Leonard MOCANU ■
O știm de la biserică, unde este duminică de duminică, așteptându-ne zâmbind, dându-ne binețe și deschizându-ne ușa. Am remarcat că memorase aproape pe de rost slujba parastasului pentru cei adormiți, așa încât, dacă te uiți la gura ei și faci abstracție că vocea care se aude este a unui bărbat, ai spune că ea e cea care săvârșește acel serviciu. Apoi, se postează lângă iconostas, așteptând cuminte să primească Sfântul Mir.
Din când în când, i-am mai dat câte un covrig, o Eugenia, un pachețel cu haine sau cu rechizite. A mulțumit respectuos, a zâmbit cuceritor, nu a verificat niciodată ce e în pachet, nu a reproșat că e prea puțin sau că nu-i trebuie.
E o fetiță de 10-11 ani, care sigur nu se bucură de copilărie cum poate ar merita. Nu mă întrebați cum o cheamă, dar vă promit că o voi întreba cu prima ocazie. Toată lumea o iubește, dar nu poate suplini deficitul material și, poate, afectiv din familie.
Astăzi, am întâlnit-o în parcarea unui supermarket din localitate, plângând cu suspine, de sălta cămașa (ce cămașă?) pe ea, cum spunea Ion Creangă. Am fost surprinși să o vedem acolo și indignați de supărarea ei. Evident, mai cu tact, dintre noi doi, consoarta a întrebat-o care era motivul supărării. ”Am băgat câteva sticle la automat, mai aveam, dar a venit o femeie care lucrează aici, a intrat în față, a băgat și ea sticle și a luat bonul. Voiam să-mi cumpăr ceva, am adunat câteva sticle, pentru că nici tatei nu pot să-i cer, nici el nu are de unde.” Am întrebat cât de mare era suma și am fost surprinși să aflăm că era vorba de un leu și jumătate – doi lei.
Soția m-a privit cu subînțeles și m-a trimis la mașină, unde aveam portmoneul (eu fiind un partizan al folosirii telefonului în tranzacțiile de la casă), ca să ”acopăr” pierderea fetiței. Martor la discuția noastră, un tânăr de vreo treizeci de ani i-a dat și el fetiței cei doi lei ”de speranță”. Până să mă întorc cu suma păgubită, tânărul i-a dat fetiței și o cutie de suc de fructe de un litru, ”bonus” pentru lacrimile ei.
Mulți vor spune că ce mare lucru însemnă cei doi lei (adevărat, cam cât o pâine). Alții ne vor acuza că vrem să adăugăm puncte ”bonus” la judecată Creatorului. Nici noi nu credem că am făcut mare lucru, așa cum suntem convinși că nici partenerul nostru de ocazie nu credea asta. Ce știm cu certitudine e că am adus un zâmbet de speranță în ochii unui copil năpăstuit, care nu stătea cu mâna întinsă, ca atâția alții, ci a căutat o soluție ”legală” pentru a-și satisface o dorință nevinovată.
Promit că în perioada următoare voi încerca să aflu mai multe despre acest copil care, în opinia mea, merită mai mult de la viață decât mulți alții care se bat cu pumnii în piept că sunt năpăstuiți, dar dacă le pui o sapă în mână, nu știu de care capăt se ține. Și dacă voi putea să fac mai mult pentru el, fie primit!
