Sebastian CĂTĂNOIU ■
Natura este dinamică, se adaptează constant la schimbări, uneori imperceptibil, alteori, sub presiunea timpului, vizibil chiar cu ochiul liber. În ”dute-vino”-ul pădurilor, în extinderea tufărișurilor de munte sau în reconfigurarea pajiștilor alpine, natura nu respectă norme, medii multianuale sau statistici stabilite de om. Abordările catastrofice, bazate pe comparații rigide cu un „ideal” imobil, nu își au locul aici. Ceea ce vedem astăzi în zona înaltă a Carpaților, un verde tot mai dens și pajiști invadate de arbuști, este expresia unui proces natural și continuu de adaptare, cu provocări majore pentru anumite specii.
În ultimii ani, efectele schimbărilor climatice s-au făcut tot mai vizibile pe culmile înalte ale Carpaților, mai ales la peste 1800 de metri altitudine, acolo unde frumoasele pajiști alpine se confruntă cu extinderea tufărișurilor de afin, merișor, rododendron și ienupăr. La prima vedere, peisajul pare mai bogat, mai viu. În mai-iunie, versanții înfloriți în rozul intens al rododendronului sunt o priveliște de neuitat, o frumusețe care ascunde însă o dramă, aceea a speciilor de plante și animale care își pierd încet, încet habitatul sub presiunea speciilor arbustive.
Această ascensiune a vegetației subalpine este, de fapt, doar partea vizibilă a aisbergului. În realitate, în fața temperaturilor tot mai ridicate și a lipsei prelungite a precipitațiilor, toate etajele de vegetație înregistrează modificări altitudinale. Pe lângă faptul că aridizarea climatului împinge speciile vegetale în sus, exemplarele rămase în zonele devenite neprielnice, din cauza imposibilității de migrare, devin lâncede, se usucă sau cad pradă dăunătorilor. Este cazul arboretelor de molid, unde gândacii de scoarță dau lovitura de grație unor păduri deja slăbite, dar și al stejăretelor și gorunetelor din zonele colinare, confruntate în ultimii ani cu atacurile tot mai frecvente ale dăunătorului Agrilus sp. (foto 1)
Gândacii speciilor de Agrilus au fost semnalați sporadic în România, undeva prin anii 1950, în sudul țării, doar pe câteva sute de hectare. Astăzi, contextul climatic a făcut posibilă extinderea rapidă a acestora, transformându-i în dăunătorii care au afectat, la nivelul țării, câteva mii de hectare de arborete de cvercinee.
Una dintre speciile de Agrilus a fost inclusă în Lista Roșie din Marea Britanie prin anii 1980, fiind considerată pe cale de dispariție, pentru ca acum să fie considerată un factor major al declinului acut al stejarului în Europa de Vest. Astfel, imaginea „înverzirii” montane ascunde un dezechilibru profund, care afectează simultan întreaga scară a vieții vegetale, de la pajiștile alpine până la pădurile de foioase din zonele joase.
Aceaste transformări aduc consecințe în lanț. Printre primele victime ale schimbărilor din zona alpină sunt chiar simbolurile muntelui, acele specii emblematice care definesc prin prezența lor sălbăticia și echilibrul ecosistemelor de altitudine. Pășunile alpine, habitate utilizate de unele specii emblematice precum capra neagră (Rupicapra rupicapra), cocoșul de munte (Tetrao urogallus) sau marmota (Marmota marmota), se restrâng vizibil.
Pentru cocoșul de munte, zonele deschise sunt vitale în perioada de împerechere. În locurile deschise, masculii își desfășoară dansurile nupțiale spectaculoase, numite „rotit”. Tufărișurile dese rup legătura vizuală dintre exemplare și reduc suprafețele potrivite pentru aceste ritualuri. În munții mai joși, acolo unde limita pădurii urcă tot mai sus, spațiile deschise dispar aproape complet, iar cocoșii de munte riscă să nu mai aibă unde să-și desfășoare rotitul, un spectacol al naturii care ar putea rămâne…amintire. Pentru marmotă, pajiștile deschise sunt o condiție de supraviețuire. Extinderea ienupărului modifică structura solului și a vegetației, iar marmotele pierd terenurile sigure de pășunat și punctele de observare a prădătorilor. Vegetația înaltă le reduce vizibilitatea și odată cu ea, șansele de viață. Populațiile reintroduse în Carpați în ultimele decenii, încă fragile și izolate, riscă astfel să dispară din nou, din cauze climatice…Caprele negre, adaptate perfect la terenurile stâncoase și pajiștile scunde, își pierd avantajul esențial: viteza. Pe versanții invadați de arbuști, deplasarea lor devine greoaie, riscantă, iar spațiile pentru fugă, dispar.
Pe fondul schimbărilor climatice se preconizează o creștere a frecvenței și a intensității perioadelor de secetă în partea noastră de lume, cu efecte directe asupra sănătății ecosistemelor forestiere și de pajiște. Uscarea pădurilor nu înseamnă doar disconfort vizual, ci și pierderea funcțiilor esențiale ale pădurii, adică protecția apei, a solului și a aerului, cu efecte imediate asupra noastră, a oamenilor. Pierderea pajiștilor alpine face improbabilă revenirea turmelor de animale domestice care pășunau în zona înaltă, altădată furnizoare de cantități mari de produse alimentare, de bună calitate. Iar ceea ce pare o victorie a vegetației este, de fapt, o retragere lentă a lumii alpine, cu speciile și echilibrele ei fragile. În spatele frumoaselor flori de rododendron și al verdeții care ne încântă privirea se ascund schimbări implacabile care vin peste noi, prea repede, parcă…
[/responsivevoice]
