Cum e posbil să vină rușii peste noi?

Leonard MOCANU ■

Acum opt decenii mulți români au murit cu speranța că, într-un târziu, aveau să vină americanii. În locul lor au venit, cum spunea cineva într-un film, unii cu balalaice, care au făcut prăpăd material, moral și ideologic. După ce și-au luat tălpășița, România a încercat, prin conducătorii ei, o formă de socialism așa-zis original și aparent independent de Moscova, dar, în realitate, lucrurile nu stăteau chiar așa. Pe de altă parte, nici nu putem aprecia dacă socialismul nostru era mai bun decât al lor. Și am să dau doar un exemplu: dacă de jur împrejur, în interiorul granițelor, românii aveau antenele orientate către vecini, fie că ei se numeau bulgari, sârbi, unguri sau sovietici, doar, doar, or putea vedea un meci de fotbal, un film dublat sau un spectacol, parcă totuși socialismul  vecinilor de lagăr nu era chiar așa de ”ortodox-stalinist” ca  al nostru.

În primăvara anului 1989, am ajuns la Galați, unde ni s-a oficiat cununia religioasă în apartamentul părinților, în dimineața zilei de Paște. Cu o seară înainte, am putut urmări slujba Învierii la postul de televiziune Chișinău. Aproape o lună mai târziu, tot la Galați, am vizionat pe același post un spectacol de muzică populară românească de se încrețea carnea pe tine și te uitai stânga-dreapta să vezi dacă nu intră cineva pe ușă să-ți pună cătușele. Noi rămăsesem închistați în drumul nostru spre comunism, în timp ce ”Glasnost” se făcea simțit în Europa de Est. Mai apoi, la sfârșitul anului, se pare că l-am ”importat” și noi, adus cu valizele de la răsărit de grupuri masive de turiști și l-am botezat, elegant, ”democrație”.

Am încercat ceva joc de glezne, materializat în poduri de flori cu românii de peste Prut, dar dragostea frățească s-a diluat, așa cum se zice că se rărește sita după ceva ani de căsnicie. Poveștile unioniste au revenit ciclic, de regulă în anii electorali. Politicienii noștri și-au exersat principiile independenței față de Federația Rusă în fața camerelor de luat vederi, dar și-au îndulcit discursurile pe măsură ce prețul gazelor și al petrolului de la răsărit era precum o funcție aleatoare, permanent crescătoare, iar plăcerea liderilor de la Kremlin de a se juca la robineți era invers proporțională cu temperatura din termometre.

Între timp, mânați de dorința firească de a intra în familia democrațiilor europene și euro-atlantice, ne-am izbit de cerința de a avea relații bune, materializate prin tratate, cu toți vecinii. Așa am semnat fel de fel de documente de jur împrejur, călcându-ne pe principii și lăsându-i de facto pe românii din afara granițelor țării fii și fiice nimănui.

Relațiile cu Federația Rusă s-au răcit natural ajungând la cote siberiene, iar per ansamblu țara noastră a pierdut una dintre piețele de desfacere, măcar în ce privește mobila, afaceriștii dâmbovițeni preferând să vândă cherestea neprelucrată pe te miri ce lăsând fabricile de mobilă cu tradiție să pună lacătul pe porți.

După o perioadă în care a navigat în derivă, condusă de un lider născut pe tancuri în Piața Roșie, Federația Rusă a intrat în era Putin. Și iată că șurubul s-a strâns puțin câte puțin în materie de democrație, Rusia s-a scuturat din somnolența în care intrase, iar de la statutul de ”cauză pierdută”, pe care unii s-au grăbit să i-l acorde, a început să pună din nou condiții.

Politica externă a Rusiei a devenit o ”afacere bazată pe trei principii”, așa cum o caracteriza, încă din anul 2009, Dmitri Trenin, membru al Consiliului de Politică Externă și Apărare al Federației

 – politica externă a Federației Ruse este o afacere;

 – politica externă a Federației Ruse este afacerea Federației Ruse;

– politica externă a Federației Ruse nu este afacerea nimănui altcuiva.

Încet-încet, Rusia a început să ”zăngăne” armele, cumva cum se întâmplă la prima ciocnire din teren dintre doi sportivi, când unul dintre ei vrea să arate cine este șeful. Pornind de la opoziția fățișă privind extinderea NATO în afara cadrului negociat (așa cum susțin oficialii de la Kremlin), dar mai ales de la temerea că la un moment dat Georgia și mai ales Ucraina ar putea deveni state membre ale Alianței, Rusia a intrat mai întâi ”prin alunecare” la Georgia, în 2008, dezghețând apoi conflictul de fiecare dată când liderii de la Tbilisi ridicau tonul.

Apoi, a pus comunitatea internațională în fața faptului împlinit, anexând în 2014 Crimeea și bătând Occidentul cu armele sale: recunoașterea independenței provinciei Kosovo de către statele occidentale, act la care Federația Rusă s-a opus. Asta însă i-a dat apă la moară colosului de la Răsărit să folosească același principiu, al segregației pe criterii etnice, pentru a orchestra referendumul din Crimeea. Apoi, când ochii președintelui-actor Zelensky s-au uitat prea mult peste gardul UE și NATO, întorcând ceafa Moscovei, Rusia a invadat Ucraina, provocând războiul ce stă să ”sărbătorească” a doua aniversare. Asta sub ochii aceluiași Occident ce se arată neputincios și care încă mai crede că doar sancțiunile economice și eliminarea sportivilor ruși din competițiile internaționale vor scoate Rusia din meridian.

Rusia continuă să joace cartea șantajului energetic, s-a orientat rapid către alte piețe, iar în paralel a întărit relațiile cu China sau cu India, dar a și găsit o cale de dialog cu Turcia și Ungaria, ”dinamitând” ceea ce NATO clamează cel mai tare: coeziunea. Planurile militare ale Rusiei se întrevăd cinice, iar tot mai mulți experți și politicieni prevăd că aceasta nu se va opri, dacă va avea câștig de cauză în Ucraina.

Care este situația României în acest context?

Sunt mai multe de spus în ce ne privește, iar în continuare voi încerca să identific unele dintre cele mai importante aspecte.

1. Problema potențialei vecinătăți cu Federația Rusă.

În situația în care Rusia va avea câștig de cauză în Ucraina, există riscul ca aceasta să aibă graniță comună cu România, atât în nord, dar mai ales pe brațul Chilia și în Marea Neagră. O astfel de posibilitate ar redeschide probleme legate de exploatarea resurselor din Marea Neagră, pentru că este greu de imaginat cam ce ar putea face și spune România, dacă s-ar trezi într-o zi cu platforme de foraj rusești pe platoul continental câștigat la Haga. Este România în măsură să apere aceste resurse? Va fi dispusă România să tragă primul glonț împotriva unui obiectiv civil rusesc? Vor ajuta la ceva protestele României și ale aliaților și partenerilor? Pe de altă parte, să nu uităm că accesul la gurile Dunării și controlul acestora a fost un obiectiv de secole al Rusiei. Cum s-ar rescrie tratatele internaționale în acest potențial context?

2. Problema unui atac direct din partea Federației Ruse, generat de un motiv de genul ”Bă, tu ai șapcă”, specific modului în care această țară înțelege să-și rezolve (sau să creeze) problemele internaționale.

Aparent, România are o asigurare solidă, dată de apartenența la NATO, dar trebuie spus că așa cum oficialii (în special cei militari) au declarat, apărarea țărilor membre NATO începe cu apărarea proprie și continuă cu apărarea colectivă. Aceasta înseamnă că, până la activarea structurilor militare ale NATO din regiune, până la atingerea unui nivel de operabilitate și interoperabilitate a acestora, România trebuie să reziste de una singură în fața unei agresiuni ruse, care poate veni în principal din aer sau de pe mare. Aici, desigur există întrebări ce trebuie puse și răspunsuri ce trebuie date. Aici înțelegem și îngrijorarea Șefului Statului Major al Apărării (SMAp), manifestată public. Pentru că da, există motive. Într-adevăr, rezerva armatei este îmbătrânită și în scădere. Într-adevăr nu există un sistem de stimulare a cetățenilor pentru a deveni rezerviști voluntari. Într-adevăr, o mare parte a celor care au cetățenie română și ar trebui să răspundă la un eventual ordin de mobilizare sau la chemarea sub arme în cazul unui atac din exterior este plecată pe alte meleaguri, aparent mai sigure, iar mulți dintre cei din țară, potențiali apărători ai acesteia, ar părăsi-o doar la primele zvonuri privind un posibil război. De ce? Din multe motive. Este, deci, necesară o lege a pregătirii populației pentru apărare. E necesară una nouă, adaptată la situația actuală, pentru că, în realitate, o astfel de lege există (L 446 din 2006, completată ulterior prin L 128 din 2012). Există și un Statut ale rezerviștilor voluntari (L 270/2015, completată și modificată prin L 115/2021). Au existat și alte încercări ale Ministerului Apărării Naționale de a pune pe masa Parlamentului alte proiecte de completare a celor două legi, însă acestea sunt nefinalizate. Iată de ce un demers de unificare, clarificare și actualizare a problemei pregătirii populației pentru apărare nu este deloc inutil.

Dacă ne gândim și la legislația privind pregătirea teritoriului pentru apărare sau la cea de pregătire a economiei, și aici avem nenumărate forme fără fond. Dacă unii doresc să se ascundă în spatele unor legi care (ca să fiu elegant) sunt greu aplicabile, voi aprinde doar două beculețe roșii.

Primul se referă la lipsa de conformare a persoanelor fizice și a agenților economici la rigorile legii privind construirea de obiective în vecinătatea obiectivelor militare. Nu vreau să dau din casă, dar mă voi referi la ceva ce s-a petrecut cu mai mulți ani în urmă, atunci când cetățeni și-au construit case sau vile pe fâșia de pământ dintre șoseaua Constanța-Năvodari și mare, chiar în fața poziției de tragere a bateriei de artilerie de coastă, astfel că, în cazul unor trageri, exista riscul ca proiectilele să le treacă acestora prin poduri sau să le zboare acoperișurile. Au avut acei cetățeni avizul legal al MApN? Mă tem că nu. Rezultatul – s-a desființat unitatea.

Al doilea are în vedere problema rechizițiilor. Presupunând că (Doamne ferește!) România ar fi obiectul unui atac, țara ar trebui să treacă la starea de război, iar cetățenii s-ar vedea puși în postura de a li se rechiziționa mijloace mobile sau imobile pentru efortul de război. Pe hârtie, legea dă bine, dar când mijlocul de transport, mijlocul de producție sau locuința ori sediul firmei ar urma să treacă în uzul armatei, poate că lucrurile nu mai sunt ca în filme. Sunt subiecte sensibile, dar asupra cărora nu trebuie să se aplece doar capii armatei și care nu se rezolvă cu declarații după ședințele CSAT sau de la tribuna Parlamentului. Și așa cum există campanii publice în mass-media de informare cu privire la drepturile unor cetățeni minoritari sau la respectarea măsurilor de prevenire a incendiilor, poate că astfel de campanii ar fi utile și în ce privește drepturile și obligațiile cetățenilor pentru a-și apăra țara. Să nu uităm că altfel de campanii având drept obiectiv nesupunerea civică ”curg” pe Internet, iar juriști ”eminenți” apărători de ocazie ai unor categorii sociale sau profesionale, gălăgioși până la impertinență pe holurile Parlamentului sau în stradă ar fi în stare să găsească și pete în soare pentru a-i convinge pe cetățeni să nu se supună legilor.

Și mai este de analizat un aspect. În ultimii ani, în România au ajuns mai multe unități și subunități din țări aliate, plasate sub diferite acorduri bilaterale ori multilaterale sau sub planuri NATO. Există o companie poloneză la Craiova, militari francezi sau belgieni la Cincu și Mihail Kogălniceanu, piloți și aeronave de luptă din diverse țări NATO asigură prin rotație serviciul de poliție aeriană întărită tot la Mihail Kogălniceanu, ca să nu mai vorbim despre militarii americani dislocați pe teritoriul României. Ei sunt aici, în prima linie, ca să asigure un element de descurajare pentru orice agresor dinspre răsărit.  Mă întreb cam ce or gândi acești oameni când citesc sau aud care este opinia românului, de la omul de rând până la politicieni și formatori de opinie, privind obligativitatea apărării țării. Dacă noi știm că sunt aici, fiți convinși că și prezumtivii adversari știu acest lucru, iar garnizoanele în care aceștia sunt dislocați sunt ținte potențiale ale primei salve. Ce moral poți să ai, atunci când ți se spune ”Tu ai venit să le întărești apărarea, iar ei se gândesc cum să plece din țară”?

Să vorbim și despre faptul că sosirea unor contingente NATO în cazul unei agresiuni va trebui susținută logistic sub toate formele, de la elementele de infrastructură rutieră și feroviară, la alimentarea cu energie, apă și produse alimentare. Acest lucru nu poate fi realizat doar de armată prin structura multinațională (Unitatea de Integrare a Forțelor NATO – NFIU) din România, ci trebuie coordonată de la nivel guvernamental. Iar acest lucru nu este joacă de copii.

3. Federația Rusă va ataca Republica Moldova.

Este un alt scenariu ipotetic, în măsură să pună conducerea acestei țări și pe toți românii într-o mare dilemă. Prezența militarilor ruși pe teritoriul Republicii Moldova poate fi un real ”detonator” al unui conflict între Federația Rusă și Republica Moldova.  România are o puternică legătură istorică și ”de sânge” cu Republica Moldova, diluată în deceniile de apartenență ale celei din urmă la URSS, când îndoctrinarea și creșterea ponderii populației rusofone și rusofile au condus la o schimbare de paradigmă, curentul unionist scăzând în amploare.

România a fost în permanență avocat internațional al Republicii Moldova în organismele și instituțiile internaționale, poate mai mult decât și-ar fi dorit mulți dintre locuitorii acestei țări. România a răspuns mereu pozitiv la sprijinirea Republicii Moldova cu ajutoare constând în resurse energetice, materiale, culturale, medicale sau de altă natură, poate mai mult față de gradul de recunoștință și simpatie manifestat de moldoveanul de rând. Totuși, în cazul unui război al Republicii Moldova cu Federația Rusă, România va risca să se implice militar, atrăgând astfel o posibilă reacție belicoasă a Moscovei? Să nu uităm că și astăzi, în condițiile războiului din Ucraina, propagandiștii Moscovei arată cu degetul spre țara noastră, acuzându-ne că furnizăm nu numai ajutor militar, ci și trupe specializate, voluntari sau acțiuni de instruire. Desigur că aceste acuzații vor deveni foarte virulente în cazul în care Rusia va ataca Republica Moldova, iar odată stabilită frontiera comună, provocările ar ajunge la ordinea zilei. În ce măsură comunitatea internațională și aliații și partenerii noștri actuali vor fi de acord cu acțiunile directe ale României de a sprijini militar Republica Moldova, sau, dacă vor fi, nu va deveni România o rampă de lansare a atacurilor împotriva Federației Ruse, implicit o țintă de prim rang? Cum va reacționa poporul român?  Câți vor fi gata să se ofere voluntari pentru a lupta împotriva agresorului rus, când nu avem certitudinea că foarte mulți își doresc să apere propria noastră țară? Ce vor face politicienii români, care tremură acum clamând cauza românismului, unirea celor două țări de limbă română și arătând hărți cu România Mare?

4. Federația Rusă va ataca alte țări NATO din prima linie (țările baltice sau Polonia), aspect care va crea obligații României în context aliat.

Este o altă ipoteză, dar și în acest caz trebuie analizat cu echilibru în ce măsură România se poate împărți între a-și apăra teritoriul și interesele, simultan cu participarea cu forțe și mijloace la apărarea colectivă. În ce măsură sintagma ”Să ne apere NATO”, atât de valabilă în mintea unora care cred că avem numai drepturi, va mai fi valabilă și în ce privește obligațiile noastre?

Desigur, aceste ipoteze sunt în momentul de față doar la stadiul de ”dacă”, dar reacții precum cea a premierului în funcție, care ne garantează liniștea eternă, par a fi exagerate. Am urmărit și reacțiile din ultimele zile la interviul șefului SMAp și am rămas consternat să văd că și unii militari în rezervă, înregimentați politic, îi cer deja capul pe tavă. Aceștia ori au ochelari de cal, ori au uitat brusc realitățile din armata pe care au ”servit-o” când și cât le-a fost bine, ori nu au remarcat că și alți militari sau politicieni din țări precum SUA, Marea Britanie sau Germania ne spun cam același lucru.

Ce i-ar trebui României? În primul rând o conducere responsabilă la nivelul cel mai înalt, care să trateze realitățile zilei și perspectivele cu luciditate și realism, care să explice națiunii (nu știu dacă nu m-am hazardat folosind acest cuvânt și dacă nu ar fi fost mai apropiați de realitate termenii ”popor” sau ”populație”) că romanii nu erau inconștienți când susțineau că, dacă îți dorești pace, trebuie să te pregătești de război. Dacă liderul de la Victoria va fi peste un an locatarul numărul 1 la Cotroceni, să ne așteptăm la același mesaj? România a mai avut de-a lungul istoriei momente mai puțin faste (vezi pacea de la București-Buftea din 1918, de exemplu), pentru care au fost necesare ulterior eforturi diplomatice enorme, iar rezultatele au fost sau mai sunt încă privite cu îndoială. E omenește să greșești, dar e o prostie să persiști în greșeală, asta trebuie să înțeleagă politicienii și liderii noștri.

Ce ne-ar mai trebui?

O orientare echilibrată în politica externă. Orientarea monopolară, doar către un singur partener strategic ne-ar putea pune în fața unor dileme. Una ar fi ca ceilalți parteneri strategici să se resemneze (sau nu) cu statutul de ”mai puțin strategici” și să ne trateze distant, refuzându-ne cu eleganța cu care noi jonglăm cu afaceri și proiecte de genul avioanelor multirol sau al corvetelor multifuncționale, călcând în picioare norme comunitare, de dragul unui ”mariaj” pe care bunicii noștri l-au așteptat cu ardoare. Această orientare echilibrată nu ar trebui să excludă din ecuație Beijingul. România a fost al treilea stat din lume care a recunoscut diplomatic Republica Populară Chineză, aspect pe care partenerii noștri nu l-au uitat (încă). Gurile ”mai bine informate” spuneau că ezitarea URSS de a intra și în România în 1968 a avut la bază și o presiune ”tovărășească” dinspre răsărit. Diplomații noștri trebuie să fie suficient de abili pentru a demonta în capul partenerilor sintagma ”cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, iar conducerea țării va trebui să dea dovadă de responsabilitate, seriozitate și predictibilitate, pentru ca vorbele diplomaților să nu fie în vânt.