Mi-se-rupiştii de România

Ovidiu CUPŞA ■

Îmi zice, zilele trecute, un interlocutor de pripas:

– Mie mi se rupe de țara asta. Am bani să-mi rezolv orice problemă. Dacă nu aici, atunci „afară”…

Mentalitatea asta păguboasă de „mi se rupe” e cam specifică oamenilor autosuficienți, care își rezolvă orice problemă „pă șmecherie” – cu bani sau cu influență sau cu relații.

Am întâlnit politicieni cărora „li se rupe” de cetățenii care i-au ales.

Afaceriști care parazitează comunitățile în care trăiesc.

Funcționari așteptând să treacă luna, să vină leafa, fără să facă nimic.

Angajați care „dau buleli” în companiile din care fac parte.

Cetățeni care nici măcar nu merg la vot, că e mai comod să comenteze de pe canapea.

Peste tot găsești „miserupiști”, care nu văd dincolo de zona lor de interes sau de confort.

Până când ceva „scârțâie”, iar banii, poziția, relațiile nu pot rezolva problema sistemică care îi afectează direct.

Abia atunci văd ansamblul și critică pe oricine, mai puțin propriul dezinteres:

– Mă’, la câte am făcut eu pentru țara asta… uite cum sunt tratat

Păi, dacă strămoșii noștri nu se organizau în triburi, orașe, cetăți-stat, națiuni, țări, imperii și ziceau:

„Mi se rupe! Eu stau bine în peștera mea!”?

Azi toți „miserupiștii” încă rumegau rădăcini și puneau capcane pentru iepuri, într-o existență mizeră, încheiată la 20 de ani.

„Mi se rupe!” e cea mai comodă formă de neimplicare.

Deși participarea la „viața cetății” e cel puțin la fel de importantă ca și „grija față de propria plantație”.

Că dacă soldatul doarme și cetatea e arsă din temelii, dacă fierarul n-are fier de pluguri și potcoave, dacă tâmplarul nu primește cherestea, dacă țăranul moare de epidemii, dacă zidarul pleacă la alt stăpăn…

Atunci râmâi singur într-un bodei de lut, pe „domeniul tău” și te uiți la bălăriile tale prin care mișună lighioane.

De mai bine de 10.000 de ani e la fel.

‘Geaba „ți se rupe”!

Că dacă ai un accident, tot la 112 suni, pentru că nu apuci să ajungi până în Austria cu hemoragie internă.

Dacă mergi la părinții tăi, dincolo de Carpați, tot pe Valea Prahovei treci, că n-o poți lua pe autostrăzile germane.

Dacă îți sparge unu’ casa, tot Poliția Română îți instrumentează cazul, că nu vine FBI.

Dacă îți duci copilul la școală, tot pe străzile pline de gropile din orașul tău conduci, nu pe bulevardele din Paris.

Dacă îți faci o casă, tot tu te plângi de „meseriașii de duzină”, că cei buni sunt plecați în Marea Britanie.

Dacă te ia durerea de măsea, în miez de noapte, tot la farmacia din colț mergi după un analgezic, că nu-ți livrează partenerii din Praga.

Şi mai am exemple!

Dragul meu miserupist, în țara asta sunt milioane de oameni care muncesc mai bine ca tine, sunt mai capabili, mai implicați, mai generoși, mai voluntari… și unii  chiar mai „șmecheri” ca   tine.

Oameni care nu-și amintesc de România doar atunci când „nu li se mai poate rupe”.

Pe cei mai mulți nu o să-i vezi la televizor.

Dar ei o să-ti ridiculizeze folcloric aroganța și ignoranța când te văd pe tine, fie că ești tu mare politician, om de afaceri sau vedetă.

Și chiar dacă mulți dintre oamenii ăștia sunt anonimi pentru tine, ei sunt apreciați în familiile lor, în comunități, în companiile pe care le conduc sau la care lucrează, în instituțiile în care-și fac bine treaba, fără să spună de fiecare dată:

„Mi se rupe!”

Înțelegi ideea?

Mă îndoiesc. Dar mie… Nu mi se rupe!