Teodor DUMITRU ■
Primăvara se strecura parcă tiptil în satul dobrogean, trimițând insistent blândele raze solare printre crengile viguroase ale salcâmilor maiestuoși din fața birtului, cărora le plesniseră mugurii și acum rânjeau, din miile de frunzulițe, a răsfățare pentru noua viață descoperită, în cântatul de aur al păsărelelor. Se mai făleau și pentru spațiul generos pe care îl aveau ei în gradina matului față de semenii lor înghesuiți în pădurea invecinată. Din stradă abia vedeai printre copaci pereții cârciumii, vopsiți în verdele dragaveiului ajuns la maturitate. Mușterii erau strânși pe lângă mesele metalice dezvelite și împrăștiate prin gradina amplă, care pe scaune, care-n picioare, participând cu toții la zumzetul uman aflat în competiție cu cel al pasărelelor, sătui de mirosul greu din interior, de alcool, tutun și motorina îmbibată în dușumelele ponosite. Pe una din ușile deschise era un afiș „ Jucați la Loz în plic ”. Ședea deschisă pentru eventualele comenzi țipate, ca Nicu, mandatarul, să fie în temă cu discuțiile clienților și pentru că, oricum era mai cald afară…Din când în când câte o rafală de vânt spulbera praful de pretutindeni și determina cheflii să ridice gulerele hainelor și să se țină de șepci și pălării. Erau ultimele suflări ale iernii. Își dădea duhul!…
Pe aleea lungă, ceremonioasă, străjuită de salcâmii așezați milităros, în poziție de drepți, apăru nea Radu la programul zilnic de divertisment.
– Nea Radule, ce mergi, bre, așa crăcănat, parcă ai fi călărit cel puțin două ore….
– În loc să-mi întindeți covor roșu, voi râdeți de un erou național? Amintiri din primul răzbel, băi, țugurlanilor!
– Ai fost rănit, nea Radule, în Primul Război Mondial? Ia spune, cum a fost? Nea Nicule, adu-i dubla lui nea Radu!
– Da’ce mă, el nu știe să vină să și-o ia?
– Eeee! Am fost în măcelul de la Turtucaia, măi băieți, ce știți voi?… Abia am scăpat de acolo… Fierbea pământul, bă băieți… Mureau camarazii mei pe capete… Eram încercuiți din toate părțile… Nemții dintr-o parte, bulgarii din alta…turcii başca. Cădeau obuzele inamice ca ploaia cu grindină. Abia scoteam un camarad îngropat în pământ că intra imediat altul, la loc. Nu vă mai zic ce zgomot era, plus că nu vedeai nici la doi metri. Iadul pe pământ, ce mai… Odată mă lovește și pe mine un obuz de-mi paradește tot piciorul drept… Când mă uit mai bine, pantalonul-varză, izmana-varză, carnea-varză, și o bucată de os din ţurloi, sărită… Dă-i și caut-o! Mă uit în dreapta, nimic; mă uit în stânga, nimic. Când mă uit mai bine, ce să vezi dumneata? Era înfiptă în fruntea unui camarad. O iau, așa cum știu eu, o pun la loc, bandajez cu o cămașă ruptă și mă strecor printr-un tranșeu spre spatele frontului. Nu știu cum am ieșit din încercuire, că m-am târât, șontâc-șontâc, vreo 10 kilometri până m-a luat o mașină sanitară, ce gemea de răniți, și a plecat cu noi la București. M-am trezit în Spitalul Militar, într-un pat în jurul caruia se foiau vreo patru doctori care nu știau cum să prindă așchia de os la locul ei. După ce nu s-au dumirit ei bine, au plecat să cheme pe un doctor bătrân… M-am dat jos din pat, am căutat în trusele medicale, mi-am luat ce îmi trebuia, am lipit osul, am cusut carnea, am bandajat tot piciorul și m-am dus la cantină, că mă luase foamea… Când au venit doctorii, cu ăl bătrân în frunte, unde-i Culea, unde-i Culea? Când m-au văzut mergând bine-mersi pe holuri, să cadă pe spate… Băi Radule, cum ai făcut, ești doctor, sau ai făcut ceva scoală? Da băieți, școala vieții! Asta am făcut! Păi, cum ai prins osul, m-a întrebat ăl bătrân?
– Chiar, nea Radule, cu ce l-ai lipit, bre?
– Parafină, gelatină, ulei de ricin, gaz de lampă… dar ce vă spun eu vouă secretele mele? Nu le-am spus ălora și vă spun vouă… Hă! Am și cui…!
În spital venise băiatul Mareșalului Averescu, făcut bucăți. Era căpitan, comandantul unei companii din Armata a II-a. Îl băgaseră în sala de operații și roiau doctorii în jurul lui. Îl consultau ce-l consultau și ieșeau de acolo dând neputincioși din cap. Toată lumea fugea curioasă să vadă sau să afle ceva. Curând avea să vină și mareșalul… După lungi discuții cu toți medicii, mareșalul a anunțat că cine îi va salva băiatul, va primi un rând de case în Germania și altul în București. După ce au intrat toți medicii și s-au declarat neputincioși, m-am dus la mareșal, care plângea pe hol, într-un colț și i-am zis că îi salvez copilul, aşa cum ştiu eu, doar pentru 20 zile de permisie. Mi-a zis să iau ce îmi trebuie, ajutoare, chestii… I-am zis că nu vreau să mă ajute nimeni. Am luat materialele care mi-au trebuit, tot din trusa doctorului meu, aia cu care mă opersem deja, și m-am închis cu căpitanul Averescu. Și dă-i și lipește, și dă-i și lipește la el, zi de vară până seară… Am ieșit seara din sala de operații transpirat fleașcă, epuizat… Mareșalul a căzut în genunchi la picioarele mele: -Nea’ Culea, spune-mi o veste bună! Domnule Mareșal, intrați și luați-vă băiatul întreg, viu și nevătămat. – Mulțumeeesc, Nea’ Culea! Mulțumeeeesc, urla mareșalul ca nebunul când a ieșit de acolo… Și mă pupa, și mă îmbrățișa…
– Lasă, bre asta, ți-a dat casele?
– Mi-a dat un rând de case în Germania, un rând de case în București și doar zile de permisie. Zgârcit, bă, numai şapte zile. Parcă dădea de la mă-sa!…
– Și casele din Germania, unde sunt, nea Radule?
– Cum intri în Germania, primele trei case cu țiglă roșie, pe dreapta…
– Și… le mai ai, nea Radule?
– Mi le-au luat pe toate comuniștii, la naționalizare!… Hai că am plecat, am treabă! Trebuie să-mi fete vaca! V-am pupat și n-am cuvinte…
