Leonard MOCANU ■
Pentru cei ce se întreabă care este legătura dintre Anders Celsius, Ingmar Bergman și Jons Jacob Berzelius, există un singur răspuns: Uppsala. Oraș situat la aproximativ 70 de kilometri de Stockholm, Uppsala este al patrulea ca mărime al Suediei, cu o populație de aproape 180.000 locuitori. Istoria și numele său se combină cu cel al localității cunoscute astăzi drept Gamla Uppsala (Vechea Uppsala), situată la circa cinci kilometri.
Actualul oraș s-a numit în vechime Arosul de Est și paradoxal, de-a lungul secolelor, avea să parcurgă drumul de la centrul păgânismului, la cel al creștinismului Suediei, respectiv de la Templul din Uppsala, la Catedrala din Uppsala. În 1274, Arosul de Est a câștigat întâietatea regiunii în fața Gamlei Uppsala, apoi, după ce catedrala celei din urmă a ars, a preluat numele, scaunul arhiepiscopal și relicvele Sfântului Eric, devenind capitala ecleziastică a țării și chiar reședință regală, după construirea Castelului, de către regele Gustav Vasa.
Secolul al XV-lea a fost înfloritor pentru oraș, aici construindu-se atât Catedrala, cât și Universitatea. Catedrala, inaugurată în 1435, cam pe când în Moldova se stingea Alexandru cel Bun, este cel mai mare lăcaș de cult din Scandinavia. Aici au fost încoronați secole de-a rândul regii Suediei, aici a fost reședința capului bisericii suedeze. Catedrala are două turnuri de peste 118 metri, stilul construcției este gotic, iar interiorul este pe măsură. Am intrat în Catedrală la ora la care un organist repeta o serie de compoziții proprii, așa că vizita a fost cu totul înălțătoare.
De aici, am mers pe jos către al doilea punct de reper al orașului, Universitatea, fondată în 1477, adică pe vremea când Ștefan cel Mare se lupta de zor cu turcii la Vaslui și Războieni. Universitatea a fost inițial o instituție catolică, apoi reformată și este cel mai vechi centru de învățământ superior din Scandinavia. Printre teoreticienii de marcă ai universității, se numără Anders Celsius și Carl Linnaeus, părintele taxonomiei (știința care se ocupă cu clasificarea organismelor vii).
Parcul Universității este amplu și înveselit de straturile de flori. Am identificat încă o piatră cu înscrieri Rune, din anul 489, apoi ne-am pozat în fața statuii lui Erik Gustaf Geijer, absolvent, ulterior profesor de istorie al universității. Am urcat către Castel, dar dorința noastră de a coborî către parc și muzeu ne-a fost înfrânată de lucrările ce se executau și de gardurile metalice montate. De altfel, și fotografia parcului și muzeului este ”caroiată” de gardul de plasă.
Ce a fost lesne de remarcat, liniștea și pustietatea de pe străzi, de ai fi zis că am aterizat într-un oraș fără viață. Acest mister aveam să-l dezlegăm peste puțin timp, la următoarea oprire, Gamla Uppsala. Vechea Uppsala, acum un cartier periferic al orașului, este situat oarecum în câmp, de interes fiind cele câteva vestigii, biserica de piatră ridicată pe locul vechii catedrale și muzeul, cu mai multe clădiri de lemn, inclusiv o bisericuță.
Fiind miezul zilei, deodată atmosfera s-a însuflețit, parcările s-au umplut de mașini, în special autoturisme, din care coborau oameni de toate vârstele, pregătiți de picnic, cum se vedea după coșurile pe care le cărau. Femeile tinere purtau coronițe de flori de câmp, altele duceau în mănă buchețele, de asemenea din flori de câmp. Evident, nu am răbdat să întrebăm de unde această ”maree” de oameni, iar răspunsul a fost clar: era sărbătoare, miezul verii, prima zi după Solstițiul de Vară, când oamenii marchează venirea anotimpului cald și se bucură de nopțile albe. În unele locuri ale Suediei, ei îmbracă costume populare, au loc concursuri de familie, picnicuri, se dansează, se ridică ruguri de flori.
Ne-am bucurat de bucuria lor, am încercat să facem analogie cu Sânzienele noastre și am plecat mai departe, către Norvegia și capitala ei, Oslo. Norvegia ocupă partea vestică a Peninsulei Scandinave, având o suprafață de 385.000 kmp și o populație de cinci milioane și jumătate de locuitori. Coasta extinsă la Oceanul Atlantic de Nord și Marea Barents este dantelată, cu numeroase golfuri (fiorduri), motiv pentru care Norvegia mai este numită și ”Țara Fiordurilor”. Norvegia are al doilea PIB per locuitor la nivelul Europei și al șaselea în lume. Economia este puternică, iar exploatarea rezervelor de petrol, prelucrarea și exportul petrolului și produselor petroliere asigură 20% din PIB. Cu toate acestea, paradoxal, în Norvegia am întâlnit cel mai mare preț al produselor petroliere la benzinării, între 24-25 Coroane norvegiene/NOK, adică peste 2,15 Euro per litru. Iată că populismul ieftin de pe Dâmbovița, legat de combinația resurse de petrol și gaze, prețul la pompă și alte nebunii nu are nicio acoperire, pentru că probabil procentul accizelor la norvegieni este foarte mare, că deh, este o țară cu nivel de trai foarte ridicat, iar obrazul subțire…
Capitala țării este Oslo, cunoscut în trecut și sub numele de Christiania (folosit până în 1925), care are o populație de peste 700.000 de locuitori, dar, cu zona metropolitană, se apropie de 1,2 milioane. Oslo a fost fondat în anul 1048, iar în 1314 a devenit capitala Norvegiei. În funcție de evoluțiile istorice, în care un rol important l-a jucat și interacțiunea seculară cu Suedia și/sau Danemarca, Oslo a avut perioade de dezvoltare, urmate de altele de stagnare. În aceste condiții, comparativ cu alte orașe ale Scandinaviei, Oslo a înființat prima universitate în anul 1811, ceea ce a fost un handicap.
Oslo a intrat într-o perioadă de înflorire economică și culturală după anul 1880, când s-au construit mai multe clădiri importante, dar Primăria și cartierele de blocuri de locuințe au fost construite după al doilea război mondial. Dintre toate orașele vizitate, Oslo surprinde prin numărul clădirilor noi, construite într-un stil funcționalist (pe care americanii și britanicii îl numesc modernist), și prin relaxarea și dezinhibiția cu care locuitorii săi privesc realitatea vieții umane în general, dar și în cultură și artă.
Am ajuns la Oslo vineri, spre seară, și ne-am cazat la un hotel în imediata vecinătate a aeroportului, astfel că am asistat la spectacolul decolării și aterizării a numeroase aeronave. Ce a fost și mai interesant, am putut admira priveliștea și evoluția avioanelor chiar și de pe geamurile saunei (a fost prima dată când am văzut o saună cu ferestre), pe care am folosit-o în ambele seri ale șederii noastre. Unii dintre tovarășii noștri de drum s-au arătat dezamăgiți de culoarea neagră în care era vopsit hotelul, cele câteva tente mai luminoase nefiind în măsură să-l înveselească suficient. În rest, condițiile de cazare, facilitățile și masa de dimineață s-au prezentat la un nivel foarte ridicat, la limita superioară a celor trei stele din portofoliu.
Ziua de sâmbătă a început cu un mic dejun copios, din care nu a lipsit, evident, peștele, în mai multe forme de prezentare. Am pornit apoi spre oraș, echipați corespunzător (aproape), pentru că exista o amenințare de ploaie după prânz.
Primul obiectiv a fost Parcul Frogner, cunoscut informal ca și Parcul Vigeland, deoarece de numele sculptorului Gustav Vigeland se leagă în mare măsură celebritatea sa. Parcul Frogner este cel mai mare parc din Oslo deschis pe toată durata anului, parte a Conacului Frogner. În 1896, Municipalitatea orașului Christiania (Kristiania) – Oslo de astăzi – a decis să cumpere terenul actualului parc, iar în 1902 a hotărât amplasamentul acestuia, la est de iazuri, între Frognerveien și Poarta Middelthuns. Partea veche a parcului a fost deschisă publicului în 1904. În 1914, au fost construite stadionul denumit acum Frogner și podul care leagă cele două iazuri (de sus și de jos). În 1923, au fost inaugurate terenurile de tenis.
Parcul cuprinde peste 200 de sculpturi în granit, bronz și fier forjat, plasate într-o concepție unitară, care leagă trei puncte de mare atracție: Podul, Monolitul și Fântâna, dar care întregesc și înnobilează aspectul general al acestuia. El este concepția și opera de o viață a lui Gustav Vigeland (1869-1943) și are la bază încrederea acordată acestuia de municipalitate, de-a lungul mai multor decenii, dovedind minți deschise și acceptare a realității pe care mulți dintre noi o respingem, cu falsă pudoare.
Un moment istoric se petrece pe 27 noiembrie 1927, când municipalitatea hotărăște amplasamentele pentru Fântâna Vigeland și pentru Monolit, realizate din sculpturi în granit. În anul următor, se decide planul porții principale și este ridicat blocul de granit pentru Monolit. În 1929, începe procesul de sculptare a Monolitului, departe de ochiul iscoditor al publicului, în interiorul unei construcții provizorii din lemn. Activitatea se va încheia în 1942. În anii ‘30, sunt montate primele sculpturi care împodobesc podul. În anul 1940, podul este deschis publicului, având montate 46 din cele 58 de sculpturi planificate.
Începând cu 1944, se desfășoară lucrările de instalare a Fântânii, activitate care va dura trei ani. Din 1947, prin sistemul hidraulic al Fântânii, curg 1.800 de metri cubi de apă în fiecare oră. Lucrările au continuat apoi cu instalarea sculpturilor din jurul Monolitului, a celor din fier forjat, iar parcul a fost deschis oficial în 1993, la o jumătate de secol de la moartea artistului. Unele piese din granit au fost instalate ulterior.
Ca și la Drottningholm, parcul trebuie văzut, fotografiile neputând să exprime în totalitate măreția acestui proiect. Cu falsă pudoare, mulți se vor arăta terifiați de nuditatea sutelor de personaje și vor categorisi această operă drept prea libertină și de prost gust. Este adevărat, ca să înțelegi ce se exprimă prin toate aceste sculpturi, trebuie să te debarasezi de orice prejudecată și, până la urmă, să accepți o realitate biblică: goi venim în această lume, goi plecăm din ea. Sculpturile redau, fără haine și zorzoane, momente din viața ființei umane, cu căldura brațelor părintești, cu jocurile și micile supărări ale copilăriei, cu nenumăratele fațete ale dezvoltării și desăvârșirii umane, cu prăbușirile și ridicările, cu singurătățile și binefacerile prieteniei, cu durerea dusă până la deznădejde a bătrâneții, care afectează nu numai chipul, ci întreaga construcție minunată care este corpul uman.
Trecând pe aleile parcului, veți vedea toate acestea, veți admira grandoarea unor opere de artă, veți inhala aerul parfumat de milioanele de flori și veți trăi senzațiile de micime și grandoare la partea de jos, respectiv la partea de sus a ansamblului. Straturile de flori, care completează fericit această imagine, nu cuprind numai plante considerate nobile, dându-ne a înțelege că există frumusețe și spirit în orice ființă vie. Veți realiza că un mănunchi de petunii, de Regina Nopții sau de flori de câmp, măiastru aranjate, nu este cu nimic mai prejos decât un buchet din cei mai scumpi trandafiri, pentru care s-au făcut numeroase inginerii genetice. Cred că am spus prea mult, așa cum fotografiile acestui articol par a spune prea puțin. În concluzie, dacă aveți la dispoziție o zi în Oslo, începeți cu Parcul Frogner și vedeți dacă și pentru ce vă mai rămâne timp apoi. Și luați cu voi o carte, pe care să o ”donați” micii cabine telefonice, transformată în bibliotecă publică. Iată de ce Norvegia domină clasamentele la capitolele prosperitate, integritate publică și democrație.
Oprirea următoare a fost la Opera Oslo. Aceasta este o clădire construită în mileniul al III-lea, pe parcursul a patru ani (2003-2007), după o îndelungată dezbatere și un concurs de proiecte, care a însumat 350 de candidați. Denumirea oficială este Baletul și Opera Națională Norvegiană, iar clădirea adăpostește peste 1.100 de încăperi, pe o suprafață totală de aproximativ cinci hectare. Sala Mare poate primi 1364 de spectatori pe scaune, dar mai există două săli de 200, respectiv 400 de locuri. Scena principală are dimensiunile de 40×16 m. Acoperișul, realizat din marmură de Carrara și granit alb, în mai multe ape, dă impresia că Opera se ridică din valuri. Este cea mai mare clădire de cultură din Norvegia, construită de la 1300 încoace. La ceremonia de inaugurare, au participat regele Norvegiei, regina Danemarcei și președintele Finlandei, iar în primul an de funcționare, peste un milion și jumătate de persoane i-au trecut pragul.
Am urcat și noi pe acoperișul clădirii, pas cu pas, cu grijă, pentru că începuse ploaia, iar riscul alunecării, deși redus, exista. Cu fiecare plan înclinat descopeream în jurul nostru noi clădiri sau le vedeam pe cele deja descoperite într-o altă ipostază. În chiar proximitatea noastră se întindea Fiordul Oslo, pe care puteam admira sculptura She Lies, o corabie din oțel și sticlă, opera Monicăi Bonvicini, înclinată până la limita răsturnării, de 16×12 metri, și plasată deasupra apei, pe un suport de beton, care se rotește, odată cu fluxul și refluxul, dar și sub acțiunea vântului, asemenea unei nave la ancoră.
Tot către fiord poate fi văzută clădirea de sticlă a Muzeului MUNCH, un imobil de 13 etaje, dedicat artistului plastic norvegian Edvard Munch. De cealaltă parte, clădirea tot în sticlă, ca o comandă de vapor, a Bibliotecii Naționale Oslo, plasată într-o piațetă desenată în linii moderne. Tot spre apă, în plan îndepărtat, este debarcaderul de la care se poate efectua o croazieră pe fiord de aproape două ore, cu o navă catamaran complet electrică.
Acum, la rece, analizând harta fiordului, am descoperit o atracție unică: la același chei cu debarcaderul pentru croaziere, există un alt chei cu saune plutitoare, cu care poți alege fie o relaxare de două ore în sauna acostată, fie croaziere de câte două ore cu diverse destinații, cu saunele plutitoare autopropulsate. Prețurile sunt ”pentru toate buzunarele”, de la 2.400 NOK (aproximativ 1.100 RON) la croazierele cu saunele plutitoare, la doar 290 NOK, pentru saune plutitoare, la comun cu alte 7 persoane, legați la mal. Aviz doritorilor!
Următoarea ”haltă” a autocarului a fost în Piața Primăriei, de unde am pornit-o voinicește, spre dezamăgirea unora mai puțin obișnuiți cu ritmul de marș impus de Alex, către Palatul Regal, situat în Parcul Abelhaugen, pentru care am avut ochi, doar prin intermediul obiectivului camerei foto. Pe drumul de înapoiere, am trecut pe lângă Teatrul Național, clădire din secolul al XIX-lea, și am pătruns în zona comercială Aker Brygge, cu nenumărate magazine și restaurante la parterul blocurilor de locuințe, construite după planuri moderne, unde am valorificat fiecare metru pătrat de adăpost, pentru că ploaia se întețise, confirmând prognoza. Unde meteorologii au greșit, a fost ora de încetare a ploii, care s-a extins către 17.00, cu scurte pauze.
Iată că, uzi și fără adăpost, am intrat în clădirea Primăriei, unde, pe bandă rulantă, se oficiau căsătorii. Ba chiar a trebuit să dăm prioritate unei perechi de tineri, cu ”el” îmbrăcat în uniformă militară, cu însoțitorii de rigoare, care se grăbea către fericitul moment. Primăria Oslo, cel puțin la fel de impunătoare prin exterior ca și cea din Stockholm, plasată tot pe malul apei, a fost construită între 1931-1950 (cu pauză cauzată de desfășurarea războiului). Este construită din cărămidă roșie și are două turnuri, inegale, de peste 60 de metri înălțime. În turnul de est este montat un carillon cu 49 de clopote.
Carillonul este un grup de clopote (inițial patru) acordate pentru a putea cânta piese muzicale, fiind acționate fie de claviaturi, fie de mecanisme legate de ceasurile publice din turnuri. Sunt foarte răspândite în țări precum Franța, Belgia, Olanda, unde aproape că nu există localitate să nu aibă în turnul Pieței Centrale sau al Catedralei un astfel de dispozitiv, care cântă după program, cel puțin la ore fixe. În Maastricht, Țările de Jos, în fiecare sâmbătă în care trupa lui Andre Rieu nu este în turneu, Frank Steins oferă concerte de carillon la ora 12.00, păstrând tradiția de la tatăl său. Cel mai mare ansamblu de acest fel se află în Mafra, Portugalia, cu două dispozitive de 45, respectiv 53 clopote. Deci nici cel din Oslo nu e de lepădat.
De reținut că la Primăria Oslo se defășoară numeroase evenimente notabile, cel mai răsunător fiind decernarea Premiului Nobel pentru Pace, în fiecare an, în luna decembrie, pe 10, data morții savantului. Tradițional, membrii familiei regale și premierul sunt prezenți la ceremonie, alături de membrii Comitetului Nobel, iar laureatul ține o prelegere în fața audienței.
După ce ne-am scuturat de ploaie, am început explorarea clădirii pe la interior. Sala Mare, cu dimensiuni de 39×31 metri și înaltă de 21, are podeaua și parțial pereții din marmură, iar picturile de pe pereți arată Oslo și Norvegia din perioada interbelică și cea a celui de-al doilea război mondial. În picturile de pe pereți, se mai pot regăsi aspecte ale creșterii activității economice a orașului, dar și portrete ale mai multor regi și al Sfântului Hallvard, patronul orașului.
Sala de Consiliu este semicirculară, lambrisată în lemn de stejar și ornată cu tapiserii. Cea mai importantă tapiserie reprezintă pe Sfântul Hallvard, împreună cu cele șapte virtuți, pentru a le reaminti politicienilor despre etica luării deciziilor. Vă propun un concurs despre cum ar trebui ornată Sala de Consiliu a Constanței, pentru a le aminti același lucru consilierilor locali.
Printre grupuri de ”nuntași”, care așteptau ceremonia sau o finalizau cu o bomboană și o îmbrățișare, am trecut și prin celelalte săli ale Primăriei, deschise la vizită, ne-am fotografiat în posturi ”politice”, exercitându-ne votul la vedere, românește.
La ieșire, am măsurat cu pasul zona portului turistic, pentru ca, în final, să descoperim un chei de unde se făceau mini-croaziere cu veliere ”motorizate” pe Fiordul Oslo. După ce cu o zi în urmă asistasem în Suedia la Sărbătoarea Miezului Verii, aveam să aflăm la casa de bilete pentru minicroazieră că norvegienii erau la programul ”de primăvară”. ”E primăvară!”, ne-a spus cu nonșalanță tânărul casier, făcându-ne să ne bucurăm o dată în plus: era ultima cursă a zilei.
Ora pe apă ne-a permis să vedem parte din clădirile cunoscute, dar și alte puncte de interes, din alt unghi, aspect care ne-a întregit imaginea unui oraș în care clădirile noi și vechi creează un ansamblu armonios, unde vezi macarale la tot pasul și unde oamenii au învățat să trăiască frumos, indiferent de vremea de afară.
Puține au fost zilele în care să ne plângem că timpul trecea prea greu, dar, sub presiunea ploii, așa ceva am trăit la Oslo, unde, după ce am măsurat trotuarele și aleile dintre blocuri, am admirat rezultatele artei liberale prezente cam peste tot și am conchis că, pe lângă mașina/mașinile din garaj, norvegianul care se respectă are măcar o ambarcațiune cu vele, dacă nu ditai yachtul, ”garat” la pontonul de lângă casă, ne-am făcut veacul prin magazine, chiar cumpărând ceva suveniruri. Intram implacabil în ultima treime a excursiei. Ședința de saună de la hotel a venit ca o sticlă de băutură după un marș prin deșert, sau ca un codru de pâine după o zi de post negru.
