Paloma PETRESCU ■
Motto: “Dacă nu poți, lasă!“ (Proverb bulgăresc)
Scriam ieri despre „conjunctura”, ce mai fericită, din perspectiva unora, a educației de azi; în opinia mea „România Educată” se află azi într-o mare degringoladă, cum s-ar spune: „E într-o mișcare browniană, sinusoidală, de spin opus, marcată de unde electromagnetice vibratorii, discontinue, dar adaptativ – retroverse”. Mai exact, educația din România Educată este „transpusă ca o matrice ortogonală într-un spațiu euclidian”, cum zice un prieten al meu, bun cunoscător și practician al educației de la noi.
Ce înseamnă? NIMIC! Dar sună inteligent, nu-i așa? Este modul în care fiecare dintre noi poate folosi termeni consacrați, care sună bine, dar folosiți halandala nu înseamnă nimic, sau mai grav, conduc la înțelegere eronată a fenomenelor, a acțiunilor, a conținutului acestora.
Cam așa arată varianta nr. 6 a proiectului pentru Regulament Cadru de Organizare și Funcționare a Direcțiilor Județene pentru Învățământ Preuniversitar/Direcției Municipiului București, pe scurt RCOFDJÎP/DMBÎP, acronime tâmpe ce dau măsura valorii conținutului. Am intrat în posesia lui, nu spun cum, pe surse. Ce să vedeți? Îmi imaginez cât de defecte au fost primele 5 variante dacă a 6-a este de „întunericeala” minții. Apropos, știți cine a făcut celebru acest arhaism ieșit din uz? Tov. Emil Bobu, Sercretar organizatoric al CC al PCR și viceprim-ministru al Guvernului, a declarat când a fost arestat de revoluționari pe 22 decembrie 1989, că se temea foarte rău pentru viața lui căci se “întunericise” și nu știa unde se afla.
Puțini dintre contemporani știu însă că tov. Emil Bobu prin tot ceea ce reprezenta și devenise, el poate fi considerat precursor de succes al României Educate, de azi. Asemeni multor politicienii și colegii din actualele partidele de guvernare, Emil Bobu absolvent a 7 clase, intră în 1945 în PCR, calitate în virtutea căreia în 1950 obține direct diploma de licență a „Şcolii juridice de la Iaşi“, la fără frecvență. Firește, nu absolvise încă liceul dar asta era ceva insignifiant. E numit imediat consilier juridic principal la Ministerul Justiţiei şi deşi nu făcuse armata, este promovat locotenent major şi implicit primeşte funcţia de procuror la Parchetul Militar Bucureşti. A fost unul dintre cei mai importanţi demnitari a României comuniste, cu doar şapte clase, o ucenicie de strungar şi studii la fără frecvenţă.
• Dar astea sunt povești de tristă amintire, nu-i așa sau déjà-vu?
Să revenim. Cum ziceam, dincolo de faptul că, probabil, s-a lucrat pe Regulamentul cadru de organizare și funcționare a Inspectoratelor școlare din 2011 și au mai rămas pe acolo sintagme care acum nu-și mai au rostul (ca de exemplu „inspectorul școlar general desemnează …”), apar atribuții ale DJIP care depășesc aria lor de competență, (ca de exemplu: „monitorizează modul în care autorităţile administraţiei publice locale îşi îndeplinesc atribuţiile privind asigurarea finanţării unităţilor de învăţământ preuniversitar); adică? Oare Codul administrativ se modifică și el, astfel ca un serviciu deconcentrat din subordinea Ministerului Educației să aibă dreptul de monitorizare privind îndeplinirea atribuțiilor unui serviciu public, de tipul Primărie/Consiliu local?
Managementul ăsta! Da, managementul e vizat, pentru că monitorizarea este o funcție a managementului, nu este o „atribuție”. Zău că îi cam încurcă pe unii care de altfel folosesc vorbe mari, fără să știe și ce spun!
• Și încă puțin vitriol!
Conform RCOFDJÎP aflat în proiect la această dată, deși mai e foarte puțin timp până când devine obligatoriu, (dacă nu se prorogă termenul de intrare în efectivitate!), conform Art. 1, DJÎP-urile „sunt servicii publice deconcentrate ale Ministerului Educaţiei, cu personalitate juridică”, iar Art. 2 spune „au și calitatea de ordonator secundar de credite”.
Formularea induce ideea că se poate și altfel, adică fără a fi ordonator secundar de credite, ceea ce e o eroare grosolană.
La Art. 3, se spune „colaborează cu instituţia prefectului în vederea asigurării implementării la nivel local a politicilor guvernamentale din domeniu”. Termenul „colaborează” mi se pare nepotrivit, având în vedere că vorbim despre servicii deconcentrate la nivel județean. Nu aș spune că e vorba de „atribuția” de a colabora, ci despre o stare de fapt prevăzută de Codul administrativ. Prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu deci, pe linie administrativă, este un fel de șef al Directorului DJÎP.
Conform Art. 3, altă atribuție a DJÎP zice că „sprijină Ministerul Educaţiei în activitatea de coordonare a CJRAE/CMBRAE”. Păi, oare DJÎP, ca reprezentantă al Ministerului Educației în teritoriu, nu este obligată să aplice toate politicile publice în educație, proiecte naționale, strategii specifice ale ME? Adică doar sprijină? Cum mai exact și ce sprijină?
Gata! Nu vă mai plictisesc. Am mai scris despre nevoia de respectare a prevederilor tehnicii legislative, despre necesitatea exprimării clare și fără „portițe de eludare” a prevederilor care devin norme aplicabile la nivel național, în orice domeniu. Ce așteptări să mai aibă cetățeanul, de la alte servicii publice, dacă cele din domeniul elitist, cel al educației, produce astfel de documente. Părerea mea, în legătură cu subiectul în cauză, este că la ora actuală tot ceea ce se petrece în Ministerul Educației pare de nivelul pasional al unui joc de coci pe came, competiție de mare anvergură pe maidanul din curtea școlii, la vremea copilăriei mele.
O fi lăsat cineva, din greșeală, pe vreun birou, un regulament de la pompieri, sau de la căi navigabile, sau vreo lucrare de licență nefinalizată, iar cine l-a găsit, a continuat de unde a rămas?
Halal conjunctură! Sau așa cum spune profesorul Ciprian Mihali, poate ni se pregătește ceva și „peste 50 de ani, Netflix va face un serial despre misterele Legilor Educației”.
