Dr. Dragoş SICHIGEA ■
În fiecare an, pe 14 noiembrie, sărbătorim Ziua Dobrogei, marcând data la care provincia aflată secole sub stăpânire otomană s-a unit cu România. Circumstanțele dramatice în urma cărora s-a realizat acest deziderat sunt cunoscute: Războiul de Independență (1877-1878) și apoi Congresul de la Berlin, când s-a recunoscut internațional indepedența națională și revenirea teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră la țară.
Totuși, alte aspecte referitoare la acei ani tulburi rămân mai puțin știute. Ce informații avea Guvernul României despre noua sa provincie? Cum s-a realizat transferul administrației de la cea otomană la cea română? Care erau primele impresii ale autorităților față de Dobrogea?
Printre primele decizii ale Guvernului României a fost trimiterea unei comisii formată din ofițeri din Marele Stat Major, care să prezinte date lămuritoare cu privire la provincia Dobrogea. Principalul artizan al acestui demers a fost ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, care miza pe un raport favorabil, extrem de necesar în vederea dezbaterilor ce se anunțau dificile în Parlament.
Principalii ofițeri aleși au fost colonelul Ștefan Fălcoianu (1835-1905), Șeful Statului Major al Armatei Active și locotenent-colonelul Ioan Murgescu (1846-1913), comandantul Corpului Flotilei, cum se numea Marina Militară în acele vremuri.
În cadrul comisiei, i-a revenit sarcina de a studia porturile dobrogene. În raport, Comandantul Corpului Flotilei a creionat primele elemente de politică navală, militară, fluvialo-maritimă (organizarea serviciilor porturare, poliția porturilor, paza de coastă, dotarea cu nave) rezultate din necesitatea apărării Deltei Dunării și a acelor 240 km de litoral maritim, unde Marina Militară urma să-și asume noua misiune.
Comisia și-a început activitatea în Dobrogea în luna august a anului 1878. Timp de 28 de zile, colonelul Ștefan Fălcoianu, însoțit de mai tinerii ofițeri, căpitanul Șerbănescu și locotenentul Tătărescu, desigur și de câțiva militari în termen, au cutreierat regiunea „luând cunoștiințe depline de tot ceea ce se referea la această provincie.”
Teritoriul dobrogean, înțelegându-se aici cel cuprins între Brațul Chilia și linia care începea la sud „de Kustendje și se termină la sud de Roșovata”, era împărțit de către administrația otomană în unsprezece subdiviziuni administrative, „casale, ori arondismente” la vremea aceea: Sulina, Chilia, Tulcea, Mahmudia, Isaccea, Babadag, Măcin, Constanța, Medgidia, Cernavodă și Hîrșova.
Mangalia cunoștea o situație cu totul specială; prefectura cu același nume, care făcea parte din teritoriul ce trebuia să revină României prin tratat, nu era inclus în fostu sangeac al Tulcei, conform sistemului administrativ otoman. Mangalia depindea de sangeacul Varnei.
Printre primele constatări ale comisiei conduse de către colonelul Fălcoianu se numără și enumerarea autorităților locale, care erau formate pentru fiecare district dintr-un prefect, care aveau atribuții nu numai administrative și judiciare; un consiliu judiciar, cu un președinte și trei membri, care sub conducerea prefectului acționa ca un tribunal local „pentru rezolvarea diferendelor dintre particulari.” La nivelul localităților existau primari, dar funcția era mai degrabă onorifică, deoarece „ciorbagii”, așa cum erau ei denumiți, nu dețineau o putere reală, ei având doar însărcinarea verificării impozitelor calculate pentru fiecare locuitor și rezolvarea micilor dispute.
După cum menționa colonelul Fălcoianu, „în general pentru ori-ce afaceră de cea mai mică importanță locuitori, trebuie se recurgă la autoritățile centrale a districtului, de óre-ce numai acesta are qualitatea ale resolva, ast-fel ca în general prin comunele rurale questiunile sunt resolvate în modul cel mai patriarhal și după voința celui mai tare (sic).”
În ceea ce privește analiza factorilor politici care determinau situația provinciei (sangeacul Tulcei), colonelul Fălcoianu critica administrația otomană, mai ales în ceea ce privește pe cea financiară, considerată „simplă”, fapt din care rezultă că membrii comisiei apreciau veniturile încasate de statul turc din Dobrogea ca fiind subdimensionate din cauza ineficienței birocratice: „îmbunătățirile ce i se pot aduce sunt mari, însé uă-ri-ce caz mai puciu însemătate de cât fololoasele ce se vor trage.”
Din punctul de vedere al comunicațiilor, s-au identificat doar două mari artere terestre în toată provincia, ambele aflate în partea de nord, în districtul Tulcea: prima, de la Tulcea la Isaccea (33 de kilometri), iar cea de-a doua, către Babadag (39 de kilometri).
Misiunea a început la Tulcea, capitala regiunii, adică sediul administrației generale a sangeacului. De Tulcea depindeau ocolurile Mahmudia și Isaccea. Colonelul Fălcoianu a observat că din punct de vedere administrativ, cel mai important district era, firește, cel al Tulcei, dar el era și printre cele mai bine populate din Dobrogea, numai zona din jurul orașului propriu-zis numărând peste 14.000 de suflete, o densitate a populației mult mai mare decât media provinciei Dobrogea.
Prima subdiviziune a districtului Tulcea era tocmai ocolul Mahmudiei, localizat pe Brațul Sfântul Gheorghe, cu un „tărâm variat, petros și nisipos și prin urmare pucin propriu agriculturei (sic).” Cu toate dificultățile în domeniul agricol, care explicau și densitatea redusă a populației (doi oameni pe kilometru pătrat), activitatea economică nu lipsea, ea fiind în mare parte concentrată pe exploatarea resurselor piscicole, activitate în care românii aveau cea mai mare pondere. Existau totodată și două puncte vamale, la Mahmudia și la Dunavăț.
Arondismentul Tulcei, i-a dat ocazia colonelului Fălcoianu nu a ezitat să scoată în evidență diferențele dintre satele musulmane și cele creștine, „esterior mai îngrijit”, deși existau și exemple chiar mai frumoase. Este vorba despre cele câteva sate de germani, anticipând dezvoltarea localităților locuite de germani din Dobrogea: „,sunt unú esemplu învederat de ceea ce póte se producă ordinea și laboirea omului luptând chiar cu ingratitudinea solului. Aceste doui sate sunt: satul Malcoci, la Est de Tulcea, și satul Katalui, în Vale Telitzei, spre Babadagh. Satul Malcoci deși instalat în partea aridă a ocolului Tulcea spre Mahmudie, cu tóte acestea el este înconjurat de arbori și de grădini care producú legume pentru îndestularea localitarilor din împrejurimi pînă la Tulcea și Mahmudie.” În general, însă, solul propice agriculturii trebuia exploatat, iar recomandarea comisiei era de a se permite defrișarea anumitor zone și desțelenirea, ceea ce administrația otomană nu a permis decât musulmanilor.
Orașul propriu-zis prezenta o imagine pozitivă, în comparație cu alte localități dobrogene, mult mai lovite de năpasta războiului. Clădirile instituțiilor erau bine întreținute în general, așa cum era cazul palatului adminsitrativ, închisorilor și școlilor. Portul Tulcei era relativ mic, având nevoie de o dezvoltare considerabilă și de reașezarea cheiurilor, care, în ciuda eforturilor administrației otomane, avea o capacitate limitată și necesita reparații.
În întreg arondismentul Tulcei se găseau nu mai puțin de trei puncte vamale, foarte importante prin prisma veniturilor mari pe care le aduceau. Ele erau situate în portul Tulcea, în satul Prislav (așezat la est de oraș), care deservea pescăriile de pe Brațul Sf. Gheorghe, iar cel de-al treilea la Emikioi[1] , pentru pescăriile de pe lacul Razelm.
[1] Astăzi comuna Mihail Kogălniceanu.
