Nicolae ILIESCU ■
Eminescu este steaua noastră călăuzitoare, întocmitorul Limbii Române, blestemul nostru de cultură tânără, aşa cum este el, modest tradus, mai puţin cunoscut decât Nea Nicu, Nastaz, Hagi şi Nadia, ultim mare romantic de factură nemţească, exponentul generaţiei de la 1870-80, conservator-progresist, om de Dreapta, chiar rău de tot, cu accente xenofobe şi derapaje antisemite, dar iubind oamenii simpli, Istoria şi datinile dintotdeauna. Multe proştii s-au tot scris şi vor continua să apară, alţi mari scriitori vor face o după-amiază liniştită din dimineaţa Limbii Române, dar nimeni, cred, nu-i va lua locul de înaintemergător, de întemeietor conştient al culturii noastre. Creaţia cea mai reuşită a neamului românesc este limba română iar creaţia desăvârşită a ei, cel puţin până la acest moment este Mihai Eminescu.
Fiind noi o cultură de lideri, ca mai toate cele tinere, în formare şi vânjoase, fireşte că avem nevoie de statui. Nu e vreo ruşine, nici culturile împrejmuitoare nu-s diferite, mergând până la poloni sau chiar ruşi sau greci. Fireşte, neo-greci. Am auzit de la un academician serios că la o conferinţă un scriitor de la Atena s-a zbârlit când a fost prezentat drept “contemporanul” în timp al lui Homer, Eschil, Sofocle şi Euripide. “Nu, a reacţionat dumnealui, eu sunt exponentul literaturii neo-greceşti, începută în veacul din urmă, care i-a dat pe Kavafis, Seferis, Elytis, Kazantzakis şi sunt mândru de asta”.
E un truism să afirmi că Eminescu a încercat să pună în texte Limba Română. În poezie, s-a jucat ca nimeni altul cu toată metrica, în proză este cel care dă formă şi umple de conţinut o magmă de cuvinte adunate de pe te miri unde. El le slefuieşte, le înnoadă şi le face să explodeze în imagini nepereche: tăcerea e afară şi luminează, râul se frământă, apele plâng, mucurile de lumânare au ochii roşii, umbra are aripi, aerul e bolnav, stelele sunt vineţii şi se nasc umede, Okeanos sună din valuri. Apoi, Eminescu a fost mereu un incomod şi un ”incorrect politic”, pe sistemul de azi, un polemist care nu şi-a găsit pandantul – poate singurii de talia lui să fi fost, cu excepţia lui Maiorescu, Hasdeu și Macedonski, dar prea târziu şi pătimaş! Cel care a demarat limba, dar şi literatura română, îndemnându-i să scrie pe Creangă şi pe Slavici, schimbând replici cu Caragiale, alt meşter al punctuaţiei.
Eminescu, pe 15 ianuarie, dă sens şi substanţă Zilei Culturii Naţionale, zi festivă marcată peste tot de-a lungul şi de-a latul ţării. Există aşa ceva în Italia lui Dante, în Spania lui Cervantes, în Canada, în alte părţi. În Spania, Săptămâna Cervantină este iniţiată de Juan Carlos de Bourbon, în Portugalia revoluţia garoafelor îl aduce pe Camoes ca simbol al culturii lusitane iar toate institutele culturale ale acestor ţări se fălesc cu numele lor, precum şi nemţii cu Goethe. La noi, şi astă zi este tot un fel de comemorare, tăvălug de recitaluri, de cântece apoase, de vorbe îngăimate. Nici nu e obligatoriu să reciţi ceva din el, poţi face un cenaclu dedicat lui, poţi lua din avangardişti, din Arghezi, din tineri debutanţi. Ziua Culturii, care cade fix pe ziua naşterii lui Eminescu, trebuie să fie o sărbătoare, un prilej de bucurie. Poţi exprima chiar şi critici, cu eleganţă şi cu bibliografie. Poţi dansa, poţi râde, poţi cânta. Nu am să înţeleg niciodată de ce actoraşii noştri trebuie să ragă atunci când îl recită. Cu excepţia lui George Vraca şi a lui Ludovic Antal, care aveau o dicţie impecabilă şi recitau corect şi foarte decent, cel mai bun interpretator al “ghiersului” eminescian este Sadoveanu.
Eminescu, pe 15 iunie, amintește de cea mai înaltă eliberare a noastră, de deschiderea porții dintre nouri, de faptul extrem de simplu că acolo unde moare o cetate se naște o limbă.
Fie vorba între noi, Eminescu trebuie citit şi răscitit înainte de fi comemorat. Cât am fost profesor, le-am dat mereu ca bibliografie obligatorie elevilor şi studenţilor mei Călinescu, cel mai serios istoric şi critic literar local, Vianu, cel mai limpede analist şi Arghezi, cel mai bun componist, versantul celălalt al metaforei în Limba Română. Suplimentar, D. Popovici şi Negoiţescu, precum şi ce mai descoperă ei şi ce mai zice la dicţionar. Eminescu trebuie citit şi redescoperit pas cu pas, căci frumuseţea lui iese de unde nici ne te aştepţi. Din sonete, din scrisori, din postume, din proză – insuficient analizată, din traduceri. Aşa cum limba franceză se subţiază la Academia Franceză, cea cu patruzeci de fotolii, aşa cum limba engleză este dată de pronunţia de la BBC, programul naţional, aşa şi ora exactă a Limbii Române nu e cârpăcită din haina vremii, ci este dată de versul lui Eminescu.
