Într-un interviu acordat analistului Mohammed Al Nasery, editorul publicaţiei de limbă arabă G-FOCUS, contraamiralul de flotilă (r) dr. Romulus HÂLDAN, fost locţiitor al Şefului Statului Major al Forţelor Navale (SMFN), trece în reevistă aspecte geostrategice şi geopolitice din Orientul Mijlociu Africa de Nord şi Marea Neagră
Mohammed Al Nasery ■
- : Ca analist militar şi strateg în domeniul maritim, care considerați că sunt cele mai importante amenințări geostrategice şi geopolitice cu care se confruntă porturile și strâmtorile maritime din Orientul Mijlociu? Care sunt posibilele soluții în opinia dumneavoastră?
Dr. Romulus Hâldan: Porturile și strâmtorile fac parte din ceea ce numim „căi de comunicație maritime”, fiind, de departe, cele mai sensibile elemente ale acestora. Dacă porturile sunt elemente sensibile punctuale, de importanță variabilă, funcție de mărimea portului și importanța sa economică, dar și geopolitică și geostrategică locală sau zonală, strâmtorile sunt elemente de importanță capitală, care depășesc specificul de zonalitate și devin elemente cheie în ecuația geopolitică și geostrategică internațională. În literatura de specialitate, strâmtorile sunt considerate „puncte critice” (chokepoint) și, din cele nouă astfel de puncte critice, o treime se află în zona Orientului Mijlociu (Strâmtoarea Bab-el-Mandeb, Strâmtoarea Ormuz și Canalul Suez). Expresia cea mai elocventă privitoare la aceste „puncte critice” este ceea ce strategii în domeniul militar numesc „puncte obligatorii de trecere”. Cele mai importante amenințări geopolitice și geostrategice cu care se confruntă porturile și strâmtorile din Orientul Mijlociu sunt războiul și terorismul.
Terorismul, fie că este intern, extern sau combinat, are limitări ca suprafață, dar amploare mare în ceea ce privește efectele asupra obiectivelor vizate și posibilitatea repetării atacurilor în timp. De exemplu, scufundarea unei nave în Canalul Suez, nu presupune spațiu sau mai bine zis volum mare, dar poate bloca navigația pe perioade mari de timp.
Războiul, mai ales când angrenează și forțe militare din alte zone, practic, pe lângă distrugerile fizice masive, unde porturile sunt cele mai expuse și cele mai vulnerabile, generează, prin acțiuni consacrate ale războiului pe mare (interdicția și blocada), pierderi economice uriașe, prăbușirea economiei statelor care sunt subiectul direct sau indirect al interdicției și blocadei și chiar dezastre umane și ecologice care, este adevărat, mai limitat, pot fi și urmări ale terorismului. Dacă interdicția maritimă are efecte pe o anumită direcție și se manifestă, de regulă, înainte de declanșarea acțiunilor militare, blocada este mult mai amplă, cu efecte devastatoare și cu durată mare în timp.
De asemenea, nu trebuie, deși nu este element primordial, ignorarea actelor de tâlhărie pe mare (pirateria și jaful armat pe mare) care nu numai că pot afecta economic porturile și traficul prin strâmtori, dar pot potența terorismul și pot genera războaie. Am folosit pentru prima dată în literatura de specialitate, în mai multe articole de specialitate și, recent, în lucrarea „Tratat de Securitate Maritimă”, care este în curs de apariție, termenul de „tâlhărie pe mare” ca termen generic pentru piraterie și jaful armat pe mare, acestea fiind aceiași faptă, dar desfășurată în jurisdicții maritime diferite (marea liberă – pirateria și jurisdicțiile maritime naționale – jaful armat pe mare)
Țările din Orientul Mijlociu, indiferent dacă au ieșire la Oceanul Planetar sau numai acces la acesta, trebuie, în opinia mea, indiferent de ce divergențe au, să abordeze în mod unitar problema securității căilor de comunicații maritime din zonă, mai ales prin combaterea terorismului de orice fel, inclusiv pe motive religioase și, în special, prin evitarea războiului. Bogăția în timp de pace este mai bună decât bogăția pe timp de război, în mod evident. Războiul nu aduce bogăție nimănui, decât aparent! Nici măcar celui care îl câștigă!
2. G-FOCUS: Care sunt statele din Orientul Mijlociu și Africa de Nord care dețin flote comerciale și militare capabile să asigure securitatea rutelor comerciale maritime?
Dr. Romulus Hâldan: Nu este ușor de dat un răspuns tranșant la această întrebare. Aș putea să exprim propria opinie, dar, în mod cert, deși unii pot fi de acord cu mine, alții, pe bună dreptate, pot exprima alte opinii, pot stabili alte criterii de analiză și pot elabora alte ierarhii. Și asta nu este rău!
De aceea, voi încerca să exprim doar o opinie proprie, nu o sumă sau o culegere de opinii similare, considerate majoritare. Ceea ce afirm, este bine să fie trecut prin filtrul fiecăruia, deoarece nu există, și nu este bine să existe o opinie de tip „magister dixit”.
În analiza subiectului lansat prin întrebarea dumneavoastră, trebuie să pornim de la modul cum fiecare țară din zona Orientului Mijlociu și Africa de Nord își stabilește interesele naționale în domeniul naval, cum și le materializează și, bineînțeles, cum și le promovează, le susțin și, mai ales, cum și le apără.
Aici avem următoarele cazuri:
- Marile puteri navale care își promovează, susțin și apără interesele pe întreg Oceanul Planetar;
- Puterile navale zonale care își promovează interesele naționale zonal și internațional, dar le pot susține și apăra numai într-o anumită zonă;
- Puterile navale naționale care își promovează interesele naționale în zonele sale de jurisdicție maritimă, iar uneori și zonal și internațional, dar numai foarte limitat;
- State care nu sunt puteri maritime – acestea fie nu au nici flotă militară, nici flotă comercială, rezumându-se activități economice de mică amploare (cum ar fi pescuitul tradițional), în limita jurisdicțiilor maritime naționale (de regulă numai în limita apelor teritoriale) și asigurând o minimă securitate maritimă prin elemente de poliție de frontieră și elemente de autoritate navală națională
Oricât de mare ai avea flota comercială, dacă nu ai o flotă militară (aici incluzând și navele poliției de frontieră / gardă de coastă și, posibil, funcție de specificul fiecărei țări și de alte structuri navale militare) adecvată, structurată, dimensionată și dotată funcție de interesele maritime proprii, care să asigure rutele comerciale maritime proprii, mai ales din punct de vedere al securității și, implicit, al siguranței (aceasta fiind efectul măsurilor de securitate), practic, nu poți vorbi de securitatea căilor de comunicații
În lucrarea „Tratat de Securitate Maritimă”, pe care am amintit-o mai sus, problema securității din domeniul maritim este tratată în detaliu, pe parcursul a peste 800 de pagini. Am semnalat acest lucru, deoarece subiectul este prea vast și complex ca, aici, să îl tratăm în câteva fraze.
În zona Orientului Mijlociu și Nordul Africii nu avem țări care să poată fi nominalizate ca mari puteri navale, dar avem o putere navală zonală, Turcia și trei putere navale zonale în devenire, prima fiind Egipt, care, pe lângă flota comercială, deja, dezvoltă o forță navală apreciabilă. Deține două flote militare în Marea Mediterană și, respectiv, în Marea Roșie fiecare cu câte patru baze navale. Procesul de modernizare și dotare a flotelor cu nave performante, cum este cazul navei proiect Mistral, este în plină desfășurare și va poziționa Egiptul ca putere navală zonală. Dacă se stabilizează situația în Libia, în mod cert aceasta va construi o forță navală care, în alianță cu Egiptul, poate constitui o putere navală certă, în zona de sud și est a Mării Mediterane. Mai mult, o acțiune comună în domeniul naval a acestor două țări cu Turcia (în acest moment puțin probabil), va schimba semnificativ ecuația geopolitică și geostrategică din zona sudică și estică a Mării Mediterane. Și mai mult, o acțiune comună a celor trei țări cu Federația Rusă, va schimba radical ecuația geopolitică și geostrategică, din bazinul Mării Mediterane, practic scoțând NATO din ecuație, ceea ce va facilita dominația Mării Mediterane de către Federația Rusă și ieșirea acesteia cu o Flotă în Oceanul Atlantic, pentru repoziționarea strategică pe care o urmărește de mult timp. O simplă, dar atentă lectură a doctrinei navale a Federației Ruse, va arăta că afirmația mea nu este deloc hazardată.
De asemenea, Arabia Saudită se îndreaptă spre statutul de putere navală zonală, cu cele două flote ale sale și cele două mari baze navale de la Golful Persic și, respectiv, Marea Roșie. Dar, pentru a reuși să controleze căile de comunicații maritime din cele două zone, încă are forțe navale insuficiente. Dacă în Golful Persic și Golful Oman poate beneficia de sprijinul a o parte din emiratele din zonă (acesta fiind destul de limitat ca forță navală și ca arie de acțiune), în schimb are probleme divergente cu Iranul și acestea amenință securitatea zonei și fragmentează abordarea unitară a unei securități zonale. Iranul deține o forță navală care are tendințe de evoluție zonală, în special ca număr de nave și mai puțin ca forță combativă a acestora, dar este evident că are un susținător puternic în Federația Rusă. Faptul că are parte de liniște în Marea Caspică, datorită bunelor relații cu Federația Rusă, în special, face ca ponderea preocupărilor în dezvoltarea forțelor navale să fie în zona Golfului Persic și Golfului Oman.
O stabilizare pozitivă a relațiilor dintre statele din zonă și, în special, o stabilizare pozitivă a relațiilor Iran-Arabia Saudită, ar fi factorul determinant pentru realizarea securității comunicațiilor maritime din zona Golfului Persic și Golfului Oman, practic eliminând cele două elemente dominante, furnizoare de insecuritate: războiul și terorismul.
Mai mult decât atât, Arabia Saudită va putea să mute centrul de greutate al acțiunilor sale pentru securizarea comunicațiilor maritime din zona vestică, adică la Marea Roșie, mai ales că are bune relații cu Egiptul.
Viitorul lumii arabe, care cuprinde atât Africa de Nord și o mare parte din Orientul Mijlociu, este configurat de evoluția relațiilor dintre statele din zonă și, în special de eliminarea posibilităților de război.
De asemenea, o acțiune concertată a acestor state și, în special a forțelor lor navale, poate crea, în jurisdicțiile lor maritime (și nu numai) condiții favorabile de securitate, care să determine starea de siguranță optimă pentru comunicațiile maritime din aceste zone. Și se poate, deși pare o utopie. Dacă se renunță la pretențiile hegemonice de „frate mai mare” și „primul între egali”, la dispute religioase care, de fapt ar trebui să fie treaba clericilor, nu a statelor și la diferite prietenii externe neproductive, sunt convins că lumea arabă poate deveni o oază a păcii! Politicienii ar trebui să citească cu mai multă atenție cărțile sfinte, nu să le adapteze funcție de dorințele lor! Și asta este valabil oriunde în lume!
Celelalte țări arabe din zona Africii de Nord și din Orientul Mijlociu nu au forțe navale decât pentru securizarea căilor de comunicații din jurisdicțiile maritime naționale, în special în apele teritoriale și zona contiguă și limitat sau extrem de limitat, în zona economică exclusivă proprie.
Trebuie menționat că, deși flotele comerciale sunt componente de bază ale puterii navale a statelor, ca de altfel ca și alte elemente componente, componenta determinantă rămâne forța navală (aici incluzând și structurile de tip gardă de coastă și cele ale autorităților navale civile)
3. G-FOCUS: Cum previzionați scenariile ce pot deveni realitate în cazul unor manifestări asimetrice şi a unui eventual conflict militar între Iran si Israel? Ce efecte pot avea aceste manifestări asupra strâmtorilor și căilor maritime din Orientul Mijlociu?
Dr. Romulus Hâldan: Fac parte dintre cei puțini care nu cred într-un conflict militar între Israel și Iran, deoarece nici Israelul și nici Iranul nu au interes să fie angrenate într-un conflict armat, care, ei știu, ar avea ca efect distrugerea uneia din cele două țări sau chiar a ambelor țări.
Fiecare încearcă să se poziționeze în ecuația geopolitică și geostrategică a zonei, în sensul că „Israelul luptă cu terorismul statal islamic pentru a supraviețui ca stat și a apăra lumea de acest flagel” pe de-o parte, iar „Iranul luptă și salvează lumea islamică de pericolul pe care îl prezintă statul agresor Israel! După părerea mea, ambele aserțiuni sunt false și nu sunt așa cum am afirmat anterior, decât pretexte pentru poziționări geopolitice și geostrategice. Să presupunem că Israelul atacă și distruge Iranul. Cu ce s-ar alege? Cu nimic altceva, decât cu o ripostă masivă a statelor islamice din zonă care, nu ar aștepta să devină următoarea țintă. Aceasta înseamnă, în primul rând, un conflict de amploare și de durată, pe care Israelul, chiar și cu ajutor extern, nu și-l poate permite.
Dacă abordăm cealaltă perspectivă, adică Iranul distruge Israelul, avem aceiași întrebare? Cu ce s-ar alege? Bineînțeles, cu un conflict de amploare, care va implica aliații tradiționali ai Israelului și cu un război de durată pentru care nu are resursele necesare, chiar dacă ar avea sprijin extern! Federația Rusă, în ambele cazuri, nu se va implica direct, ci doar va pândi oportunități.
Cele mai plauzibile sunt conflictele asimetrice, care sunt foarte greu de contracarat și, mai ales, de stabilit identitatea lor. Și acestea se manifestă, în toate formele lor și se vor manifesta și în viitor, cu intensitate și, respectiv, persistență mai mare sau mai mică, funcție de jocurile geopolitice și geostrategice ale actorilor cu interese în zonă. Pacea înseamnă prosperitate, dar trebuie înțeles și faptul că, în același timp, pentru alții, conflictele din zonă înseamnă prosperitate și noi oportunități.
De exemplu, blocarea totală a Iranului, ar determina transportul petrolului, prin intermediul rutelor terestre, fapt ce ar fi profitabil pentru cei care dețin aceste rute și, bineînțeles, infrastructura specifică.
Un alt exemplu: un conflict de amploare al Israelului cu lumea arabă, ar duce, inevitabil, la blocarea accesului Israelului la căile de comunicații maritime și chiar și la exploatarea resurselor de gaze din Marea Mediterană și la întreaga Mare Roșie, portul Eilat având o poziție extrem de vulnerabilă.
Ca urmare, singura soluție rațională este pacea și înțelegerea faptului că a trăi este dreptul tuturor. Dar, firea umană este conflictuală și nu se va transforma absolut deloc. Important este să se evite conflictele, pe cât se poate și că dorința de hegemonie este doar o prostească și deșartă abordare. Nimeni nu este veșnic și nimic nu este veșnic!
Căile maritime și elementul particular foarte important al acestora, strâmtorile, în mod cert sunt afectate de orice formă de conflict, simetric sau asimetric. Cele două strâmtori pe care le-am nominalizat, practic, nu pot fi închise, dar pot deveni periculoase din punct de vedere al navigației, iar blocarea Canalului Suez ar fi un act iresponsabil, deoarece ar antrena riposta și a altor state (de regulă cu putere economică și militară apreciabilă) care, din diferite motive (în special economice și militare) își văd periclitate interesele și diminuate profiturile economice.
Reafirm faptul că cele mai vulnerabile elemente ale căilor maritime rămân porturile și acestea sunt vizate cu prioritate în caz de conflicte simetrice sau asimetrice.
O soluție viabilă ar fi ca toate „punctele obligatorii de trecere” (chokepoint) să fie protejate prin lege, plecând de la exemplul Convenției de la Montreaux, din anul 1936 și de la prevederile Convenției de la Montego Bay, privind dreptul mării (UNCLOS), din anul 1982. Aici, fiind vorba de mai multe state riverane, convențiile trebuie semnate de către toate aceste state și obligațiile asumate și respectate cu strictețe. Mai mult decât atât, de comun acord, în baza acestor convenții, se pot îndepărta din zonă elementele inițiatoare și susținătoare de conflicte, care nu au nimic de-a face cu interesul statelor din zonă.
4. G-FOCUS: Președintele american Joe Biden, în vizita itinerantă din Orientul Mijlociu, a avut o serie de întâlniri cu liderii israeleni şi arabi. Pe timpul acestor discutii, preşedintele Biden a confirmat că SUA nu vor lăsa un loc liber în regiune pentru China și Rusia. Cum comentaţi poziţia liderului american, din punctul de vedere al manifestărilor puterii maritime în regiune?
Dr. Romulus Hâldan: Poziția lui Joe Biden este expresia intereselor SUA și a opțiunii geopolitice și geostrategice a SUA și nimic altceva. Orientul Mijlociu, atâta timp cât naște conflicte, este la cheremul SUA, care joacă rolul vulturului mascat în porumbelul păcii, dar contra cost. Apariția altor competitori care să joace acest rol, dar cu mai puțină violență și lăcomie, creează o concurență puternică la adjudecarea acestui rol și SUA încearcă să scape de concurență, prin convingerea statelor subiect țintă din punct de vedere geopolitic și geostrategic, mai ales cu argumente mai mult valabile electoral, decât diplomatic.
Statele din zonă nu își doresc „parteneri strategici”, dar relațiile conflictuale existente în zonă și conflictele mocnite fac ca fiecare să caute un „frate mai mare” care se le garanteze o securitate conjuncturală. Bineînțeles că asta costă!
Federația Rusă și China, nu numai că sunt în competiție cu SUA, dar sunt în competiție chiar între ele și această competiție se desfășoară din plin și în Orientul Mijlociu. Faptul că sunt într-o competiție neagresivă se datorește, în mod exclusiv, SUA, care le sunt adversar comun. Și vor merge împreună până vor elimina SUA din poziția de lider mondial și îi vor limita spațiul de manevră (atât din punct de vedere economic, dar și militar, diplomatic, științific etc.). După care va începe competiția între ele! Asta este cert! Incert este modul cum va evolua această competiție, care poate avea o formă elegantă, gen „ne ciocnim, dar nu ne lovim” sau alte forme, mergând până la cea foarte agresivă, gen „ori eu, ori tu”.
Statele din zonă, pentru a fi câștigătorii disputelor dintre cei mari, nu au decât o singură șansă, care presupune următoarele:
- Să aibă o abordare unitară și echilibrată a situației geopolitice, geostrategice și geoeconomice a zonei, reglementată printr-un acord comun;
- Să adopte o abordare comună a problemelor de securitate comună, inclusiv în ceea ce privește securitatea comunicațiilor maritime, care să excludă implicarea altor forțe din afara zonei;
- Să acorde tratament egal celor trei (SUA, Federația Rusă și China) și să urmărească o prezență echilibrată la activitățile economice din zonă, evitând pe cât se poate, prezența militară
Cea mai nefericită situație este cea actuală, când fiecare stat din Orientul Mijlociu are câte un „frate mai mare”, deoarece, automat, competițiile între marile puteri generează conflicte între statele dominate de către acestea și singurii câștigători sunt „frații mai mari”, nu părțile aflate în conflict.
Ca aspect al puterii maritime, practic, SUA vrea să își mențină statutul de singură mare putere maritimă și aceasta înseamnă prezența pe întreg Oceanul Planetar. Și, pentru aceasta, face eforturi pe toate fronturile, inclusiv pe cel diplomatic.
China și Federația Rusă, în acest moment, în mod individual sunt mari puteri navale, dar, tot în mod individual, nu pot să își asigure prezența pe întreg Oceanul Planetar, soluția de moment fiind acțiunea comună. Și, după cum se constată, este pusă în aplicare din plin.
În opinia mea, China și Federația Rusă, după eliminarea SUA din competiție și după detronarea din poziția de singură mare putere maritimă pe întreg Oceanul Planetar, ca să evite conflictul, își vor împărți sferele de influență pe Oceanul Planetar, stabilind limite, zone, condiții și reguli. Trei dintre aceste reguli vor fi obligatorii și esențiale pentru evitarea conflictelor ce pot apare:
- Fiecare poate naviga liber în zona celuilalt, inclusiv cu nave militare, beneficiind de protecție deplină;
- Niciuna dintre părți nu va construi sau folosi baze navale și nu va amplasa echipamente militare în zona celeilalte părți și nu va iniția cooperări în domeniul militar cu statele din acea zonă;
- Desfășurarea periodică de exerciții comune în ambele zone de influență, ca semn al încrederii depline
Avem exemplu zonei arctice, unde Federația Rusă este, practic, dominantă și unde forțele navale chineze navigă nestingherit și desfășoară exerciții împreună cu forțele navale ruse iar în zona Pacificului de sud și Oceanului Indian, unde China este dominantă, navele militare rusești navigă nestingherit și desfășoară exerciții împreună cu navele militare chineze.
Rămâne de văzut dacă am dreptate sau nu. Viitorul va da răspunsul!
5. G-FOCUS: În contextul invadării Ucrainei de către Rusia, au intervenit modificari geostrategice şi geopolitice de mare amploare. Care sunt efectele acestui conflict asupra securității și stabilității căilor maritime și strâmtorilor, mai ales că sunt considerate rute majore pentru transportul petrolului, gazelor naturale şi cerealelor către țările importatoare?
Dr. Romulus Hâldan: Marea Neagră, în urma evenimentelor din acest an, a intrat într-o zonă de deficit de securitate. Practic, încă se navigă în siguranță în toată Marea Neagră, cu excepția jurisdicțiilor maritime ucrainene și aceasta deoarece Federația Rusă nu intenționează să intre în conflict cu celelalte țări cu ieșire la Marea Neagră, deoarece un astfel de conflict ar complica foarte mult situația Federației Ruse. Oricum, actuala situație convine Federației Ruse, care are libertate totală de manevră și care, prin modul cum Turcia aplică prevederile Convenție de la Montreux, din 1936, privind regimul Strâmtorilor Bosfor și Dardanele, nu se teme de o intervenție a unor forțe din afara Mării Negre. În opinia mea, Turcia a adoptat o poziție înțeleaptă și astfel evită o situație care ar duce la blocarea acestor strâmtori, Fie de către Federația Rusă, fie de către alte forțe care s-ar implica în conflict.
Pe de altă parte, minarea executată în mod haotic de către ucraineni, deja a creat un pericol pentru siguranța navigației în jurisdicțiile sale maritime, în special în zona Mykolaiv – Odessa și, prin extensie, până spre gurile Dunării. Minele desprinse din baraje, care deja au devenit o realitate, sunt duse de curenți în special spre coastele României și Bulgariei, extinzând zona de pericol și de insecuritate maritimă.
Minele marine folosite atât de ucraineni sunt de producție ex-sovietică și, în mod cert, în depozitele din Crimeea, capturate de ruși, există astfel de mine. Deci, este posibil ca rușii să lanseze ei înșiși mine, în mod premeditat, mai ales prin intermediul celor șapte submarine din baza navală Novorosiisk, după care să acuze pe ucraineni.
Un alt aspect, destul de important, dar pe care nu l-a sesizat nimeni, este ușurința cu care Federația Rusă a acceptat exportul de cereale din Ucraina, în special prin portul Odessa. Aparent, se pare că Federația Rusă cedat din motive umanitare și datorită insistențelor diplomatice ale Turciei și ONU.
În opinia mea, ținând cont că legile războiului nu permit sentimentalisme, sunt posibile următoarele situații:
- Ca Federația Rusă să accepte acest lucru, obținând, în schimb, anumite concesii;
- Ca Federația Rusă, în aparență să fie plină de bunăvoință, dar să creeze incidente pe căile de comunicații maritime pe care se vor deplasa navele de transport cereale, prin lansarea de mine, astfel făcând inoperante căile de comunicație și, implicit, activitatea de transport, bineînțeles acuzând Ucraina că a lansat mine care s-au desprins din baraje și au ajuns pe căile de comunicație respective;
- Ca Federația Rusă, cu acest prilej să determine care sunt pasele de acces în și din porturile ucrainene, după care să pătrundă pe aceste căi de acces și să lovească porturile și alte obiective militare sau civile din proximitate sau chiar să declanșeze o operațiune de debarcare desant, concomitent cu un desant aeropurtat și atacuri pe direcții terestre
De aceea, varianta de transport cereale ambarcate în portul Constanța și, apoi transportate pe căile maritime din jurisdicțiile României și Bulgariei, până la Bosfor, este cea mai sigură, dar, din păcate, cea mai lungă, lentă și cu volumul cel mai mic.
Revenind la strâmtori, din păcate, Federația Rusă, care are forțe navale și în Marea Mediterană, poate bloca strâmtorile nu numai dinspre Marea Neagră, ci și dinspre Marea Egee și Marea Marmara. Din fericire, nu are interesul să o facă, iar Turcia gestionează destul de bine această situație destul de sensibilă.
În încheiere aș semnala faptul că, recent (31.07.2022), președintele Vladimir Putin a semnat decretul de promulgare a noii doctrine maritime a Federației Ruse, care, practic, înseamnă o abordare mult mai tranșantă a intereselor Federației Ruse pe Oceanul Planetar, precum și a faptului că Federația Rusă intenționează să aibă „puncte de sprijin” (în fapt, baze navale), peste tot în lume, mai ales în zone cum sunt Africa și America de Sud. Acest lucru înseamnă o nouă reconfigurare a ecuației geopolitice și geostrategice pe Oceanul Planetar și, implicit, și pentru Orientul Mijlociu, iar țările din zonă trebuie să fie pregătite pentru a se repoziționa cât mai favorabil în noua ecuație.
