Dan MIHĂESCU ■
Despre melancolia comunismului
„Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul e condamnat să-l repete”. (Nicolae Iorga)
Nu am văzut nicăieri publicat vreun text, în presa noastră, care să menţioneze zilele acestea faptul că în urmă cu 83 de ani, în noaptea de joi spre vineri, 1/2 august 1940, Stalin semna un decret abuziv prin care dintr-un condei înfiinţa, fără consultarea locuitorilor regiunii, Republica Sovietică Socialistă (RSS) Moldovenească, pe un teritoriu românesc ocupat de Armata Roșie.
În lumea civilizată evocările pot fi de trei feluri:celebrări, aniversări sau comemorări, dar cert este că aşa cum a apreciat şi filozoful american George Santayana, “Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”. Din acest motiv fac trimnitere aici la fragmente culese dintr-un material amplu publicat în 2021 de portalul Radio Europa Liberă Moldova sub semnătura lui Octavian Țîcu cu titlul Naționalism și imperialism în Basarabia istorică (II): Apariția RSS Moldovenească.
“Potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, „în componenţa RSSM unionale sunt incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”. După consultări şi delimitări de teritorii la faţa locului, hotarul dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană a fost stabilit printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 4 noiembrie 1940.
Sovieticii nu au urmat o logică istorică sau culturală la formarea noii republici, ci doar considerente strategice, imperiale. În afară de ideea de a distruge integritatea istorică a Basarabiei, pentru a pune în dificultate o eventuală rupere a acestui teritoriu de la imperiul sovietic, strategiile Moscovei au urmărit securizarea accesului statului sovietic la Dunăre (prin intermediul unei republici slave de încredere) şi transformarea RSS Moldovenească într-o entitate politico-geografică fără acces la oceanul planetar. La formularea acestei politici nu putem nega rolul şi presiunea exercitată de oficialităţile comuniste ucrainene atât în termenii ultimatumului sovietic privind Basarabia, cât şi ai principiului Piedmontist.
În cadrul noilor frontiere fixate teritoriul disputat dintre Nistru şi Prut, Basarabia, a încetat să mai fi o entitate compactă unică, iar acest fapt s-a realizat, pe langă cele menţionate, şi din raţionamentul de a complica ulterior o eventuală întoarcere a acestui teritoriu la România.”
De la „Moldova Mare” la „Basarabia Mare”
Căutările unui teritoriu pentru moldovenii sovietici au continuat și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În contextul înaintării Armatei Roşii în Basarabia şi România, conducerea RSSM a considerat oportun realizarea unei extinderi teritoriale ale republicii din contul României. Astfel, la 24 august 1944, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM F. Brovco, preşedintele CCP al RSSM T. Constantinov şi secretarul CC al PC (b) al Moldovei N. Salagor au semnat o scrisoare adresată lui Stalin, în care solicitau includerea în componenţa republicii a unor teritorii de peste Prut – 13 judeţe cu o populaţie de circa 2,5 milioane oameni, precum şi a trei judeţe din Bucovina de Sud (377 mii oameni) şi a două judeţe din Transilvania de Nord şi Maramureş (306 mii oameni). Argumentele principale invocate în necesitatea înglobării teritoriilor româneşti de peste Prut erau că cele trei milioane de moldoveni care locuiesc în Moldova de peste Prut, Bucovina de Sud şi Transilvania de Nord, cu străvechea capitală Suceava şi capitala nouă Iaşi, cu toate monumentele de istorie şi cultură continuă să nu rămână „în robia boierilor români”. Acest document s-a păstrat în arhiva Biroului Politic fără vreo decizie.
O ultimă tentativă de a da credit ideii că autoritățile sovietice urmăreau interesul „prosperării și înflorii poporului moldovenesc” într-un teritoru de referință istorică, a fost ratată în anul 1946, atunci când conducerea de vârf a RSSM, în persoana lui N. Salagor, prim-secretarul Partidului Comunist din RSSM și N. Covali, Președintele Consiliului de Miniștri ai RSSM, a înaintat către I. Stalin o scrisoare în care cerea retrocedarea către RSSM a celor trei județe ale Basarabiei cedate RSSU în anul 1940. Semnatarii acestul document menționau că „La rezolvarea problemei cu privire la transmiterea în componenţa RSS Ucrainene a judeţelor Hotin, Akkerman şi Ismail ale Basarabiei nu s-a ţinut cont de comunitatea constituită istoric a teritoriului Basarabiei, de comunitatea economiei judeţelor din sudul, centrul şi nordul Basarabiei, de comunitatea de limbă, cultură şi mod de viaţă ale etniilor care populează aceste judeţe”. Autoritățile moldovenești contestau faptul cedării acestor teritorii în baza criteriului etnic, demonstrând că teritoriile înstrăinate nu erau locuite în majoritate de ucraineni, ci de moldoveni (în cele trei județe 28 procente erau moldoveni și 25 procente erau ucraineni). Dar și acest document a fost trecut sub tăcere, dovadă că autoritățile sovietice urmăreau alte interese decât consolidarea teritorială a RSS Moldovenească.
Cu această precizare, conchidem că Uniunea Sovietică a creat pentru moldovenii de peste Prut, ceea ce istoricul american Ronald G. Suny a arătat şi în cazul altor republici sovietice, o „naţiune teritorială” cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare, având aparent simbolurile unui stat suveran, cu drapel şi stemă, deşi fără suveranitate reală sau drept de expresie politică. Din această perspectivă, „comunitatea imaginată” a moldovenilor a căpătat aspect fizic şi politic, îmbrăcând uniformă sovietică.
Definiția dată de Iosif Stalin naţiunilor a constituit fundamentul pe care s-a aşezat „modelarea” identităţilor naţionale sovietice, iar concepţia sovietică a naţiunii a fost bazată ferm pe legătura stalinistă dintre naţionalitate şi teritoriul său.„Naţiunea este o comunitate stabilă, evoluată istoric, bazată pe o limbă comună, teritoriu, viaţă economică şi stare psihologică manifestate într-o comunitate a culturii”. Însuşindu-şi noţiunea stalinistă a naţiunii, autorităţile sovietice au promovat ideea de naţiune fixată într-un anumit teritoriu, iar grupurilor etnice majore li s-au acceptat oficial teritorii recunoscute şi organizate intr-o ierarhie administrativă cu stratificare etnică, în care cele cincisprezece republici sovietice unionale reprezentau nivelul superior al statalităţii accesibil unei naţionalităţi sovietice. Dintre cele circa două sute popoare din componenţa URSS, 53 îşi aveau propriile unităţi administrative purtând propriul nume: 15 republici sovietice, 20 de republici sovietice autonome, 8 regiuni autonome și 10 districte autonome.
Iar noi, România post-decembristă (1989), am semnat cu dragoste Tratatul de prietenie din 3 mai 1997 cu Ukraina, consfinţind graniţele trasate de Stalin cu creionul său bont. Protagonişti: preşedinte, Emil Constantinescu (culmea, de origine basarabeană, considerat astăzi de unii mare patriot român), ministru de externe, Adrian Severin-Skvosnik (critic al formulei chimice a apei, fost puşcăriaş – pentru găinării), astăzi, mare analist în geopolitică.
Am condamnat şi condamnăm cu vehemenţă preluarea abuzivă a Crimeii de la Ukraina de către Rusia. Stau şi mă întreb, prin simetrie, includerea abuzivă a Basarabiei de sud şi a nordului Bucovinei în Ukraina nu trebuie condamnată şi reparată? Poate că ukrainenii vor spune că abuzul nu este al lor, abuzul a fost al tătucului Stalin al Uniunii Sovietice, ei sunt doar moştenitorii, beneficiarii, dar moştenitorii-beneficiari ai unui abuz nu au şi ei datoria morală de a corecta abuzul? Până una-alta, toţi românii de pe teritoriul lor au devenit doar “moldoveni”, se grăbesc să închidă şcolile în limba română pentru a distruge repejor orice urmă de românism. Pentru cei care mai au patima cititului cărţilor, vă recomand să citiţi recent apăruta Istorie a Ukrainei, autor, Serhii Plokhy, profesor de origine ukraineană la Harvard, (editura Trei, 2018). Să vedeţi acolo cum Herodor scria despre Ukraina în secolul al 5-lea î.H!!!