danovski și Sala Sporturilor, se prăbușește Biserica Adormirea Maicii Domnului 1. Unica soluție ar fi o stagiune teatrală estivală deschisă pe Domeniile Mitroi, în pădurea Forest M. Ceva în genul Serbărilor Dionisiace de la vechii greci.
