Mitică PEPI ■
Referitor la o declarația „recentului fost premier“ Florin Vasile Cîţu, vin și cu eu cu câteva precizări.
Pentru cineva care trăiește în România și eventual are ocazia să umble prin Ungaria sau Polonia, declarația respective a stârnit, după caz, amuzament sau furie, în funcție de temperamentul fiecăruia. E ceva ce duce cu gândul la Adrian Năstase în melodia „Eterna și fascinanta Românie”, visând că România a plătit datoria Statelor Unite către Somalia și Irak. Și totuși, nu e chiar o minciună sau un vis. E o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate de adevăr este că, deși e posibil ca România să fi depășit Ungaria (deocamdată e doar o estimare a unui angajat al Băncii Mondiale) la PIB/capita, e vorba de indicatorul ajustat cu puterea de cumpărare. PIB/capita nominal este în continuare mult mai mare în cele două țări decât în România, însă aici prețurile sunt mai mici și theoretic, un PIB mai mic îți permite să cumperi mai mult.
PIB/capita PPP (Purchasing Power Parity) e un indicator util, însă nu ar trebui să-l supraestimăm. Dacă ai porcul în curte și nu plătești pentru carnea lui nu înseamnă că o duci la fel de bine că un concetățean care are banii necesari pentru a cumpăra carne de la magazin. Cel mai bine se văd limitările acestei metode de a cuantifica PIB în contextul actual, când curentul electric, gazele și carburanțîi sunt la mare căutare. Pentru aceste produse, și în general pentru cele care au o piață de desfacere internațională, prețul nu diferă mult de la o țară la altă. În astfel de momente îți dorești să ai venituri de luxemburghez sau elvețian, chiar dacă un kilogram de cartofi sau un litru de țuică sunt de 10 ori mai scumpe acolo (e o figura de stil, desigur, nu am cercetat prețul cartofilor în țările europene, cu atât mai puțin pe cel al țuicii). Sau măcar venituri de ungur sau polonez, chiar dacă politicianul român îi privește deja că pe niște săraci.
Acum, că ne-am dat seama cum stau lucrurile cu jumătatea de adevăr (sau jumătatea de minciună, depinde din ce direcție privim) auzită recent, ar fi cazul să aprofundăm un pic ce se află în spatele ei. Cu atât mai mult cu cât, în aceeași declarație în care elogia performanța economiei românești, recentul fost premier nu a pierdut ocazia să se laude pe sine, precizând că evenimentul „e un semnal că măsurile luate au fost cele potrivite, chiar și în perioada de criză sanitară”.
Fiind finanţist și auto-proclamat libertarian, ultimul fost premier știe cu siguranță că în economie nu există „free lunch”. Dacă proprietarii de saloon din SUA, de la care a pornit utilizarea acestui termen, îi atrăgeau pe clienți cu mâncare gratuită în schimbul consumului (plătit) de alcool, românii au de achitat facturi mult mai greu de suportat, pentru performanțele recente ale economiei. Fiecare procent de creștere economică obținut în urmă redeschiderii complete a economiei are agățat de el un preț rezultat în urmă aceleiași redeschideri.
Dacă renunțăm la gândirea pe termen scurt, lucrurile nu mai arată chiar la fel. Spre deosebire de valurile pandemice anterioare, acum nu a mai fost vorba despre un trade-off între economie și sănătatea publică. Economia putea rămâne deschisă aproape complet fără să afecteze în mod semnificativ situația sanitară. Trebuia doar „să ne construim vara sanie”, punând restricțîi care să oblige populația să se vaccineze în proporție ridicată, de pe atunci.
Rezultatul pe termen scurt a fost un plus de 1-2 procente la creșterea economică, însoțit de posibilitatea de a ne lăuda că am depășit Ungaria într-o statistică nesemnificativă. Pe termen mediu și lung, doar dacă ne uităm la costurile cu spitalizarea zecilor de mii de bolnavi de COVID-19 ne dăm seama că de fapt nu am câștigat nimic. Toți acești bani se adaugă la deficitul bugetar, apoi la datoria publică, având ca efect, pe de o parte plata de dobânzi pe termen lung, iar pe de altă parte nevoia de a reduce cheltuielile publice cu adevărat importante.
Efectul cel mai grav pe care ar putea să-l aibă această abordare nu este însă creșterea nejustificată a cheltuelilor și datoriilor publice.
Tot în urmă cu câteva zile am auzit o previziune îngrijorătoare din partea unuia dintre medicii care apar, din păcate fără mare succes, la TV în această perioada. În condițiile în care e greu de crezut că virusul va dispărea prea curând la nivel mondial, noul ministru al sănătăţii – meseriaş în domeniu chiar – încearcă să ducă în desuetitudine certificatul verde românesc prin propuneri cu adevărat libertariene de legalizare a formei şi conţinutului acestui document, astfel că dacă trendul continua, ne-am putea vedea excluși din circuitul european de mobilitate, creat pe baza acestor certificate.
Şi ar trebui că noi să știm cel mai bine ce efecte poate avea imaginea negativă.
După mineriadele din 1990 și 1991 nu am mai văzut picior de turist sau investitor străîn în România până spre finalul fatidicului deceniu, toți fiind terorizați de teama de a se întâlni faţă în faţă cu o gloată de mineri care să le ceară socoteală. Minerii au lăsat între timp locul unei adunături pestrițe de personaje politice sinistre, preocupate ca românii să rămână la periferia Europei pe perioada nedeterminată. Teama străinilor de a da nas în nas cu minerii ar putea fi înlocuită, acum, de teamă de a se îmbolnăvi de o boală nemiloasă. Și nu e vorba doar de teamă ci și de interdicțiile pe care le va pune fiecare țară în încercarea de a-și proteja locuitorii.
Măcar de-am rămâne şi în această tristă impostază, cu singurul motiv de optimism pe care îl avem de atâța amar de ani, anume că vecinii de la sud, bulgarii o duc și mai rău. Ba chiar, de dată aceasta i-am putea avea colegi de suferinţă şi pe unguri. Ne putem imagina deja cu câtă fericire ne-ar anunță viitorii premieri că avem în continuare un PIB/capita PPP mai mare decât cel al Ungariei.
