Dan MIHĂESCU ■
- Epigenetica, știința ce dezvăluie secretele vieții ascunse în ADN și studiază variația trăsăturilor ereditare cauzate de factori externi, proveniți din mediul înconjurător, capabili să modifice prin impactul lor genele unei specii, precum și felul în care celulele decodifică informația pe care o receptează din mediu, a relevat că prin alterarea genelor stresul se poate transmite de la o generație la alta iar părinți expuși la traume precum război sau foamete, transmit copiilor genetic tulburări legate de stres. De asemenea, cercetătorii au mai stabilit că dacă structura genelor a fost modificată de factori externi, tratarea primei generații la care s-a instalat stresul nu este suficientă pentru a le vindeca și pe următoarele. Frica, ura, dorința de răzbunare se transmite copiilor și generațiilor următoare? Răspunsul oamenilor de știință este, da!
Cele cinci mașini ale tatălui meu
“Marele număr mic
Mașina mea are un număr
format doar din 3 cifre;
de pe vremea când eram
corespondent de presă.
Poate că înseamnă ceva,
dar nimic în plus în fața celor care
trebuiau să supravegheze
ordinea circulației
și o opreau ori de câte ori
se abătea de la reguli.
Mașina mea are și acuma un număr
Format din 3 cifre.
Și pentru că numărul e ușor de ținut minte
Cei care supraveghează ordinea circulației
O salută cu plecăciune.
Vreți să vă salute cozoroacele sidefii
și mâinile albe înmănușate?
Poftiți cheile mașinii mele!
Am aflat că sunt țări
unde mașinile, când încalcă regulile de circulație,
sunt arestate de supraveghetori, ca vinovate,
iar șoferii sunt lăsați liberi.
Sunt însă și țări în care mașinile,
cu număr mic,
sunt salutate.”/George Mihăescu – aprilie 1998
Când tata a murit, poezia asta era în lucru pe biroul său. Versurile albe sunt despre statutul ziaristului în societatea democrației socialiste, ante și post revoluționară. Vorbește în dodii despre mașina lui, despre numărul de înmatriculare, fiind vorba de fapt despre statutul social al ziaristului, căci tata n-a fost niciodată pasionat de automobilism sau de automobile ci doar preocupat să țină-n viața micile herghelii de cai de sub capota autoturismelor sale – bunuri casnice existențiale pentru familie cât și unelte profesionale esențiale, după cum veți vedea și în alte relatări.
Toate mașinile tatălui meu au fost răsfățate, alintate, personalizate, cu nume șic. Întâi a fost Bella, un Fiat 850 alb-zinc ce a simbolizat trufia mamei mele, Cristina, de a avea prima mașină din neam. Evident, din neamul ei, fiind la concurență cu cei doi veri primari Răducan, Puiu – căpitan aviator, prima promoție de piloți de vânătoare români pe supersonice MiG-15 și Titi -căpitan de Securitate în capitală.
Frații ăștia aveau “IJ”-uri și vara băteau drumul tocmai de la Timișoara și București până pe litoral, stârnind invidia și admirația cartierului muncitoresc Filimon Sârbu, când își frânau “bidiviii” în fața porții bunicilor mei, într-un nor de colb alb.
Mama a vrut mașină, nu motocicletă și…mașină a avut. I-a lămurit pe ai ei și au făcut prima afacere imobiliară din viața lor în urmă căreia bunicii s-au mutat din casa de cărămidă zidită cu mâinile lor în 1955, de pe str. Nicolae Milescu Spătarul Nr. 21, pe lotul standard muncitoresc de 532 mp, plătit cu 21.036.000 lei, în rate pe 20 de ani, într-una din chirpici – construită de părinții mei pe cheltuiala și cu efortul propriu pe restul de 220 mp, câți au rămas după vânzare în 1966.
Prețul tranzacției a fost de 23.000 de lei, banii fiind oferiți părinților mei ca să-și cumpere un Fiat 850 nou, importat direct din Italia, prin renumita IDMS-București (Întreprinderea de Desfacere a Materialului Sportiv), să-și mobileze modern apartamentul, să-și cumpere haine adecvate noii poziții a tatălui meu care în 1965 fusese desemnat în funcția de redactor-șef de către Comitetul pentru Cultură și Artă al regiunii Dobrogea și Comitetul pentru Cultură și Artă al municipiului Constanța, ca să înființeze Revista Tomis.
Călătoria inaugurală a primului autotursim al famililei a fost, evident, în Oltenia. Localnicii din comuna Săulești, județul Gorj, au văzut în sfârșit cu ochii lor ce înseamnă bună-starea de la Constanța, pe când Nițu Safta și cu muiere-sa, Cătălina (din Novaci), au descins la casa bătrânească cu culă din satul Bibești, locuită de taica Gică (David Safta-fratele mai mare al lui tata-mare) și Mămița, de pe malul pârâului Matca, din Fiatul 850 cu care o cadorisiseră pe Cristina. Un fel de supliment târziu la darul de nuntă din 1961.
După primirea entuziastă consumată în oltenime, o săptămână de vizite la rude și prieteni, chiar și în vecinătate, la Novaci, caravana constănțeană s-a întors acasă pe două căi diferite. Mama-mare Cătălina a făcut drumul către mare cu Fiat-ul, birjărit de nea Spiru, un șofer profesionist pensionar, vecin din cartierul Filimon Sârbu, angajat ca să-i facă rodajul mașinii, iar tata-mare cu personalul de noapte, așa cum le place oltenilor ca să nu piardă ziua pe drum. Mașinuța italienească fusese neîncăpătoare pentru toate papornițele cu care fuseseră cadorisiți ai noștri de către rude: o damigeană cu zaibăr, una cu țuică de dude și alte din poame – de la taica Gică, 12 snopuri cu praz verde, de pe malul Mătcii, ca să-l pună la păstrare în nisip, pentru la iarnă, ouă de bibilică-așa cum numai Mamița le crește îndopate cu grăunțe, telemea de capră scursă bine, trandafiri de mangaliță cu căprior plus puțin mistreț, împănați cu usturoi și asezonați cu sare, piper și boia dulce și mai ales câteva șiruri de smochine uscate de la Ada-Kaleh…și câte și mai câte “gustoșenii” care să le păstrează în memorie savoarea molcomă a dealurilor gorjenești.
Tata-mare a fost preluat din Gara Constanța tot de nea’ Spiru care avea să facă două drumuri până în cartier, ca să care tot calabalâcul culinar gorjenesc după care a rămas pe post de șofer-instructor cam un an de zile, căci ai mei își cumpăraseră mașină dar n-aveau permise de conducere. Tata, ancorat în facerile marii reviste de cultură Tomis, n-avea timp nici măcar să se plimbe cu noi, iar mama, conștientizând că este prea hlizită, expansivă și emotivă în același timp, a decis că-i mai comod și mai “șic” ca la 24 de ani blonda cu codițe și ochi albaștri născută în Cartierul Marinarilor și Crescută în Cartierul Armenesc din Constanța, să aibă mașină cu șofer propriu la scară. Și pentru ca aroganța să fie maximă, mama nu scăpa nicio ocazie fără să-și etaleze statutul social dobândit: “În Constanța numai noi și cu avocatul Goldştein avem «fiețele» în județ; el roșu, de cocote, noi alb, dar numărul nostru este mai mic DB – 488”. Așa s-a căpătuit nea Spiru cu postul de șofer personal al “Coanei Cristina-Elena Mihăescu – ziarista”, cum o strigau fostele vecine când ajungea în cartier. Așa a alintat-o caustic, într-o bună zi, și vecinul și prietenul de familie Emil Zălog, publicist și subaltern al tatălui meu la revista Tomis, care a mai adăugat răutăcios și “scuturi coșu, bați cocoșu, faci cafea – ești cucoană-n casa ta!”
Și tot așa, aveam să identific abia recent că-i era evaluată poziția și postura într-o anonimă înregistrată la dosarul de cadre al tatălui meu, întocmit de Direcția regională de Cultură și Artă Dobrogea. Bine, în voluminosul tom al dosarului de cadre întocmit pe numele “Tov. Mihăescu George, absolvent al Facultății de Literatură și Critică Literară a Universității București cu examen de stat susținut în 1959”, se mai vorbea și despre atitudinea burgheză a soției, Cristina-Elena care: “obișnuiește să meargă săptămânal la cumpărături cu autoturismul personal însoțită de prietene sau soțiile redactorilor din colectivul revistei Tomis, la magazinele din capitală, Eva, Adam, Romarta, Magazinul Universal București, Magazinul Universal Victoria și Casa de Mode Venus, ori la cele de pe Lipscani și Calea Victoriei, unde probează și cumpără cele mai noi modele de îmbrăcăminte occidentală importată și încălțăminte. Ba mai mult, manifestând aroganță sfidătoare și maniere burgheze înjositoare și insultătoare tovarășa Mihăiasca le cumpără și însoțitoarelor ei hainele pe care le probează dar nu-și permit să le achite, fapt pentru care au discuții neprincipiale în contradictoriu cu soții, care nu sunt de acord ca tov-ele de viață să primească astfel de cadouri plătite din sume de bani a căror proveniență licită nu se cunoaște”.
Adevărul este că mamei îi și plăcea să epateze și avea vanitatea să afișeze o anumită mondenitate ca ecou conjugal la ceea ce vedea și aprecia că face deosebit de spectaculoasă munca tatălui meu de editor a colosalei reviste Tomis: colocvii și mese rotunde transmise la televiziunea națională, corespondențe permanente din străinătate de la marile festivaluri europene de muzică și film, colaborări de la marii români din emigrație: Emil Palade, Eugen Ionesco, Iosif Constantin Drăgan, publicarea unor poeți puși la index precum Ștefan Augustin Doinaș sau aviatorul erou Horia Agarici, corespondențe literare și colaborări de la Tudor Arghezi, Geo Bogza, etc.
În context, în apartamentul nostru din vila cochetă, naționaizată, de pe intrarea Traian 63, de la Poarta 3 a Portului Constanța, lipită de fosta vilă a amiralului Petre Bărbuneanu, mama săvârșea aproape zilnic acasă sesiuni de cenaclu al conclavului soțiilor redactorilor de la Tomis, devorând viața trepidantă a vedetelor scenei și filmului din România și din străinătate, așa cum era ea romanțată în revista CINEMA editată de Ecaterina Oproiu și care la vremea aia era un fel de Paris Match al româncelor; asta când nu dădeau ture cu mașina. Și spre desfătare descoperiseră carcaletele de Triple Sec în sticlă specială având fund dublu înfiletat care servea drept chisea pentru dulceața de cireșe negre, asortate la cocktail dar și țigările Philip Morris Multifilter.
Dezmățului automobilistic burghez i-a venit de hac însuși șoferul. Nea Spiru, grec de meserie așa cum v-am spus, în afara faptului că nu-l înțelegeau prea mulți ce vorbește din cauză că precipita silabele, mai și fuma ca turcii. Ținea permanent în colțul gurii un chiștoc de țigară pe care nu-l stingea decât atunci când îi ardea buzele. Așa se face că în seară de 30 aprilie, chiar în Noaptea de Înviere cum ar fi venit, după ce a lăsat mașina în garajul din fața casei, lui ne-a Spiru i-a căzut ceva scrum sau jar de la țigară pe bancheta din spate și focul a ars mocnit toată noaptea, până ce s-a înăbușit singur din lipsa oxigenului, după ce mașina s-a umplut de fum. A doua zi, în dimineața de 1 Mai, în loc să plecăm la pădure, au rămas toți privind ca curca-n lemne la habitaclul “Fiat”-ului transformat într-un imens glob de fum alb duhnind a Mărășești. În săptămânile următoare ai mei i-au schimbat nu doar tapițeria mașinii ci și proprietarii iar Bella, cu număr mic de Dobrogea, dusă-a fost.
În 1967 am schimbat locuința. Ne-am mutat în apropiere, tot pe str. Traian la nr. 30, în blocul B4, cu 10 etaje și în parcarea din față a apărut, la scurt timp “Parașca”, noua mașină veche cumpărată de ai mei cu o parte din banii încasați de pe urma Fiat-ului, un Moskvici 408 ‘Roșu Kremlin’, cu patru faruri, motor de 1,36 L, 60 cp și consum de 10-12 l la 100 km. Când au luat-o, prin achiziție directă de la Secția Gospodărie a Comitetului Județean PCR, “Parașka” era ca și nouă, avea doar vreo 15.000 de km rulați dar tulcenii trebuiau să scape de ea la propriu după ce se treziseră că au parc excesiv, după reforma administrativ teritorială prin revenirea la autonomia județeană. Astfel “Parașka”, ce fusese mașina de serviciu la Primăria Sulina fusese oferită la vânzare pentru achiziția personală a activului de partid sau din administrație. Tata a pus banii jos și a plecat să o ridice, cu mama și cu Roibu, șoferul său de la revista Tomis; tot n-avea permis, dar mai voia.
Primul drum, prima amintirea cu “Parașka”, pe care nu doar tata pusese ochii. De ciudă că le-a suflat minune și chilipir de mașină, mecanicii Garajului Comitetului Județean PCR Tulcea, înainte să le predea cheile și să le ureze “Să trăiți – ca păstârnacul!”, le-a golit benzina din rezervor și le-a slăbit prezoanele de la roțile de pe spate. Întâi au făcut, cum se zice, pana prostului. Noroc că s-a întâmplat în prag de seară, la Babadag. Apoi, la coborârea lungii pante de la ieșirea din Codru către intersecția DN 22 cu DJ 222, la Două Cantoane, întâi a sărit o roată, mașina s-a învârtit în loc scăpărând scântei din caldarâmul de piatră cubică, apoi au pierdut-o și pe a doua și s-au oprit în șant. Atunci s-au putut bucura întâia dată de confortabilul interior căci au pliat scaunele și au transformat canapelele într-un mare pat. Dimineață, când și-au recuperat roțile și o parte din prezoane, au reușit să ajungă acasă, târâș grăpiș.
Pentru tata…și pentru mine și mama, “Parașka” a fost mai mult decât un autoturism de familie, a fost precum carul cu cei doi boi din copilăria lui tata, Joian și Negrilă, cu ajutorul căruia au reușit să supraviețuiască în Cadrilater, la Pașacâșla, la Valea Neagră și la Năvodari, până i-au luat comuniștii la GAS (Gospodărie Agricolă de Stat).
După ce a adus-o în fața blocului tata s-a concentrat și pe latura familială astfel că a luat lecții de șoferie de la un vecin din cartier iar în ziua examenului a ajuns acasă mai spre seară. Bucuros nevoie mare că a intrat în rândul șoferilor se cinstise cu instructorul său care, ce să vezi, îi fusese și examinator, în vecinătate, la Terasa Farul. Exasperată de lunga așteptare și fatalistă de felul ei, mama m-a luat de mână și am plecat în oraș să-l căutăm prin “sălile de lectură” obișnuite. Am verificat întâi vitrinele de la Ciuperca, cârciuma alintată “La Bomba”, de admiratori, am trecut și pe la Modern, am ocolit pe la Continental, Terasa Pescăruș, Pescarul și…panică mare, “Parașka” era trasă la scara Terasei “Farul” iar dinăuntru exploda vocea tatei care făcea planuri viligiaturiste din cuțite și pahare. Catastrofă! Mama l-a luat în cătare astfel că n-a mai avut timp să-și facă sublimul alint “Moțica”, a înșfăcat cheile mașinii de pe masă după care s-a descărcat nervos pe companionul tatălui, nimeni altul decât maiorul de miliție David, șeful Serviciului Rutier Constanța.
După “Parașka”, cu numărul de înmatriculare 1 CT- 797, au urmat “Cosette”- Dacia 1100 despre care v-am vorbit deja, Lada 1200S “Natașa” și la final un Mercedes-Benz W123 Cobra – “Helga”, dar sufletul tatei a rămas la acel Moskvici 408 roșu cu patru faruri, etalon de confort și fiabilitate pentru oricare altă mașină.
Cu “Parașka” am făcut concedii în țară, cu ai mei și cu familia fratelui mai mic al tatălui, Anton – doi adulți și doi copii în spate. Pe unde poposeam, în aer liber, la câmpie sau în margine de pădure, în parcări amenajate sau la câte-o cișmea țâșnind din peretele de stâncă al muntelui, unde ocheau câte un camion, mama sau tata se dădeau în vorba cu șoferul și-l apelau mieros: “Hai noroc, n-ai să ne împrumuți și pe noi cu găleată de benzină?” Mesajul subliminal era “împrumutatul cu o găleată” în care să adauge și niște benzină… “Parașka” funcționa cu benzină de orice cifră octanică. De 65, de 75, octane, petrosin, petrol lampant – nu conta. O dată a alimentat-o și cu kerosen, de la Aeroportul Mihail Kogălniceanu, dar cam făcea explozii în cartier și pe țeavă scotea ceva jet albastru.
La un moment dat, în 1969, când partidul a hotărât că tata, fermecat de conceptul libertății de gândire și de exprimare a călcat prea apăsat pe bec, l-a judecat, l-a condamnat în Plenara Comitetului Județean PCR Constanța, i-au dat vot de blam cu avertisment și l-au lăsat fără serviciu. Ba mai mult, prim-secretarul Comitetului Județean PCR, Constantin Mîndreanu, i-a zis la sfârșitul ședinței că n-o să-și mai găsească loc decât peste Dunăre sau peste mare. Și așa a fost iar atunci, timp de vreo doi-trei ani “Parașca” ne-a fost, cu intermitență, și casă și masă, un fel de autocaravană cu care mergeam la pescuit ca să avem ce mânca, în care dormeam, mâncam, eu îmi făceam lecțiile și ne păstram întregul avut familial.
La doi ani după ce a intrat în familia noastră, “Parașka” aproape că-și dăduse duhul pe stradă. Nu mai pornea, nici la cheie, nici împinsă sau trasă la ștangă. Canci! După ce am fugărit matahala de o tonă pe str. Cuza Vodă, și la vale și la deal, un amic de familie, trabantist fidel, îl întreabă dacă i-a verificat bujiile, la care tata a jurat cu mâna pe inimă că n-a auzit în viața lui despre așa ceva iar Harry Vasilescu avusese dreptate, bujiile Moskvici-ului erau cele originale, din fabrică și electrozii de bază erau complet topiți
Țin minte că o dată, prin 1970 eram cumplit de strâmtorați cu toate cele, căci tata încă nu-și găsise serviciu în presa din Constanța și încă mai căuta ceva de muncă adecvat prin București. Pe “Parașka” o alimentam din donații de la șoferii de camioane iar de “încălțat”, era cam desculță dar asta nu le tăia cheful de viață alor mei astfel că la simpla propunere de a participa la o nuntă în lumea popească din județul Dâmbovița, ai mei s-au pus la drum cu prietenii Ștefan și Anne-Marie Tutunaru. Era exact în primăvara când peste România se abătuse primul ciclu de inundații catastrofale. Am ajuns la Pitaru, ne-am nuntit și pe drumul de întoarcere am început să ne obișnuim cu perdeaua nesfârșită de ploaie ce potopea și valurile de apă ce acopereau carosabilul, când prin județul Ialomița pe undeva, “Parașka” a suferit prima pană de cauciuc. A dres-o tata cu cauciucul de rezervă. După vreo 15 km iar pană. Aplică un petic cald în mașină, dăm la pompă pe rând, facem roata și plecăm. Apoi iar, și iar. La un moment dat prindem o fereastră de senin.
Ieșim la drumul mare să mai aplicăm un petic cald ca să cârpim a nu știu câta pană când ne ajunge din urmă o șatră de țigani corturari. Mama se bagă în seamă și îi salută cu vorbele lor, grai deprins în copilărie când crescuse în cartierul constănțean alături de turci, țigani, greci, evrei și armeni. “Haoleo-i da’ noastră” se auzi din coviltirul primei căruțe vocea unei pirande și întreaga șatră încremenii în spatele “Parașkăi”. Din două vorbe și trei mișcări mama ceru ajutor iar piranda, muierea bulibașei organiză îndată autodepanarea și în timp ce doi balaoacheși cu mușchi noduroși ca obezile de la căruță vulcanizau cauciucul pe genunchi și pufăiau umflând alte două roți de rezervă, mama, nici mai mult nici mai puțin a întins cărțile de Tarot pe o pătură și începu să-i citească destinul amabilei pirande. După vreo oră și jumate balaoacheșii se cocliseră dând în zadar la pompă căci camere lui tata aveau mai multe găuri decât puteau ei să peticească iar mama, nemaiavând ce să-i îndruge Zaradei, a negociat să târguiască două cauciucuri de căruță complet echipate cu jante de 145/80 R13, pentru două macrameuri lucrate de ea, punând capăt astfel aventurii infernale pentru care nu întrezăream soluție.
La sfârșitul zilei și la capătul drumului de 300 de kilometri, ce părea că nu se mai sfârșește, întregul echipaj al “Parașkăi” am făcut o haltă la cumetrii Tutunaru. Ea, Ane-Marie, asistentă șefă la Sala de nașteri de la Spitalul Județean, cu sorginte franțuzească, el Fănel – țigan, casier la ziarul Dobrogea Nouă, fiul directorului ilegalist al Fabricii de Cărămidă din Constanța, prieteni de viață cu ai mei și în timp ce cafeaua cu caimac era turnată în cești, iar patriarhul punea câte un pahar de vin popesc pus la pachet pentru drum de popa din Pitaru, tata, expirând profund fumul de țigară a pus concluzia zilei: “Băi Țigane, și totuși «Parașka» e o mașină dată naibi de bună”. Cam ce-ar mai fi de zis? Adevărul este că Moskvici-ul nostru ajunsese veritabil personaj literar asemenea tancului T-34 „102” „Rudy” (Roșcatul) din filmul “Patru tanchiști și un câine”.
Cât despre nomadismul nostru din perioada ‘69 – ’71 și viața trăită în mașină alături de mama și tata, în București și Constanța, procesul politic al tatălui meu și demisia în bloc ca gest de frondă a redactorilor de la revista Tomis, în 1969, percheziția Securității care ne-a alungat din apartament și invitația pentru înlăturarea mea din clasa I-a, adresată mamei de către învățătoarea Buzilă, pe motiv că tata nu vrea să muncească, este deja o altă poveste.
