Sultanul stăpâneşte!

Ovidiu CUPŞA  ■

Luni 29 mai, chiar în ziua când se împlineau 566 de ani de la cucerirea Constantinopolului de către Mehmet al II-lea Fatih pentru a-şi stabili acolo capitala Imperiului Otoman, în inima crştinătăţii orientale după ce a cumpărat cu mult aur accesul prin kerkaporta – o poarta “uitată” nezăvorâtă, prin care turcii au pătruns în cetatea Bizantion, vechiul-nou sultan de la Ankara, Erdogan, a reuşit în al doilea tur de scrutin electoral să găsească şi el poarta secretă către majoritatea alegătorilor, perpetuându-şi astfel stăpânirea fără precedent peste otomani, cu un al treilea mandate prezidenţial.  

Turcia e o țară surprinzătoare, plină de contraste.

O civilizație istorică care de la Mehmet Cuceritorul încoace a fost placa turnanta a tectonicii Orient – Occident.

La fel cum placa anatoliană este prinsă între Asia Mică, Africa și Europa, fiind cel mai cutremurat pământ din bazinul Mării Negre și în națiunea turcă clocoteşte un amalgam de concepte. Asta se vede și în politică, Turcia fiind țara cu cel mai mare procent de prezență la vot – 87% din votanți.

● Erdogan a câștigat din nou.

Și asta în condițiile în care n-a fost votat de fiefuri importante, în special de provinciile din sud, grav afectate de cutremurul din 6 februarie și cu o populație nemulțumită de intervenția autorităților.

De asta i-a trebuit și turul 2!

Chiar în condițiile în care Kemal Kılıçdaroğlu era văzut de populația mai educată ca fiind mai apropiat de valorile europene, dacă ne uităm pe harta voturilor, vedem – surprinzător – că Erdogan a avut majoritatea în marile metropole și în populatia turcă din zona cu minoritate kurdă.

Dincolo de abordarea paternalistă, considerată mult prea autoritară – motiv pentru care Turcia nici nu a intrat în UE – „sultanul” a avut câteva argumente importante în favoarea lui:

– statutul de mare putere regională a Turciei, care natural respinge „tutela” americană sau europeană,

– dezvoltarea fără precedent a infrastructurii Turciei în cei 20 de ani de când Erdogan este la putere,

– naționalismul anti kurd, alimentat de permanentele atentate și războaie de graniță

– diaspora turcească în Europa, care trăiește în minorități, paradoxal, mai tradiționalise – în încercarea de a-și proteja apartenența la rădăcinile turcești,

– interesul economic protecționist, Turcia având o economie deschisă și în relațiile cu Europa, dar și cu Rusia.

În aceste condiții, mesajul ezitant „pro-occidental” al lui Kemal Kılıçdaroğlu a fost mai puțin penetrant decât cel paternalist al lui Erdogan.

După cutremurele din Turcia am fost în Gaziantep, cu echipele de căutare și salvare și pot spune aproape cu siguranță, că dacă n-ar fi fost cei 15 milioane de oameni afectați de cutremurele și inflația galopantă, care a măcinat nivelul de trai, Erdogan ar fi câștigat lejer din primul tur.

Vrem să-i judecăm pe turci ca au păstrat un regim autocrat, cu care NATO, UE și SUA negociază greu? O putem face, dar o facem de acasă iar Turcia nu e România.

Cu a doua armată a NATO, este mai puțin interesată de politica de securitate a statelor europene, mai puțin dependentă militar de aliații NATO și fără fobia istorică de Rusia.

Ei cu rușii au luptat doar pe sfere de influență, nu pentru a-și apăra teritoriul național.

Oricum coaliția celor șase partide de opoziție era una fragilă și de conjunctură și probabil nu ar fi rezistat un mandat.

Totuși, necesitatea celui de al doilea tur de scrutin poate fi un semnal de inițiere a unor reforme profunde, mai ales în ceea ce privește oligarhia și corupția în sistemul public.

Au înțeles turcii miza proprie de putere care poate juca un rol de mediator sau au ales sentimental „calea cunoscută”?

Asta rămâne de văzut.

Oricum Turcia are un cuvânt greu de spus în politica regională.

Erdogan, în actualul context poate alege să devină un nou Ataturk, care să facă din Turcia o țară modernă sau un Abdulmejid – izolaționist, care să piardă influență regională.

Inshallah!