Acasă Caleidoscop DIN COICIU, CU DRAGOSTE (II)

DIN COICIU, CU DRAGOSTE (II)

2114
4

Narcis GAIDARGIU ■

Mai pe seară îl așteptam pe nea Gică, unchiul meu, să vină de la muncă. Lucra docher în port. Așteptarea merita. Îmi aducea pâine de la engleji. Uneori, englejii nu veniseră în ziua aceea, dar veniseră americanii, și-mi dădea pâine de la americani. Erau destul de rare zilele în care nu veniseră în port nici englejii, nici americanii. Erau acele zile în care ori pâinea fusese puțină, ori foamea prea mare. Săracul nea Gică, din pachetul său, economisea pâinea, care în vremea aceea era pe cartelă, un sfert de pâine pentru fiecare, dar eu habar n-aveam, pentru ca seara, înainte de culcare, în timp ce rodeam la pâinea veche cu gust de libertate, să mă simt un pic englez ori american. Toamna, când se făcea tulburelul, mă lua cu el în podul casei, unde avea la uscat, agățate pe sfoară hamsii și țipari. Eu luam cu must, el cu tulburel și-l provocam să-mi spună dacă omorâse nemți prin Munții Tatra, unde-l dusese războiul. Plecam de fiecare dată cam dezamăgit, era om bun, nu omorâse niciun neamț, înghițise doar tranșee la greu.

Între zilele de serviciu, nea Gică se ocupa de grădină ori turna prin curte alei din ciment, pe care-l aducea din sacii sparți, pe care-i descărca în port. Dacă scăpam mingea prin grădină ori ceva nu mergea bine când întindea sforile dintre araci, se rupea vreo beldie putredă sau urechelnițele-i mâncau rădăcina răsadurilor, blândul nea Gică nu înjura de de-alea anatomice, că era urât, înjura numai de cele sfinte. Auzeam cum din fundul grădinii se pogorau grijania, altarul, paraclisul, candela, anafura, crucea, toți Dumnezeii și Cristoșii și, inevitabil, toți erau ai mă-sii. Prin urmare, când m-a luat ma’mare prima oară la biserică, unde avea închiriată strana ei, cultivat cum eram în cele sfinte, doar vorba aia, cei ‘șpe ani de-acasă sunt hotărâtori în educația copilului, pe drumul înapoi spre casă i-am spus că nu mai merg niciodată la biserică, pen’că popa, când trecea printre noi cu cădelnița, înjura de Dumnezeu și Cristos. Bine, adevărat e că cel mai mult îmi plăcea de Paști să trec pe sub masă, iar la prima împărtășanie, după lingurița cu vin, mă așteptam să vină și fileul de hamsie uscată.

Săracu’ nea Gică, mai pe seară, după muncă se așeza la o țuică, la un pahar cu vin, de vorbă  cu prietenul și totodată nașul, Fănel Neagu. Nașul și nașa Neagu aveau casa puțin mai sus, peste drum de biserică. Li se terminau țigările și mă trimiteau la nea Ștefan, șchiopul, la tutungerie. Cum nu suportam mirosul puternic al amestecurilor de tutunuri, nu zăboveam prea mult în magazinelul de trei pe trei metri, cu rafturile pline de țigări. Nea Ștefan, dealtfel serviabil, era prea sobru, sever, milităros. Pierduse un picior în război și se ajuta de-o cârjă din lemn. Toți îl știau de „șchiopul” și știa și el asta, nu ținea să fie și agreabil. Pe drum șterpeleam una-două țigări pentru verii mei, așa că, din curiozitate, în scurtă vreme m-am apucat de „pipat” Mărășești cu filtru.  

Trecuse iar o zi, o zi lungă din vacanța mare. Seara ne culcam devreme, cu găinile, cum spunea ma’mare. Dimineața, la primul cântat al cocoșului, bunica începea activitățile. Când mă trezeam la ora opt, mă trezeau de fapt aromele aduse de aburii micului dejun.

Cu burta plină, în dimineața asta mă treceau ceva gânduri filozofice legate de zbor. Înarmat cu un ziar mai vechi, o foarfecă și câteva stinghii subțiri sustrase deunăzi de la lăzile pentru fructe, ce stăteau în vrafuri pe lângă peretele din lateralul ferit al aprozarului, m-am apucat să confecționez un zmeu. Din apă cu puțină făină am făcut pap, o pastă cu care am lipit cadrul din lemn subțire, apoi ziarele tăiate la fix, după forma cadrului. Îmi mai trebuia o coadă pentru stabilizarea zmeului, iar hârtia creponată rămasă de la ultima oră de lucru manual de la grădiniță, era exact ce trebuia. La final am cotrobăit după ghemul de sfoară cu care nea Gică legase aracii de castraveți din grădină, așa că aveam cu ce să înalț zmeul.

Am trecut iar pe câmpul din spatele dispensarului. După o scurtă planificare mentală, mi-am luat avânt și, din alergare, am lansat zmeul în văzduh. Am început să eliberez sfoara, apoi cu smucituri scurte, trăgeam zmeul înapoi, să ia înălțime. Mai dădeam drumul sforii, apoi iar o smuceam, până când rezerva de sfoară ajunse la final. Zmeul făcea ce se pricepea mai bine. Se rotea încântător, desenând arabescuri cu coada, tremura și vibra cu totul în bătaia vântului.

Pe la amiază, înmuiat sub soarele arzător, mă retrăgeam la umbra pomilor din curtea casei. De multe ori, urcam în vârful dudului sau al caisului, de unde, unduindu-mă solidar cu mlădițele încercate sub ușoara adiere a brizei, scrutam peste întinderile de terenuri virane cu vegetație stepică, încercând să-mi văd blocul din Piața Ovidiu. Cu greu puteam zări turlele aurii ale Catedralei și minaretul Moscheii Carol I.

Astăzi bunica planificase o vizită la tușa Lina, soră-sa mai mare, pe Merișor, mai jos de Școala 9. Avea tensiune mare și tocmiseră o doftoroaie din cartier să-i pună ventuze pe spate și să-i taie sub limbă. Mă jucam în curte, dar din când în când, prin geamurile cu perdele auzeam ”aoleu, aoleu, mă arde, aoleu, mor!” Mai erau câteva vecine venite să asiste la proceduri ori să dea o mână de ajutor. Baba Lina rămăsese singură, de când moș Gheorghe se dusese. Nu mai era nici ea în putere, iar curtea și casa, până nu demult curățate și văruite, erau acum căzute în uitare. Moș Gheorghe fusese poștar. Chibzuiți amândoi, nu avuseseră noroc de copii. Tușa Lina nu avea școală, dar se pricepea să numere banii. Peste stradă de tușa Lina locuia tanti Bălașa, a mai mică, mai frumoasă și mai curtată dintre surorile Mototolea.

După ce se mai îmbunase vipia, moș Manole de pe Frunzelor se așezase la locul știut din colțul școlii, între Izvor și Răzoare, cu galantarul așezat pe-un triciclu. Pălăria alb-gălbuie din pai fin, vorba domoală, părul și barba albe și geamurile curate ale galantarului îmi dădeau încredere că minuscula cofetărie ambulantă era alfa și omega igienei alimentare. Mica vitrină era un adevărat corn al abundenței: covrigi pe șirag, inimioare din turtă dulce, nuga, acadele pe băț, susan, halva, baclava, sarailie, fructe zaharisite, semințe prăjite de floarea soarelui și dovleac. Ca să ușurez efortul bugetar al bunicii, luam câteva sticle sau borcane, le clăteam rapid și fugeam la centrul de colectare ICVA de pe Fulgerului. Reveneam la moș Manole și a sa comoară cu cofeturi. Nimic nu mă atrăgea mai abitir ca inimile din turtă dulce, cu dâre fine de glazură parfumată cu apă de trandafiri.

Micul magazin cu de toate al lui moș Manole, de pe Frunzelor, era una dintre atracțiile cartierului. Bunică-miu Nicolae mă lua la moș Manole să trag un bilet cu trei numere, la loto. Treceai printr-o ușă cu ochiuri de geam și obloane din lemn. Din stradă, părea ușă pentru pitici; ca să intri în micul paradis, coborai două trepte, apoi te învăluia o priveliște ticsită cu bunătăți. Deasupra tejghelei, te întâmpina o pancartă care anunța „Cine ia pe datorie, nu mai calcă-n prăvălie!” Cred și acum că, de fapt, era reclamă, iar mesajul era psihologie inversă. Toată lumea din cartier lua pe datorie. În vacanțe, doi nepoți îl ajutau la bunul mers al trebii, ba uneori, pe rând, îi mai trimitea cu triciclul în colțul școlii. Tinerii nu aveau răbdarea moșului, stăteau acolo cât cioara-n par, preț de-o recreație, apoi auzeam de peste drum de Frunzelor: „Petrică, Petrică, nu m-asculți deloc!” Într-o zi, am găsit obloanele trase peste ușă, apoi le-am văzut prăfuite, iar peste ani așteptau scorojite și strâmbe în balamalele ruginite. Moș Manole și micul corn al abundenței rămăseseră o amintire de poveste.

Mai jos de moș Manole, pe un colț era alimentara cartierului. Mă trimitea ma’mare cu cartela și-i aduceam zahăr și ulei. Mă uitam lung la marmelada și halvaua de pe tejghea. Traversând înapoi Frunzelor, treceam pe la moș Andrei Mototolea, fratele mai mare al bunică-mi. Stătea pe bancă la poartă, sprijinit în baston. Trecuse bine de nouăzeci. „Săru’mâna, moș Andrei!” „Tu al cui ești?” „Al lui Fănica!” Vedeam că-i tot nedumerit. Numele nu-i deschidea niciun sertăraș al amintirilor. Continuam „… fata mai mică a lu’ Dumitra, sora matale…” Tăcea, dădea din cap, semn că-nțelesese, iar lacrimile începeau să-i curgă în șiroaie pe obraji. Cădea pe gânduri, aproape absent, nici nu observa că, neștiind ce să fac, plecam fâstâcit către casa bunicii. Îl auzeam cum bocea, iar în urma mea colinda înapoi printre amintirile locurilor de obârșie ale familiei, … Pantelimon, Movila Miresii, Bran.

Treceam de cizmăria lu Crudu, mă uitam printre șipcile din gard dacă-s frații Șapera acasă, treceam de Strîmbeanu fiul, de casa bătrânilor Strîmbeanu și ajungeam acasă, unde pe o felie de pâine nu tocmai proaspătă, ma’mare presăra zahăr, îl uda cu ceva stropi de apă și plecam s-o savurez fericit, sărind de pe-un picior pe celălalt. Era semn că pâinea era pe terminate, iar a doua zi urma să mai primesc câțiva icși pe cartelă.

Pe Trandafirului, lângă croitoria lui Bădilă, aflată pe colț cu Frunzelor, fostă salon de nunți și seri dansante, era magazinul de pâine. Deasupra ușii, pe o placă de pefele, vopsită pe fond crem cu chenar maro, caligrafiat cu o pensulă lată, era scris simplu „PÎINE”. 

Sâmbăta mergeam cu ma’mare „în oraș”. Era zi de cumpărături. Intram prin magazine, treceam prin Piața Griviței, de unde, în timp ce bunica negocia prețul la vreo marfă ce n-o avea-n grădină, mă înfruptam senin cu pune uscate și miez de nucă, din sacii aflați în fața tarabelor, cu gurile larg căscate chiar în fața mea pofticioasă. Bunica mă vedea, bineînțeles, la fel și tarabagiul, apoi mă apostrofa indignată, trăgându-mă de mână spre alte mărfuri tentante. Auzeam din spate „lăsați-l, doamnă, că-i copil!”

Pajiștea din curtea dispensarului și câmpul din spate se animaseră cu de la mic la mare. Unii prindeau fluturi, alții căutau gărgăuni ori prin cotloanele făcute în pământ, băgau cioturi de lumânare legate cu sfoară, cu care prindeau gândăcei. Alți câțiva erau strânși în jurul unei gropi în care puseseră apă, carbid care bolborosea și o cutie din tablă cu fundul găurit, de la o conservă de roșii, pusă cu gura-n jos peste apă și carbid. Artificierul de ocazie, întins cu totul la nivelul pământului, în lateralul gropii, aprindea un băț de chibrit, pe care-l trecea pe deasupra orificiului de pe fundul cutiei. Asta făcea reacție explozivă cu gazele acumulte sub cutie, pe care o aruncau în sus la vreo zece metri. Câțiva mai mari făcuseră roată și dădeau cu zarurile la barbut sau „la mai mare”. Vreo patru, de clasa a cincea jucau coci cu bile de rulment, pe monede de douăzeci și cinci de bani. Auzeam: „toatele mele!” Rișca era prea simplă, se demodase. Regulamentele nu erau foarte clare, se aplicau la discreția celui mai mare și mai tare. La un moment dat, verii mei, pavăza mea la bătaie, mai mari cu șapte-opt ani, care cam pierdeau la barbut, mă strigau să dau câteva mâini în locul lor, că aveam mână bună. Habar n-aveam ce făceam, cert e că le refăceam bugetul, până când se scandalizau ceilalți și insistau să mă dea afară, că ei pleacă, dacă mai dau cu zarurile. Plecam și mă lipeam lângă o „cazemată” din gardul de mierea ursului, unde se juca poker. Aici se trișa la greu, iar regulile se schimbau de la un joc la altul.

Am lăsat preocupările intelectuale din curtea dispensarului și m-am îndreptat către cel mai fierbinte și mai de interes, pentru mine, loc din cartier, fierăria lui Ioniță. Pe Aluniș, aproape de Străjerului era potcovăria. Nea Ioniță bătea pe nicovală fierul înroșit, scoțând din el potcoave și caiele pentru animalele de povară. La el era tot timpul animație, unul venea, altul pleca cu cai, catâri, măgari, vite și atelaje. Făcea nea Ioniță de toate. Sape, săpăligi, coase, seceri, cuțite, tesle, ciocane. Le vindea duminica în târg. Mă înființam timid în ușa magherniței de-i servea drept atelier. Stăteam o vreme, urmărind loviturile sacadate ale barosului, sub care bucata de fier înroșit lua formă pe nicovală. Apoi auzeam:„hai, dă-i la foale!” Intram un pas în bojdeucă, apucam mânerul de lemn al burdufului din piele, apoi trăgând în jos, suflam aerul comprimat întețind jarul din cuptor. Auzeam sfârâitul cărbunilor încinși, peste care nea Ioniță punea din nou la încins bucata pe care o lucrase. „Hai, dă-i la foale, că se stinge!” Și, acționam. Limbi de foc țâșneau peste jar, fierul înroșit era luat iară în clește, și-auzeam din nou „bang-bum, bang-bum, bang-bum”, loviturile sacadate ale barosului, apoi sfârâitul potcoavei în vasul cu apă. Multă vreme am crezut că nea Ioniță era țigan turcit. Am aflat mult mai târziu că omul era negru din cap până-n picioare de la căldură, funingine și multă trudă.

Acum, mi se întâmplă adesea, când întețesc focul cuptorului de pizza, în grămada de jar din fundul cuptorului să revăd potcoave înroșite. Poate era un semn, o predestinare, pe care de-abia acum le înțeleg.

Mi-era dor de grădiniță, de colegii și prietenii mei, de doamna Clara. De-abia așteptam să reîncep grădinița în toamnă.

Habar n-aveam ce mă aștepta. Ceva înfiorător, ceva ce urma să-mi ia gândul de la grădiniță și să-mi schimbe total viața. Micul meu univers era în pericol să se risipească.

Începeam școala.

Foto: www.pexels.com/ro-ro/

https://sentinela.ro/2021/05/18/din-coiciu-cu-dragoste/

Publicitate
Articolul precedentUn mare cercetător redefineşte performanța umană
Articolul următorSEMPER VIGILANS …!

4 COMENTARII

  1. Câte mingii am pierdut în grădina lui tataia Mototolea jucand fotbal cu frații Șapera, Drăgoi,Dumitrov etc. Probabil vă aduceți aminte de medicii de la dispensar Lefter & Popescu ,de frizeria de pe Frunzelor și bineânțeles măcelăria.
    Mulțumesc din suflet,mi-am revăzut copilăria!!!!

    • La parter erau dispensarul și farmacia, la etaj policlinica. Când răceam mai tare, uneori primeam tratament cu penicilină injectabilă. Unul dintre medici era Barbu. Avea o mână grea la injecții, că șchiopătam câteva zile după înțepătură.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.