Alin ALEXANDRU ■
Într-o zi de mai 1999 mă aflam din întămplare în zona Băneasa, la ora la care Papa Ioan Paul al II-lea părăsea România după o vizită istorică. Văzănd forfoteala de la aeroport am încercat să intru folosind legitimația de ziarist. Cei de la securitate m-au refuzat, nu există presă pe aeroport. Cănd, deodată, cineva mă apucă de mănă și le spune scurt băieților că am voie să intru. Era un vecin de la un bloc apropiat, habar n-aveam că era o persoană așa importantă la SRI. Dacă eram cu șeful, nici nu m-au mai controlat.
M-am trezit aproape singur pe tamac unde aștepta avionul Tarom (tradiția vizitelor papale, vine cu Alitalia și pleacă cu compania națională). În scurt timp sfântul părinte coboară cu greu din mașină. Sunt la cățiva metri de el, atăt de aproape. Acest om puțintel la trup, aplecat de spate, cu mersul șovăitor degaja o forță cum n-am mai simțit în prezența nimănui. Era neverosimil, dar prima senzație care mi-a venit a fost că am în față un sfânt. Eram tănăr, sigur pe mine și profund dedicat tuturor lucrurilor lumești. Și nedus la biserică. Căldura pe care o degaja nu avea nimic comun cu funcția lui. Nu era Sanctitatea Sa. Ioan Paul avea o aură care m-a învăluit. Papa s-a urcat în avion și chipul lui a apărut în spatele hubloului dreptunghiular. A ridicat măna și mi-am închipuit că-și ia la revedere și de la mine. Deși nu știam să mă rog i-am urat în gând să ajungă sănătos acasă, așa cum m-am priceput. Am petrecut cu ochii avionul care se îndepărta și am rămas minute bune pe gănduri. I-am mulțumit și vecinului securist apărut de nicăieri ca o zână bună. Și securiștii se transformă în zâne bune în prezența unui sfânt.
De Crăciun am fost la slujba de la catedrala St.Joseph,din Montreal una din cele mai mari biserici din America de Nord. Băiatul meu căntă în cor. Un preot negru a condus slujba în stilul mai auster al bisericii catolice. Din picoteală m-au trezit cuvintele lui libere din afara canoanelor. Omul ridică vocea și spune că trăim vremuri grele în care Domnul este dat la o parte iar crucile crestine sunt scoase de pe pereți. N-a mai amintit că în Montreal bisericile au devenit apartamente de locuit. M-a mirat cuvântul lui răspicat și mai ales îndemnul de a ne apăra credința.
Mi-am reamintit cuvintele lui în ziua plecării Papei Benedict al XVI-lea, un mare gănditor al bisericii. Acest părinte erudit a avertizat în 2015 în cuvântarea istorică de la Universitatea Regensburg că biserica creștină este subminată din interior de o structură administrativă îndepărtată de credință, de o societate care exclude religia din știință (ce premoniție înaintea covidului) și de tenacitatea unei alte religii care nu-și face atătea probleme. Benedict n-avea forța fizică să ducă o luptă grea și în condiții încă neelucidate a abdicat (primul papă după 600 de ani).
Urmarea o cunoaștem. Papa Francisc este diferit. Față de cei doi predecesori este pe placul politicienilor și a presei. Este modern, vorbește despre schimbările climatice, vaccin, salariul minim. Vorbesc aceeași limbă. Cu căteva luni înainte de vizita lui în Canada, vreo 20 de biserici din vestul țării au fost incendiate (motivul, abuzuri ale bisericii asupra copiilor autohtoni de acum vreo 4 decenii). O doamnă activistă, justițiară a cerut să fie arse toate bisericile. Trudeau a tăcut. Francisc a cerut scuze autohtonilor, foarte notabil și corect, dar a uitat de bisericile arse. Și, în general, deși pare un om bun, nu vede pericolele decreștinării accelerate. Poate nu e tărziu să-și amintească, chiar dacă nu are aura lui Ioan Paul și nici profunzimea intelectuală a lui Benedict, că ocupă scaunul Sfântului Petru.
