Acasă Caleidoscop MARINA GERMANIEI LA MAREA NEAGRĂ 1941-1944. Partea a II-a

MARINA GERMANIEI LA MAREA NEAGRĂ 1941-1944. Partea a II-a

445
0

Dr. Dan-Dragos SICHIGEA

Continuăm seria despre prezența navală germană la Marea Neagră, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, cu partea a II-a. La începutul anului 1942, Comandamentul Marinei de Război Germane analiza posibilitatea transferării de forțe navale în Marea Navală.

Comandamentul Naval Superior Sud, care coordona și zona Mării Negre, aprecia că:

“ […] c. Este clar că este nevoie de un număr mai mare de barje care vor fi utilizate pentru transport și aprovizionare în Marea Neagră și în Marea Egee. Amenințarea submarinelor sovietice nu se va diminua, ci dimpotrivă, va crește până când nu ne vom întări apărarea anti-submarin. De aceea barjele sunt cele mai potrivite nave pentru misiunile de transport. Ele nu necesită o escortă și sunt destul de mici încât pierderea uneia ar însemna pierderi mici de oameni și materiale. Comandamentul (de Marină nn.) Sud recomandă deci construirea a cincizeci de astfel de barje până la venirea primăverii pentru operațiunile din Marea Neagră. Aceste barje plus rezervele lor în caz de pierderi trebuie realizate la Varna. Ele vor juca un rol important și în operațiunile amfibii, de debarcare și sprijin al capetelor de pod. Deja din acest an Marina a fost solicitată pentru astfel de operațiuni. Dar din cauza lipsei navelor corespunzătoare, nu ne-am putut achita de aceste sarcini […] Este recomandat ca barjele să intre în acțiune cât mai repede posibil […] Este foarte posibil ca Leul de Mare să fie adormit pentru încă multă vreme și de aceea se pot transfera barje pentru acest scop către Marea Neagră […]”.

sursa: weaponsandwarfare.com

În acest scop s-a format la Varna Flotila 1 de Transport, 1. Landungsflotille pe data de 26 februarie 1942. Flotila era compusă din barje de transport armate, conform indicațiilor Comandamentului de Marină Sud, de tipul MFP, Marinefahrprahme, cu indicativul F.  Inițial ea cuprindea 15 astfel de barje, dar pe parcursul anului 1942 numărul lor a crescut considerabil. Totodată s-au înființat alte încă 3 flotile de transport cu numerele 3, 5 și 7, subordonate și ele AGMN. Acestea erau echipate tot cu pontoane armate de transport de tip MFP, cele mai mari nave de debarcare folosite de Marina Germană în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Inițial acest tip de navă a fost conceput pentru invadarea Marii Britanii prin Canalul Mânecii, dar acest plan a fost abandonat și pontoanele au fost utilizate pe toate teatrele de operațiuni, mai ales în Marea Mediterană și în Marea Neagră. Pontoanele respective puteau servi în diferite roluri: transport, escortă, minare, ca nave de sprijin antiaerian sau chiar drept canoniere pentru râuri. Ele erau de tip MFP A, varianta 1940, înarmate cu un tun naval de 75 mm., un tun antiaerian de 37 mm. sau tunuri duble de 20 mm. și puteau transporta 200 de soldați sau 140 tone de echipament. Aproape toate pontoanele de acest tip care au activat în subordinea AGMN au fost construite în șantiere din Bulgaria de la Varna, sub supravegherea inginerilor militari germani.

sursa: weaponsandwarfare.com

Așa cum am menționat, Flotila Germană de Dunăre a fost dizolvată în iunie 1943 și din navele ei s-au format mai multe unități, majoritatea subordonate AGMN. Dintre acestea, cele mai semnificative pentru acțiunile din Marea Neagră au fost Flotilele 30 și 31 de escortoare, 30. Geleitflottille și 31. Geleitflottille, înființate între septembrie 1942 și iulie 1943. Ele erau echipate cu o multitudine de tipuri de nave, dar cele mai importante erau din tipul Delflin, adică dragoare de tonaj redus construite din lemn sub supravegherea inginerilor germani din Bulgaria. Lor li se adăugau nave de sprijin precum cutere adaptate la misiuni de escortă, precum Emden, Deutschland, Rheinland, Regina, Hanning II, Germania, Tilly, Gertrud sau șalupe-dragoare, așa cum era MR 7. Existau de asemenea o serie de şlepuri şi nave auxiliare construite majoritatea în anii ’30 şi preluate de la Flotila de Dunăre: Hannes Weiss, Drache, Basilisk, Anderten, Mowe, Kranich, Najade, Luchs, Mercedes, şi Hildebrand.

Alte nave de sprijin folosite de Germania în Marea Neagră au fost cele de tip Siebel Fahre, indicativ SF 40, adică barje Siebel model 1940, după numele inginerului care le concepuse. Navele SF sunt un rezultat al cercetării paralele a celor trei ramuri ale armatei germane, ceea ce explică exploatarea lor atât de personal naval, de uscat, dar și al forțelor aeriene. Aceste barje cu pescaj redus au fost concepute într-un timp foarte scurt pentru Operațiunea Leul de Mare, la fel ca cele de tip MFP. După abandonarea invaziei Marii Britanii au fost folosite pe toate teatrele de operațiuni unde armata germană avea nevoie de nave de transport fiabile și rapide. Ele erau nave de transport-debarcare, de tip catamaran, formate din două pontoane unite printr-o platformă. Armamentul era diferit în funcție de varianta de navă, dar cel mai adesea consta în 1-4 tunuri antiaeriene de 20 mm., 2 tunuri navale de 75 mm. sau de 88 mm., la care se adăuga o mitralieră de 7,92 mm..

sursa: warships.com

Foarte interesant era însă sistemul de propulsie; fiindcă autorul care a dat și numele acestui tip de navă, colonelul Fritz Siebel, lucra în cadrul aviației germane și a fost obligat să apeleze la singurele motoare care se găseau din abundență la acel moment, adică motoare Diesel de camioane și motoare de avioane. Modelul SF 40 utilizat în diferite variante în Marea Neagră folosea două motoare de BMW de avion (2 elice). Aceste nave erau deservite de personalul din Batalionul 86 Construcții, care a luptat în timpul campaniei din Franța și Țările de Jos și a fost transferat apoi din Belgia cu aproximativ cincizeci de nave de transport, majoritatea SF-uri (SF 01-SF 31), ajungând în țara noastră în iunie 1941. Batalionul se subordona Misiunii Germane din România și a fost dislocat la Constanța, navele sale fiind transportate cu 25 de garnituri de tren. Acolo s-a subordonat Sonderkommando Bondel, un comandament special de geniști al armatei germane, împreună cu alte unități precum Batalionul 505 Artilerie Antiaeriană (505. Flak Abteilung) cu tunuri Krupp de 88 mm., o companie de transmisiuni, o companie de întreținere pentru motoarele BMW de avioane și o companie de specialiști naviganți. Deși batalionul avea denumirea de construcții, el era de fapt de pionieri și a participat atât la instruirea trupelor române, cât și la deservirea barjelor și chiar la misiuni de luptă, mai ales minare și deminare. Originea mixtă a navelor SF, cu implicarea atât a Armatei de uscat germane, cât și a forțelor aeriene,explică utilizarea lor în unități de pontonieri, dar și ale aviației. Un exemplu al acestei organizări complicate, tipic armatei germane din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, este faptul că pontoanele Sonderkommando Bondel, deci ale unei unități terestre, au fost apoi preluate de o flotilă de transport a Luftwaffe, deci a forțelor aeriene – Luftwaffen-Fahrenflottille 1 începând cu februarie 1942. Din cele aproximativ 30 de SF-­uri au fost preluate doar 12 (SF111, SF114 – 123, SF145), restul rămânând sub controlul geniștilor din armată. Soldații din Luftwaffe aveau experiență în deservirea navelor SF mai ales în lupta antiaeriană, ei fiind specializați în acest rol în timpul pregătirilor pentru Operațiunea Leul de Mare, unde aviația germană urma să joace rolul principal.

Pentru acțiuni de minare și deminare au fost subordonate AGMN două flotile de dragoare, Flotila 3 dragoare și Flotila 30 dragoare (3. Raumbootsflottille și 30. Raumbootsflottille). Aceste unități erau echipate cu vase de tip R-boot, cu pescaj redus, proiectate să opereze în zone de coastă. Ele au fost construite în mare parte de firma Lurssen, aceeași care realizase vedetele torpiloare S-boot, ceea ce explică asemănările dintre cele două tipuri de vase. Flotila 3 de dragoare era echipată în mare parte cu șalupe dragoare din seria R21-R40, de 126-150 tone în funcție de model, construite în 1936, cu un pescaj mai mare față de seriile precedente; viteza maximă era de 23 de noduri și erau înarmate cu 2 tunuri antiaeriene de 20 mm. plus zece mine. Ulterior armamentul antiaerian a fost schimbat cu un singur tun de 37 mm. A doua flotilă, 30. Raumbootsflottille avea o componență mai eterogenă; exista o șalupă dragoare de tip RR 30 iarpentru misiuni de transport a fost folosită nava auxiliară Sperrbrecher 192, în traducere directă “spărgător de baraj de mine”, înarmată cu un tun Skoda de 75 mm., înlocuit apoi cu un tun Krupp de 88 mm., 2 tunuri antiaeriene de 37 mm. și un tun cuadruplu de 20 mm. Diversitatea de nave a flotilei este ilustrată de prezența de nave de dragaj fluviale, cum ar fi cazul FR 4, Flussraumboot 4, care fusese folosită înainte pe Dunăre.Nava de sprijin logistic a flotilei era Brunhilde de 2600 tone și înarmată cu un tun de 37 mm. Cele mai numeroase nave ale flotilei erau de tip RA, în germană însemnând Raumbot Auslandich, adică dragor de fabricație străină. Navele respective purtau indicativele RA 51, RA 52, RA 54, și RA 56. Aceste nave au fost capturate de Germania în urma campaniei din Vest, din Olanda și introduse în serviciul Marinei Germane. Ele cântăreau 125 de tone, propulsate de două motoare MAN, atingând o viteză maximă de 20 de noduri. Armamentul consta într-un tun de 37 mm., la care se adăuga un număr variabil de tunuri antiaeriene de 20 mm. și mitraliere. Echipajul era format din din 34 de marinari.

sursa: weaponsandwarfare.com

Pe toată perioada războiului în Marea Neagră (1941-1944) flota sovietică și-a păstrat superioritatea numerică și a stânjenit acțiunile terestre ale Axei, mai ales cele din 1942-1943 către munții Caucaz. Ocuparea bazei navale de la Sevastopol de către germani în primăvara anului 1942 a dus la o scădere considerabilă a acțiunilor flotei de suprafață a URSS, dar submarinele inamice au continuat să reprezinte un pericol foarte mare pentru convoaiele Axei. Acest pericol a fost ilustrat de scufundarea navei de transport Suceava pe data de 20 aprilie de către submarinele sovietice, în ciuda faptului că escorta era considerabilă: distrugătorul Regina Maria și mai multe dragoare germane. Pierderea navei Suceava de 7000 de tone a reprezentat o lovitură puternică pentru acțiunile de convoiere ale Axei în Marea Neagră, ea reprezetând aproximativ un sfert din tonajul total al flotei de transport după cum nota viceamiralul Gustav Kieseritzky, comandantul AGMN la acea vreme. Legat de ineficiența măsurilor antisubmarin, el raporta:

„[…] Forțele antisubmarin care se află la dispoziția mea nu sunt capabile sub nici o formă să oprească amenințarea submarinelor inamice. De multă vreme am trimis solicitări pentru trimiterea de nave vânătoare de submarine cu echipamente necesare,   dar nu am primit nici un răspuns […] Dezavantajul în care ne găsim nu poate fi             subestimat […]”. Putem afirma că solicitările repetate ale AGMN și șocul pierderii uneia dintre cele mai mari nave de transport a dus la răspunsul favorabil al Comandamentului de Marină Sud, care a hotărât formarea unei flotile de vânătoare de submarine – Unterseebootsjagdflottille 1 în iunie 1943. Flotila era echipată cu foste nave de transport de tip Kriegstraporter (KT) comandate de marina germană la mijlocul războiului și construite în porturi mediteraneene ca Genoa și dunărene precum Korneuburg și Linz sau Budapesta și adaptate pentru lupta antisubmarin. Unele dintre ele au fost construite aproape de linia frontului, în Ucraina, așa cum este cazul navelor KT39 și KT 40 la Nikolaiev. Ulterior s-au format alte două flotile de vânătoare de submarine: nr. 3 – Unterseebootsjagdflottille 3 și nr. 23 – Unterbootsjagdflottille 23, în anul 1944. Aceste două unități au fost dotate cu nave de tip cuter, indicativ german KFK, Kriegs-Fischkutter. Vapoarele au fost construite atât în Germania, dar și în Grecia și chiar în Crimeea ocupată de germani. Ele erau nave de dimensiuni mici cu o viteză limitată la 9 noduri datorită existenței unui singur motor de 220 cp. Armamentul consta într-un tun de 37 mm., 2 tunuri antiaeriene de 20 mm. și bombe antisubmarin, nava putând transporta 8 astfel de dispozitive.

sursa: warships.com

Forța ofensivă a AGMN se baza, în ceea ce privește navale de suprafață, pe Flotila 1 Vedete Torpiloare, 1. Schnellbootflottille, care a fost formată din șase șalupe torpiloare ce activaseră în Marea Baltică. Germania era recunoscută pentru proiectarea și realizarea de nave rapide cu motor încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar cea mai faimoasă firmă implicată în producția acestui tip de șalupe era Lurssen, după numele inginerului Otto Lurssen. Primele modele au fost utilizate în perioada Primului Război Mondial drept vânătoare de submarine. După pacea de la Versailles care limita tonajul navelor de război, Marina Germană a investit resurse considerabile pentru dezvoltarea acestui tip de șalupe rapide, care erau considerate capabile să reducă decalajul față de marina britanică. Rezultatul dezvoltării programului a constat în navele de tip S-Boote, de la Schnellboote în limba germană, însemnând navă rapidă. Șalupele torpiloare care au fost alocate pentru operații în Marea Neagră au fost șase la număr – S26, S27, S28, S40, S72 și S102 și erau din clasa S-26, cu teugă înaltă din perioada de mijloc a războiului. Construite de șantierele Lurssen, ele aveau deplasament de 112 tone, cu o lungime de 35 metri și lățime de 5,3 metri. Motorul folosit era un Daimler-Benz MB501 cu 20 de cilindri, iar echipajul era format din 24 de marinari. Armamentul acestor nave era format din două tunuri antiaeriene de 20 mm. de tip MG C/30 Flak montate pe un piedestal în centrul navei, deasupra camerei motoarelor. Aceste tunuri era aceleași folosite de submarinele germane pe perioda războiului. Se adăuga o mitralieră MG38 de 7,92 mm. amplasată la prova. Torpilele erau lansate de tuburi tot la prova, ele fiind de calibru 533 mm., model G7a.

Navele au fost reechipate și apoi pregătite pentru transferul către Marea Neagră. Unele șalupe au fost schimbate cu nave din alte flotile pentru a se obține uniformitatea în armament și alte echipamente din dotare. Deoarece hotărârea de a trimite flotila s-a luat la finalul anului 1941, vremea nu permitea mutarea imediată. De aceea, în aprilie 1942, odată cu dezghețarea râurilor, navele au fost duse pe Elba până la Dresda, cu elicele demontate. Șalupele au fost mutate pe cavaleți, fără motoare, puntea principală, puntea de comandă, tuburile lanstorpile, barele de protecție, armamentul antiaerian și echipamentele de navigație, care au fost toate demontate. Carenele fără toate aceste elemente au fost introduse în cofrage din lemn și transportate de-a lungul autostrăzilor germane până la Ingolstadt cu camioane de transport agabaritic. De acolo carenele au fost transportate pe apă până la Linz unde au fost reasamblate șalupele, care au ajuns apoi pe Dunăre la Galați și după aceea la baza lor de pregătire în Marea Neagră la Constanța.

Publicitate
Articolul precedentUniversitatea Ovidius din Constanţa instalează o centrală termică pe peleţi şi energie solară pentru locuitorii din Faleză Nord
Articolul următorHEAT – un pilon al cinematografiei mondiale

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.