Leonard MOCANU ■
Una dintre glumele, amare de altfel, despre politicieni este cea referitoare la asemănarea dintre aceștia și porumbei: înainte de alegeri, îți ciugulesc din palmă, după, se găinățează în capul tău. Pentru că ”obiceiurile bune” sunt contagioase, surprindem același comportament în aproape toate domeniile, iar sportul nu face excepție.
Nu de puține ori am văzut în cei 24 de ani de democrație românească politicieni angajându-se în fața cetățenilor, în campania electorală, că vor fi campioni în munca în slujba alegătorilor, că ”vor face totul” pentru ca votanții și familiile lor să-și umple sarsanalele cu lapte și miere, iar câinii vor face voluntariat, din casă în casă, cu covrigi în coadă, spre îndestularea tuturor.
Nici nu apucă bine să treacă alegerile și exprimări precum ”Mă tragi tu pe mine la răspundere, măi nespălatule?” sau ”Ciocul mic, acuma noi suntem la putere!”, ca să nu uităm de celebrul ”De ce urli, măi animalule?” împânzesc și condimentează viața publică. Dar nu e vorba numai de partea văzută a aisbergului (o cincime din volumul total, pentru cine nu știe), ci de partea ”imersă”. E vorba despre sediile birourilor de parlamentari încuiate cu mai multe rânduri de lacăte, pe unde nu trece decât femeia de serviciu (pardon, menajera) să șteargă praful din când în când, e vorba despre aroganța cu care ești privit și tratat când ai de expus o problemă, e vorba de mâna în piept pe care ți-o ”administrează” garda de corp a ”alesului”, dacă dorești să te apropii prea mult de ”eminența sa”, e vorba despre circul public, denumit științific ”dezbatere politică”, de preferință în fața camerelor de luat vederi sau a microfoanelor, concomitent cu datul mâinii pe sub masă și cu înțelegerile odioase, dincolo și deasupra ideologiilor de grup, când e vorba de câștig.
Din păcate, așa ceva vedem și în sport și poate că nu aș fi catadicsit să scriu despre acest subiect, dacă nu m-ar fi deranjat profund atitudinea administratorului/moderatorului paginii publice aparținând unei echipe de volei din prima ligă masculină, campioană a ultimilor ani, Arcada Galați.
Până la a descrie speța, să ne amintim despre vremurile de tristă sau veselă amintire ale echipelor de top din Constanța, când foștii colegi de școală, deveniți între timp adversari politici dar parteneri de mârșăvii, își ”trăseseră” câte o jucărică personală, cu care să obțină notorietate, popularitate și nemurire. În esență, pentru sportul constănțean a fost bine, căci nu e de colo să ai multiple campioane naționale la handbal și volei, echipe de valoare care să joace în Liga Campionilor, să crească popularitatea orașului, a județului, dar, în subsidiar, să reprezinte adevărate mașini de spălat bani negri.
Cum să nu-ți placă să vii la meci și să comanzi unui grup de presiune pe care îl numești ”galerie”, să strige și să cânte ce vrei tu, să aplaude sau să huiduie pe cine vrei tu? Să stai înfoiat ca un curcan, înconjurat de gărzi de corp mai ceva ca un lider dintr-o țară bananieră și numai să ridici sprânceana, pentru ca gândurile tale să fie transformate în realitate. În megalomania ta, nu observi că sala polivalentă arată ca după război, că primești echipe de top ale Europei în vestiare mizere, cu miros de urină, că toaletele pentru spectatori sunt ca pe vremea lui Pazvante Chioru, că forul european de specialitate îți interzice să mai organizezi competiții de nivel înalt în condiții neconforme și, nu în ultimul rând, că numărul spectatorilor, pătrunși de lehamitea de a te vedea dându-te în spectacol, obligați să strige și să facă ce vrea galeria și huiduiți dacă nu o fac, se subțiază de la meci la meci.
Nu faci nimic pentru promovarea sportului în rândul tinerilor din orașul sau județul tău, dar strângi ce e mai bun la nivel de juniori din toată țara, pentru a te mândri că ai echipe de tineret și tineri cărora să le ții în mână destinele.
Ești mânios și nelămurit cum de sclavii care te-au votat și te-au cocoțat acolo în vârf, cărora le-ai dat pâine și circ, pe banii lor din impozite și taxe locale, nu te mai adulează, nu-ți apreciază mărinimia, îndrăznesc să te critice pe tine și, după caz, jocul echipei și nu te mai urmează orbește. Ameninți că-ți iei jucăriile și pleci, dar sunt alții mai iuți decât tine, te saltă cu tot cu jucării și te garează la păstrare pe termen îndelungat. Nu rămâne decât palmaresul. De tine nu-și mai aduce aminte nimeni, decât când intră în aceeași sală pe care ai ciuntit-o sau când trebuie să vadă un meci de fotbal prin vecini, pentru că inițiativele private din care nu erai parte la câștig erau retezate din fașă.
Există, de asemenea, în fotbalul românesc cel puțin două cluburi făcute praf de investitori de genul ”formă fără conținut” și lăsate apoi de izbeliște, să pornească din ligile inferioare, să facă deplasări și cantonamente pe banii suporterilor. Suporteri pe care, odată ce simți vreo undă de performanță și implicit de câștig, îi marginalizezi, îi bagatelizezi, le spulberi visurile.
Ceva similar se petrece și la clubul de volei Arcada Galați care și-a adăugat de un an, în prefix, titulatura de CSM, dovedind măreața implicare a administrației locale. Până atunci, banii veneau doar din direcția unui investitor local, deosebit de potent, binecunoscut în lumea afacerilor. Acum, că…lucrurile s-au amestecat, evident a început să aibă iz de putregai. La nivel național, competiția a devenit mai acerbă. Ca și în handbalul feminin, loturile s-au garnisit cu internaționali străini, astfel că la antrenamente se mai vorbește în limba română doar la ultimele patru clasate. Uitându-te la numele echipelor, te cam minunezi cum de-și pot permite “trupe” departamentale, care trăiesc de la bugetul de stat, să înregimenteze astfel de jucători, pe salarii deloc modeste. Cum e posibil ca un club departamental, cu secții la aproape toate sporturile de echipă, să aibă jucători de pe toate meridianele și să se plângă la cârmuitori că are nevoie de bani de la buget ca să-i plătească?
Problema lor este doar a lor. A ta, e că lotul pe care ți l-ai format nu pare să-ți ofere garanția unui al șaselea titlu consecutiv. Iar jocul echipei, practicat uneori, nici măcar atât. Forcingul din ultimele etape te-a cocoțat pe primul loc la finalul sezonului regulat (pe care te încăpățânezi să-l numești englezește ”regular”), dar asta ți-a garantat doar un adversar mai slab clasat, nu și coroana de lauri. Și iată că, după o primă victorie, concludentă ca rezultat, dar nu entuziasmantă ca joc, adversarii din play-off mătură cu tine terenul și-ți administrează o înfrângere cum nu ai avut decât în Liga Campionilor, de la echipe mult mai bine cotate. Totul stă în ultimul joc, pe teren propriu. Te gândești că, Doamne ferește, există riscul ca pe x sau y dintre jucătorii de bază să-l apuce pântecăraia, ca lui z să-i fi fătat pisica sau cine știe ce alte scenarii întunecate. Îți dai seama de aportul publicului și treci la invitații siropoase de genul ”Dragă suporterule, tu ești inima noastră, hai sâmbătă la meci!” O inimă pe care, fie vorba între noi, în ultimul an ai cam făcut-o să sufere.
Mieros, mieros, rugător, rugător, dar orgoliul tot sus trebuie să rămână. Cum zice românul, capră râioasă, dar cu coada pe sus. Când unul sau mai mulți suporteri contestă calitatea jocului echipei, tu, administrator/moderator, îi sari la jugulară și începi să-l împroști: ba că-i hater, ba că nu-i suporter adevărat, ba că nu știe volei, ba că face greșeli de exprimare sau de ortografie. Tu ești perfect, iar el trebuie să fie suporter necondiționat. La fel ca politicienii, ai ajuns sus, excrementele sunt pregătite. Nu contează dacă ai primit mandat de la conducerea clubului să folosești un astfel de limbaj. Nu contează dacă postarea ta poate aduce deservicii imaginii firmei care susține echipa. Important e că tu și un grup de postaci, mulți dintre ei analfabeți, l-ați pus la colț pe cel ce încearcă să vă deschidă ochii. Că ce? Că ați vândut un jucător român de 22 de ani, care, printr-un concurs de împrejurări, acum cam lustruiește banca prin Rusia (dar e legitimat la o echipă cu tradiție, nu-i așa?); că foștii voștri jucători v-au dat cu tabela în cap la Brașov sau la Praga (chiar și la Galați); că în locul celui de 22 de ani ați adus un altul de 40, cu o medalie mondială de aur la gât, câștigată în urmă cu un deceniu și jumătate; că jocul echipei e stereotip și bătrânesc, Că, că, că.
Important e ca voi să aveți dreptate, să dați gălățeanului/constănțeanului/oricui dorește pâine și circ, apoi să vă găinățați pe susținerea lui necondiționată. Că doar e inima voastră, nu?
