Valentin IONESCU ■
Mulți consideră că o recesiune economică este un lucru rău. Nu am să intru în polemică cu privire la această aserțiune pentru că recesiunea afectează într-un mod diferit pe fiecare, în funcție de venit, poziție socială, avere, conjunctură. Unii vor fi afectați negativ mai mult sau mai puțin, alții deloc. Pe de altă parte, o recesiune corectează disfunctionalităţile economiei sau politicile publice, echilibrează relațiile economice, ori le reconfigurează.
Inflația este ca ciuma. Indiferent daca este „creștere economică” sau nu, inflația afectează pe toată lumea, deopotrivă, mai puțin statul. Banii se scurg printre degete și observi cum venitul se topește. Este precum o taxare, dar mult mai perversă întrucât creşte aleatoriu. Dacă îți creşte salariul te bucuri, deşi această creștere este o iluzie. Cu cât ai mai mulți bani în buzunar, cu atât îi pierzi mai repede.
În perioade cu inflație mare, calitatea mărfurilor și a serviciilor scade. Când cresc preţurile, oamenii au tentația să cumpere produse mai ieftine, că să-și satisfacă/prezerve nevoile de consum. În acest mod apare un efect de substituție, în sensul că produsele de calitate, dar mai scumpe se vând mai puțin și sunt înlocuite treptat cu produse mai ieftine, dar de calitate medie sau proastă. Treptat, comercianții nu mai cumpără produse de calitate superioara pentru revânzare la consumatorul final. Așa se pierd în lanț producătorii, ori aceștia încep să producă bunuri de calitate mai proasta, că să reziste în piață. Vă rog să vă uitați prin magazine și o să observați cum treptat produsele de bună calitate se împuținează sau dispar, în detrimentul bunurilor, mărfurilor, alimentelor de calitate medie sau slabă. Cu cât fenomenul inflaționist se prelungește cu atât mai mult va suferi piața bunurilor și serviciilor de calitate.
Dacă inflația are efect pe latura cererii, înseamnă că și producătorii vor avea de suferit. Aceștia își vor ajusta producția în funcție de reconfigurarea cererii. Situația lor este însă mai ingrateă. Producătorii se confruntă cu mai multe constrângeri decât un consumator. Pe de o parte, cererea în piață scade, pe de alta parte își procură materiile prime la preţuri mai mari, iar tarifele la utilități se majorează. Prin urmare, producătorii vor avea cheltuieli de exploatare mai mari, în condițiile în care profitul lor scade. De asemenea, producătorii se confruntă cu o presiune din partea propriilor lucrători care cer majorarea salariilor, întrucât nu mai fac faţă preţurilor. Este un cerc vicios, din care ambele părţi au de pierdut. În acest caz, nu există loc de tranzacții win-win.
Cu toate acestea, când inflația este mare, șomajul nu creşte pe termen scurt. Prin urmare este o corelație inversă între șomaj și inflație. Toată lumea trăiește cu iluzia creșterii economice. Pe măsură ce cererea agregată în economie începe să se ajusteze negativ apar și efectele neplăcute: scădere de producție și șomaj. Cele două fenomene se accentuează pe măsură ce rata dobânzii fixată de banca centrală creşte. Totuși, majorarea dobânzii de referință este cam singurul tratament de combatere a inflației, dacă statul renunță la politica fiscală pro-ciclică, adică la majorări de cheltuieli.
Inflația are efect asupra pensiilor private, dacă dobânda plătita la contribuție este real negativă, adică mai scăzută decât rata inflației. Evident că, administratorii de fonduri private nu au interesul sau nu au cum să majoreze dobânda la nivelul inflației, mai ales dacă au plasamente în titluri pe termen scurt cu dobândă sub rata inflației. Cum fondurile de pensii fac plasamente în titluri cu risc scăzut, mai cu seamă în titluri de stat, unde randamentul este sub inflație, atât fondurile de pensii, cât și contributorii au de pierdut. În schimb, statul are de câştigat, pentru că oferă o dobândă real negativă.
Inflația are efect negativ asupra creditării. Cu cât inflația este mai mare, cu atât dobânzile încep să crească, ceea ce afectează persoanele care s-au împrumutat la dobândă variabilă. Dacă dobânda este fixă, banca are de pierdut. De la începutul anului și până în prezent, dobânzile au majorat ratele la credite ipotecare cu cel puțin o treime, în timp ce salariile nu au avut aceeași dinamică. Pe de altă parte, cel ce nu s-a împrumutat, dar și-a depus banii în bancă într-un depozit la termen are de pierdut, întrucât dobânda primită este real negativă, adică sub rata inflației. Prin urmare, cel ce a depus banii în bancă mai degrabă plătește banca pentru banii depuși, în loc să fie invers. De asemenea, firmele au de pierdut, întrucât se împrumută mai scump, sau nu se mai pot împrumuta. Problema în România este că majoritatea firmelor au datorii/pasive pe termen scurt mai mari decât cele pe termen lung. Această situație le creează mari dificultăți în accesarea fondurilor necesare. Cu cât se împrumută mai mult pe termen scurt ca să facă faţă plăților (pentru că au flux de numerar negativ), cu atât creşte gradul de îndatorare, mai cu seamă dacă vânzările nu cunosc o dinamică accelerată. Ori, am menționat că în cazul în care inflația este mare, afacerile stagnează sau scad.
Inflația aduce un câștig celor ce investesc în obligațiuni corporative. Firmele care au nevoie de bani se vor împrumuta în piață la dobânzi atractive. Firește că dobânda nu vă fi în anul emisiunii la nivelul ratei inflației, dar menţinându-se constant pe mai mulţi ani oferă un randament bun celui ce le cumpără (dobândă plus cupon). Același lucru este valabil pentru cei ce investesc în acțiuni emise mai cu seama de firme care câștigă de pe urma inflației, cum sunt cele din sectorul energetic, de exemplu.
Cel mai mare câștigător al inflației este statul. Cu cât inflația este mai mare, cu atât statul va avea un venit fiscal mai mare în termeni nominali. Acest lucru este valabil nu doar în cazul impozitului pe venit, ci mai cu seamă la TVA întrucât incidenţa fiscală la această taxă cade pe cumpărător.
Dacă politicienii consideră că trebuie să fie generoși cu banii pe care îi iau de la noi prin taxe și inflație atunci ei vor alimenta inflația, prin majorarea beneficiilor sociale și a pensiilor.
