Cătălina GHERASIM ■
Voiam în Turcia de aproximativ o lună, însă programul nu mi-a permis, dar într-un final se aliniază planetele pentru mine și încep să îmi pregătesc bagajele pentru a pleca în Istanbul cu autocarul, am sunat la firmă, am făcut rezervare, am primit discount, m-am bucurat, daaar surpriză; mă răzgândesc cu două ore înaintea plecării autocarului.
Sun dispecerul care se ocupa cu organizarea transportului, anulez rezervarea, îmi cer politicos scuze motivând această decizie nu prea tacticos: „A intervenit o problemă”. Nu puteam să îi spun doamnei că eu cu două ore înaintea plecării autocarului vreau de fapt să merg cu mașina personală, pentru propriul confort și pentru a mă bucura pe lumina zilei de tot ceea ce poate oferi drumul până acolo şi Istanbulul, acesta era gândul meu înainte de a vedea cu ochii mei ceea ce poate oferi CU ADEVĂRAT metropola de pe două continente.
Într-adevăr, o decizie înțeleaptă ar fi fost alegerea călătoriei cu avionul, dar după ultima experiență nici nu am mai luat în calcul această variantă.
Bagajul pregătit, mașina pregătită, la ora şapte mă aflam la granița cu Bulgaria. Locul de unde putea fi achiziționată vigneta era închis, din fericire aceasta se poate plăti online.
Drumul continuă, peisajul superb, asfaltul bun, a meritat schimbarea de planuri în ceea ce privește mijlocul de transport, îmi spun râzând în gând parcă felicitându-mă. Ajung la punctul de frontieră cu Turcia – ora 12.00, totul a mers bine până acum, ce putea să se întâmple rău? Nimic… și nici nu s-a întâmplat, în afara faptului că am stat două ore și jumătate la coadă. Îmi spun în mintea mea- „Lucrurile frumoase merită așteptate”. Bineînțeles că nu m-a cuprins calmitatea, dar ce aveam să fac? Dorința de a vedea Istanbulul cât mai repede cu putință încă dăinuia în mine și parcă îmi mai luasem puțin gândul de la timpul pierdut în vamă.
Ora 16.00, intru în Istanbul – să înceapă aventura, nu mai aveam răbdare să ajung în centrul orașului (acum râd, pentru că știu ce m-a așteptat) scot telefonul și filmez patru benzi pe sens bară la bară, semnalizarea e doar un accesoriu pentru șoferi, foarte rar, spre deloc folosit (probabil au ei un sistem de ghidare pe care îl folosesc din născare pentru că știu exact cum și când să te depășească) am petrecut trei ore în trafic, m-am apropiat de hotel, însă aventura nu se oprește aici, am început să caut un loc pentru a parca mașina, străzi înguste, aglomerație, claxoane, lipsa trecerilor de pietoni, oamenii chiar treceau prin fața mașinilor fără ca măcar să schițeze un gest în ceea ce privește asigurarea – simt că ceva nu e în regulă. Într-un final găsesc o parcare, încerc să mă înțeleg cu turcul însă întâmpin o altă problemă: eu nu vorbesc limba turcă, el nu vorbește nici engleză, nici română și nici cu limbajul semnelor nu stă prea bine, din fericire m-a salvat Google Translate. La un minut de mers pe jos se află hotelul la care făcusem rezervarea încă de acasă, îmi doream doar să las bagajele și să mă odihnesc puțin pentru că oboseala deja își făcuse simțită prezența.
Hotel Arife Sultan, localizat fix în centrul orașului fapt ce m-a determinat să îl aleg, pozele de pe booking arătau bine, prețul foarte bun. Entuziasmul creștea cu fiecare pas făcut, până când ajung în camera care reflecta realitatea, dar nu pe cea din poze- camera era foarte mică, priveliștea nu era deloc satisfăcătoare, dar un lucru foarte important nu l-am luat în considerare, acest hotel fiind situat în centrul orașului, gălăgia era pe măsura localizării.
Seara s-a lăsat, merg pe străduțele înguste ale orașului asemănătoare unui labirint, terase cât vezi cu ochii, turcii sunt foarte amabili. Dacă ar trebui să fac o comparație între Grecia, unde oamenii mă așezau la masă când îmi era foame, aici lucrurile stau diferit, turcii au capacitatea de a te așeza la masă chiar și atunci când nu îți este foame. Cum nu puteam să ajung în Turcia fără să mănânc șiș kebap, aceasta a fost prima alegere de care m-am bucurat în adevăratul sens al cuvântului, mâncarea foarte bună, pregătită relativ repede iar prețurile în concordanță cu zona în care mă aflam.
Următoarea zi, dimineața, în jurul orei 10.00 după ce am luat micul dejun la hotel pornesc spre descoperirea minunățiilor Istanbulului. La această oră orașul nu este aglomerat și hotărăsc ca primul obiectiv turistic vizitat să fie Moscheea Albastră însă planurile se schimbă rapid când aflu că aceasta este deschisă pentru vizitatori după ora 14.00, până atunci având loc rugăciunea de vineri. Mă reorientez spre un nou obiectiv- Grand Bazaar pe care încă după primii pași l-am considerat o bună metodă pentru diagnosticarea agorafobiei. Aglomerație, gălăgie, branduri prăfuite, comercianți insistenți chiar agasanți. Petrec aici o oră după care cedez, fiind mult prea aglomerat pentru mine, mă îndrept spre Bazarul Egiptean de Condimente unde te cuprinde un adevărat amalgam de mirosuri și gusturi. Acesta este situat în cartierul Eminönü unde forfota nu mai era atât de mare. De aici îţi poţi cumpăra condimente pentru toate gusturile, dar șofranul tronează în defavoarea celorlalte. Șofranul turcesc nu este șofranul la care m-am așteptat ci este uscat și are foarte puțină aromă sau culoare. Ulterior am aflat că pentru șofranul adevărat trebuie să caut varianta iraniană care are un preț mai mare.
În imediata apropiere a Bazarului de Mirodenii se află oficiul poștal din incinta căreia se poate cumpăra cardul HGS cu care achit taxa pentru circulaţia pe drumurile publice şi autostrăzi, adică echivalentul vignetei turceşti autocolantul trebuind să fie lipit pe parbriz în apropierea marginii sale superioare.
Următoarea mea ţintă –Palatul Topkapî fosta reședință a sultanilor otomani timp de aproximativ 400 de ani și grădina sa, un loc încărcat de o coloristică impresionantă prin multitudinea soiurilor de lalele, floarea naţională a Turciei, ce împânzesc întreaga întindere a grădinii. Lângă Palat, sunt vânzătorii ambulanți de castane coapte, porumb, covrigi, dar și înghețată. De cum i-am zărit știam ce va urma – it’s showtime, îmi spun în gând, pentru 40 de lire turcești te bucuri de spectacolul creat de vânzători dar și de cea mai bună înghețată mâncată vreodată.
Deja am parcurs 12 km pe jos și tot ce îmi doresc este să mă odihnesc puțin în timp ce-mi fac traseul pentru vizitarea obiectivelor turistice din ziua următoare la restaurantul The Terrace Rooftop-situat la etajul patru al unui hotel, acesta oferind o perspectivă impresionantă asupra Moscheei Albastre. Zis și făcut, planul este alcătuit: croazieră pe Bosfor pentru doar 20 de euro, Basilica Cisternă, Mall of Istanbul și Venezia Mega Outlet.
Timpul se scurge parcă mai rapid ca niciodată așa că mă îndrept spre Hagia Sophia, trebuia să o vizitez, dar planurile mi-au fost dejucate din cauza cozii imense, nu sunt cea mai răbdătoare persoană iar răbdarea mea a ajuns la final așa că mă îndrept spre hotel bucurându-mă doar de priveliștea de ansamblu.
Ziua următoare, planuri dejucate din nou- vântul bătea cu putere, renunț la croaziera pe Bosfor și mă îndrept spre Bazilica Cisternă („Palatul Scufundat” sau „Cisterna Scufundată”), cea mai mare dintre cele câteva sute de cisterne antice care se află sub orașul Istanbul, construită pentru a alimenta cu apă palatul imperial și clădirile înconjurătoare.
Ajung după puțin timp la Venezia Mall- nu îmi vine a crede, turcii au reușit să copieze inclusiv orașe. De data aceasta nu am mai fost surprinsă de cozile interminabile de la casele de marcat și de furnicarul din interior, deja mă obișnuisem.
Ora 16.00, îmi iau rămas bun de la Istanbul, mă îndrept spre frontieră unde ajung cam în trei ore. Peripețiile continuă, petrec patru ore în vamă; „Când ajung în Bulgaria pup pământul”, îmi spun din nou în gând. Într-un final trec granița, mă bucur enorm, se circulă bine, dar GPS alege să îmi joace feste și mă ghidează spre ruta 906 care este mai rapidă şi îmi spune că scutesc o oră. Greșit, total greșit! Ajung pe un fel de drum tehnologic ce traversa o pădure, având o singură bandă, cu gropi care nu permiteau viteză mai mare de 30 km/h. Serpentine, beznă totală, nici măcar o altă mașină pe drum. Deschid geamurile și din dreapta se aude o cucuvea, din stânga o bufniță iar în fața mea, pe marginea drumului văd o căprioară.
Frica îmi curgea prin vene, încep ușor să îngân în surdină “Înger Îngerașul meu…” Parcurg peste cinci km pe același drum cu cratere din ce în ce mai mari așa că trec la nivelul următor de disperare: “Tatăl Nostru care eşti în ceruri…” GPS îmi spune că mai am de parcurs 18 km pe acest drum. Deja mă panichez total, încă nu întâlnesc o altă mașină şi îmi trec tot felul de gânduri prin minte: “Dacă de fapt acest drum era închis?!” Vreau doar să ajung acasă cu bine. După 25 km, civilizația se arată iar eu mă mai relaxez puțin, drumul pare bun, dar încă nu mă bucur.
Ora patru dimineața. După 12 ore petrecute pe drum, în mașină, ajung cu bine acasă și îmi propun ca data viitoare să vizitez partea asiatică a Istanbulului. Cu siguranţă acum am fost omul nepotrivit la locul potrivit.
Foto: Cătălina Gherasim.
