Leonard MOCANU ■
Am părăsit Oslo duminică dimineață, pregătiți pentru noi experiențe. Am coborât către sud și, după aproximativ 100 de kilometri am intrat din nou în Suedia, unde localnicii sărbătoriseră miezul verii. Ultimele urme de ploaie au rămas în Norvegia, iar noi ne-am bucurat de căldura soarelui.
Următoarea secvență jurnalistică este scoasă din cronologie, dar am ales să o prezint aici, pentru că are parfum suedez, chiar dacă nu Oriflame. Pe ruta Stockholm – Oslo, una dintre escale a fost într-o parcare din provincia Värmlands län. Cum timpul avut la dispoziție era suficient, iar peisajul te îmbia la plimbare, după câteva ore pe bancheta autocarului, am pornit în direcția unui lac, pe marginea căruia este o tabără, la data respectivă închisă, cu terenuri de fotbal, volei și baschet, cu locuri pentru focuri de tabără și cu vetre pentru grătar, cu băncuțe dispuse în cerc, pentru activități de grup. Lacul are stuf pe una din laturile sale și se învecinează cu o pădurice, iar pe malul lui sunt câteva case. Celelalte case ale așezării (termenul ”sat” pare mult prea pretențios din perspectiva numărului de locuințe) sunt pe cealaltă parte a șoselei. Ne-am încercat norocul și, intrând în pădure, am văzut că lacul era alimentat de un pârâu ”limpede ca cristalul” cum spunea Ion Creangă, care putea fi traversat pe un podeț de lemn. În pădure, glasuri cristaline de copii vesteau desfășurarea unor jocuri specifice vârstei.
Ne-am continuat drumul pe malul lacului, am trecut pe lângă cele trei case, cu curțile îngrădite, la care nu se percepea nicio mișcare, ne-am odihnit pe o băncuță, apoi am ajuns la un stăvilar, care era ”motivul” acelei acumulări. Era, deci, un mic lac artificial, care dă locului farmec de poveste. Ne-am întors în parcare oarecum transfigurați de experiență, ca și cum asistasem la un film documentar de prezentare a frumuseților Suediei. Fapt este că astfel de locuri, liniștite, pline de verdeață, întâlnești peste tot în Scandinavia, unde pare că timpul curge după alte legi ale fizicii.
Revenind la itinerarul nostru, următoarea oprire a fost orașul Göteborg, al doilea ca mărime al Suediei (600.000 locuitori în zona urbană) și cel mai mare centru universitar al acestei țări, cu nu mai puțin de 60.000 studenți. Göteborg este denumirea suedeză, orașul fiind cunoscut în germană și engleză cu numele de Gothenburg, el fiind înființat în anul 1621 de regele Gustav Adolf. Spre deosebire de Stockholm, Göteborg este port la Marea Nordului, cel mai mare din țările nordice. De numele orașului se leagă activitatea câtorva companii de talie mondială, precum Volvo, Astra-Zeneca, Ericsson sau SKF. În Göteborg se organizează anual mai multe evenimente sportive (un turneu de fotbal pentru tineret, Gothia Cup, și unul de baschet, de asemenea pentru tineret, Göteborg Basketball Festival), dar și artistice, precum Gothenburg Film Festival, care atrage anual peste 150.000 de spectatori, sau Way Out West Festival (festival muzical).
Am avut la dispoziție nu mai mult de două ore pentru a vizita centrul orașului, fiind condiționați de ora la care trebuia să ne îmbarcăm pe ferry-ul către Danemarca, așa că, odată ajunși în Piața Primăriei, am identificat statuia întemeietorului orașului, în jurul căreia un mai mulți tineri protestau pentru cauza palestinienilor. Am traversat apoi către Catedrală, al treilea edificiu construit pe același loc, după ce primele două din secolele XVII și XVIII au ars în urma unor incendii majore, în anii 1721, respectiv 1802.
Actuala construcție a fost ridicată în perioada 1804-1815, dar turnul a fost adăugat în 1825, iar catedrala a fost consolidată în secolul al XX-lea. În 1852, catedrala din Göteborg a fost primul lăcaș de cult din Suedia cu încălzire centrală, iar ultima renovare a avut loc între 1983-1985.
La interior, catedrala este vopsită în alb, nu excelează la capitolul ornamentație, dar impune prin sobrietate. În parcul catedralei, am fotografiat bustul lui Peter Wieselgren, bibliotecar, arhivist, istoric literar, preot și teolog, care a trăit în secolul al XIX-lea și este cunoscut ca fondator al mișcării de temperanță (cumpătare, moderație, sobrietate) în Suedia. Poate ne-ar prinde și nouă bine puțină.
Am pornit apoi hai-hui pe străzi, iar primul obiectiv care ne-a ieșit în cale a fost clădirea Bibliotecii Universitare, o combinație de vechi și nou, pavilionul vechi în formă de semicerc fiind ”augmentat” cu o aripă ”radială”, din oțel și sticlă. La distanță relativ mică este și Universitatea, fondată în 1891, a treia ca vechime în Suedia și una dintre cele mai mari din țările nordice. Universitatea are opt facultăți și 38 de departamente, oferind o paletă foarte largă de specializări și fiind foarte versatilă, asigurând condiții de pregătire în domenii diverse, precum științe sociale, arte, științe ale naturii, economie și drept, tehnologia informației, afaceri sau medicină. Din păcate, lipsa de orientare și de timp ne-a limitat căutările.
Ne-am întors către zona comercială, unde am identificat două sau trei buticuri cu produse vintage, pline de fete tinere doritoare să se îmbrace asemenea femeilor din alte generații. Am mâncat câte o înghețată suedeză, fără să picăm în extaz, am hoinărit pe străzi, remarcând mai multe clădiri, printre care Hotelul Eggers. Apoi, am intrat în Centrul Comercial Nordstan, unde își mutaseră între timp protestul militanții pro-Palestina.
În drum către locul de întâlnire, am ajuns la clădirea Operei, situată chiar pe faleză, o construcție modernă, dar nu am putut trece cu vederea ”escadra” de nave acostate, toate muzeu. Prima a fost velierul barc cu patru catarge Viking, construit în 1908 în Danemarca, și folosită ca navă de transport cargo de marina comercială daneză, perioadă în care a atins și viteza maximă de 15,5 noduri. Schimbând pavilionul cu cel finlandez, parte a unei unități de nave velier, Viking a fost salvată de la tăiere de Guvernul Suedez, care a cumpărat-o în 1950 și a acostat-o la Göteborg, inițial ca navă de practică marinărească, apoi ca navă muzeu și hotel.
Nu departe de Viking sunt acostate mai multe nave militare, dintre care distrugătorul HMS Smaland (J19), acum navă muzeu, atrage cele mai multe priviri. Nava a intrat în serviciu în 1956, după ce a petrecut cinci ani în șantierul naval până să fie finalizată, și a fost scoasă din serviciu în 1979. La bord, se pot vedea mai multe sisteme de armament (tunuri de diverse calibre, torpile, rachete, bombe reactive antisubmarin) și, probabil, cei care o vizitează pot avea o imagine mai completă asupra calităților și potențialului acestei nave de 2.700 tone, care astăzi ar purta cu cinste numele de corvetă, cu multă indulgență fregată.
Drumul nostru a continuat spre portul Helsingborg, pentru a ajunge la timp la terminal, în vederea îmbarcării către Danemarca. Odată ajunși, iar biletul confirmat, ne-am ocupat locul pe linia de așteptare pentru autovehicule mari și ne-am bucurat de bucuria celor ce au avut timp de o țigară. Pe un banner era scris ”Douăzeci de minute până în Danemarca”, adică la fel cu cele necesare traversării cu bacul de la I. C. Brătianu/Zaclău/23 August la Galați. Diferența este mare, fiind vorba de trecerea între două țări, pe mare și, evident calitatea și capacitatea navei.
Traversada a fost, de fapt, o călătorie dus-întors pe scări (sau cu liftul pentru cei norocoși) de la puntea rezervată autocarelor, către cea a pasagerilor, care nu au voie să stea în mașini cât ”bacul” se mișcă. Asta pentru că, în cele douăzeci de minute nu aveai prea multe de făcut, decât să-ți cumperi ceva pe repede înainte de la magazinul duty free, să te păgubești de o țigară și de căteva ore de viață, sau să faci câteva poze.
Ieșiți pe punte, am văzut cum coasta daneză creștea în ochii noștri ca Făt Frumos și, odată cu ea, castelul Kronborg, de lângă localitatea daneză Helsingør, făcut celebru de Shakespeare sub numele de Elsinore în tragedia Hamlet. Evident, nu am ezitat să ne procurăm un ”selfie”, ca să arătăm că am trecut (și) pe acolo.
Ultima parte a zilei nu ne-a oferit nimic demn de a fi povestit. Am ajuns la hotel, situat într-un cartier de la periferia Copenhagăi, la fel de bine plasat către limita superioară a celor trei stele, dar care, din păcate, nu ne-a mai oferit satisfacția unei ședințe la saună. Avea, în schimb, un mini-bar la recepție, unde o sondă de bere…belgiană costa aproximativ 50 de lei.
Pentru că următoarea zi ne va oferi prilejul să cunoaștem mai bine Copenhaga, să aflăm câte ceva despre Danemarca și capitala ei. Danemarca este un regat din Europa de Nord, cu o suprafață de 43.000 kilometri pătrați și o populație de aproximativ 5,5 milioane locuitori. Țara este localizată în Peninsula Iutlanda și în câteva insule și multe insulițe (Arhipelagul Danez), dar are în componență și două teritorii autonome de peste mări, Insulele Feroe și Groenlanda.
Poziția sa a fost la confluența dintre Marea Baltică și Marea Nordului, precum și la intersecția intereselor politice, în principal de control al Balticii, deoarece, până la construirea Canalului Kiel, trecerea dintre cele două mări se făcea doar prin strâmtorile daneze. Danemarca a avut dispute teritoriale cu Suedia și Germania, cedând de fiecare dată, dar a primit în compensație cele două teritorii de peste mări, în 1814. Are o economie care se împarte oarecum egal între proprietatea privată și cea publică, fiind fruntașă în ce privește nivelul de egalitate a veniturilor. Este adesea în vârful ierarhiei la capitolul fericirea populației și cea mai puțin coruptă țară din lume.
Limba daneză are rădăcini comune cu suedeza și norvegiana. Danemarca este stat membru al NATO de la înființare și al UE din 1973, dar a preferat să nu intre în zona Euro. Încă o dovadă că păstrarea monedei naționale în Uniunea Europeană nu trebuie privită neapărat ca un handicap ne este arătată de țări precum Suedia, Danemarca, Cehia sau Polonia și că orientarea politică și monetară poate fi către alte priorități.
Capitala țării, Copenhaga, este un oraș în care populația urbană reprezintă un sfert din populația totală a țării (1,4 milioane locuitori). Orașul este situat pe insulele Zealand și Amager, fiind separat de Malmo (Suedia), prin Strâmtoarea Øresund. Inițial un sat de pescari viking, Copenhaga a devenit capitala Danemarcei la începutul anilor 1400. În secolul al XVI-lea, Copenhaga a fost capitala de facto a Uniunii Kalmar, care cuprindea mare parte din actualele țări nordice, Norvegia, Danemarca și Suedia.
Orașul avea să înflorească în perioada Renașterii, apoi, în secolul al XVII-lea a devenit un centru regional de putere. Din secolul al XVIII-lea, Copenhaga a avut coborâșuri, cauzate de pandemii, de războaie civile sau de conflicte internaționale, dar și suișuri, precum cel al înființării Districtului Frederiksstaden sau al unor instituții culturale dintre care sunt de amintit Teatrul Regal și Academia de Arte Frumoase. Pentru o perioadă, Copenhaga a fost centrul comerțului cu sclavi din Baltica. După ce în 1807 a fost bombardat de flota britanică în cadrul războaielor napoleoniene, a urmat o perioadă de înflorire (Vârsta de Aur a Danemarcei), care a dat un aspect neoclasic arhitecturii orașului.
În ultimele decenii, dezvoltarea orașului a continuat, prin investiții în instituții și infrastructură. Copenhaga s-a integrat economic, social și cultural cu provincia suedeză Scania, în special cu orașul Malmo, după construirea Podului Øresund. În Copenhaga, funcționează patru universități majore, dintre care cea mai veche datează din 1479. Orașul este cunoscut drept unul dintre cele mai prietenoase pentru bicicliști, având și contribuții importante în domeniul sportului.
Din motive legate în principal de prezervarea propriei economii, ziua din Copenhaga a fost asigurată de un autocar local marca SETRA, considerat de specialiști topul ”vârfului” în materie, pentru care firma de turism a plătit partenerului danez. Pentru turiști, programul de dimineață a fost prezentat drept ”opțional”, cu destul de multă discreție, astfel că aceia care nu îl achitau nu aveau decât două opțiuni: să lâncezească la hotel, sau să meargă în oraș pe cont propriu, cu mijloace de transport în comun. De fapt, ”opționala” nu a inclus decât transportul, condiționat și acesta de ora de urcare și de coborâre din autocar, iar lipsa de claritate din partea Christian Tour nu a făcut decât să stârnească alte discuții.
Să vedem, însă, partea frumoasă a poveștii: autocarul era luxos, cu toate facilitățile banchetelor funcționale și cu trapă panoramică prin care se putea admira cerul. Mai întâi, am ajuns la Castelul Frederiksborg, Muzeul Național de Istorie a Danemarcei. Aici a fost primul și singurul loc din toată călătoria în care legitimația de membru al Federației Internaționale a Jurnaliștilor a fost acceptată și am putut intra gratuit în muzeu. În toate celelalte locuri, fie casierul vedea (cel puțin așa arăta) pentru prima dată o astfel de legitimație, fie avea răspunsuri pregătite cu o inventivitate tipic românească.
Despre palat, ce să spun? Este și Muzeu Național de Istorie a Danemarcei, și reședință regală, iar ce am văzut la interior a depășit orice mai văzusem până atunci. Construcția a fost ridicată în secolul al XVII-lea, pe timpul domniei lui Christian al IV-lea, regele Danemarcei și Norvegiei, pe locul unui castel mai vechi, și avea să devină cea mai mare reședință renascentistă din Scandinavia.
După ce a ars în 1859, castelul a fost reconstruit după vechile planuri, inclusiv prin sprijin public și privat, fiind redeschis ca muzeu de istorie națională în 1882. Aici se află cea mai mare colecție de portrete pictate din Danemarca. Cele mai reprezentative încăperi sunt Sala Valdemar, Sala Mare, Biserica și Sala de Audiențe.
Castelul este în stil renascentist flămând și olandez (Manierism Nordic), construit din cărămidă roșie, clădirea principală cu patru etaje și trei aripi fiind finalizată în anul 1610, iar castelul în întregime în 1620. În 1659, ca urmare a pierderii războiului cu Suedia, învingătorii au luat aproape toate lucrările de artă ca reparații materiale.
Am intrat în castel, trecând pe lângă Fântâna lui Neptun, apoi, la demisol, am văzut o expoziției itinerantă și una permanentă de sculpturi de inspirație antică, pentru a reveni și a ajunge, prin intermediul unei scări în spirală împodobită cu blazoane, în biserică. Această încăpere impresionantă prin arhitectură și mai ales prin decorație a fost martora încoronării a opt monarhi danezi. Nava centrală este înaltă, cu pereții, coloanele și tavanul decorate luxuriant cu stucaturi și aur.
Turiștii au acces doar la balconul de la etaj, și acesta decorat cu numeroase blazoane, dar și cu picturi cu temă religioasă, din care se pot distinge scene biblice, precum Buna Vestire, Răstignirea Domnului sau Învierea Domnului. La partea posterioară a navei centrale este orga, iar pe laterala stângă amvonul, cu balustradă metalică ultra decorată, pe care sunt sculptate personaje biblice.
Următoarea oprire a fost în sala de audiențe, cu pereții plini de picturi, cu tavanul boltit ce permite iluminarea naturală, decorat cu stucaturi ample, cu un șemineu amplu și un candelabru în ton cu ambianța. Într-un colț, ieșind dintr-o gaură din pardoseală, un fotoliu cu tapiserie roșie care, am aflat, era acționat de un ascensor. Cu acest fotoliu regele era urcat în sală de la etajul inferior, fiind în imposibilitate de a se deplasa pe scări.
Rând pe rând am trecut prin numeroase săli, inclusiv prin Sala Valdemar, care contrastează prin simplitate și decorația minimalistă cu celelalte săli, dar în care parchetul este desenat extrem de frumos. În fiecare dinrtre sălile prin care am trecut, ceva trebuia să impresioneze, fie că era decorația parchetului sau a tavanului, fie mobilierul din lemn sculptat, fie tapiseriile sau lambriurile de pe pereți, fie candelabrele luxuriante, fie nenumăratele picturi, pentru ”inventarierea” cărora o singură zi nu poate fi de ajuns. Ici-colo mai puteam deosebi câte o armură de cavaler, câte o sculptură, câte o pendulă de podea sau de masă, ori vitrine cu tot felul de obiecte, de la decorații, la vase de aur și argint sau la porțelanuri și cristale.
Foarte impresionantă este Sala 30, cu picturi istorice din perioada regelui Christian al IV-lea, unde, în locul unor piese de mobilier, a fost instalată o oglindă, care ne-a permis să admirăm pictura de pe tavan, fără a ne rupe gâturile.
Am văzut săli de aur, de marmură sau denumite în fel și chip în palatele vizitate, fie că asta s-a petrecut în Europa, în Asia sau în America de Nord, dar o sală precum Sala Mare de la Frederiksborg e greu să găsești. Este impresionantă prin dimensiuni, prin decorații, prin desenul și ornamentația tavanului sau a pardoselii. Pe pereți, pot fi văzute tablouri ale familiei regale și tapiserii de mare valoare. Candelabrele uriașe parcă plutesc, iar șemineul din marmură neagră pare făcut să încălzească tot castelul.
Sunt în total, așa cum o spune ghidul on-line al castelului, 82 de încăperi, pe care e greu să le ții minte, dar, oricum, după ce ai trecut prin ele arăți de parcă ai fi într-un vis ce nu vrei să se mai termine. Pentru cunoscătorii de limba engleză, am o surpriză, ghidul on-line al castelului, descoperit atunci când mă documentam pentru acest articol, al cărui link îl inserez, permițând iubitorilor de frumos să admire, cu explicații, alături de galeria foto realizată de mine, minunile de aici.
Bineînțeles, ne-am lăsat ceva timp și pentru grădinile castelului, aranjate în mai multe etaje în partea de nord și vest a acestuia, cunoscute sub numele de Parcul Castelului Frederiksborg. Parcul constă în două secțiuni majore, o grădină baroc și o grădină peisagistică romantică. Parcul întregește argumentele pentru care ansamblul mai este cunoscut cu numele de Versailles-ul Nordului.
În primii ani ai existenței castelului, a fost amenajat un domeniu de vânătoare pentru căprioare. Ulterior, au fost amenajate cele două grădini, dar în timp, grădina baroc a fost neglijată, fiind refăcută aproximativ după planurile inițiale abia în anii 1990. Ea constă în mai multe zone, etajate, între care apa curge în cascade plasate central. În fiecare zonă, sau etaj sunt amenajate spații vegetale, aranjate cu gust, oferind o imagine pe cât de plăcută ochiului, pe atât de relaxantă. A fost, de altfel, singura dintre cele două grădini pe care am vizitat-o, nu din lipsă de romantism, ci pentru că acele ceasurilor se mișcau parcă prea repede.
Am pornit apoi către Roskilde, localitate situată la circa 35 de kilometri de Copenhaga, pe Insula Zealand, celebră în special prin Catedrala medievală, dar și prin Muzeul Navelor Vikinge. Mai întâi am oprit în centrul orașului, de unde am mers pe jos până la Catedrală, pe care, însă, nu am vizitat-o la interior, din lipsă de timp. Am preferat să facem câțiva pași pe jos prin piața centrală, să fotografiem Primăria și să aruncăm un ochi prin vitrinele magazinelor.
Totuși, pentru că ne aflam în imediata vecinătate a unui obiectiv deosebit de important pentru istoria și pentru confesiunea luterană daneză, să spunem câteva vorbe despre el. Catedrala este cel mai important monument religios al Danemarcei, locul de înhumare a celor mai mulți dintre monarhii țării, obiectiv aflat în Patrimoniul Mondial UNESCO. Ea a fost construită în anii 1200-1300, fiind unul dintre cele mai timpurii exemple de catedrală construită din cărămizi (circa trei milioane), în stil gotic, în Scandinavia, practic model pentru construcțiile viitoare. Fiind loc de înhumare pentru monarhii danezi încă din secolul al XV-lea, catedrala a fost extinsă și modificată de mai multe ori. În prezent se bucură în medie de circa 165.000 vizitatori anual.
Popasul următor a fost în portul Roskilde, pentru a lua contact, în sfârșit, cu tehnica de construcție și exploatare a navelor vikingilor. Spun ”în sfârșit”, pentru că la Oslo un muzeu similar aflat în program nu a putut fi vizitat, fiind închis, pe durată nedeterminată. Muzeul Naval al Vikingilor este funcțional din anul 1969, după ce, la începutul deceniului respectiv, cinci astfel de nave fuseseră găsite pe fundul fiordului, scufundate, probabil, intenționat, pentru a nu permite inamicilor să pătrundă în port.
Am preferat să vedem însă, replicile contemporane ale navelor vikingilor și am urmărit în port o astfel de navă, care făcea mini croaziere interactive cu turiștii, implicându-i în toate manevrele de la bord. Astfel, vikingii de ocazie au fost puși să ridice și să orienteze vela, apoi să o coboare la dispariția vântului și să treacă la rame, pentru a putea intra în port și a acosta. ”Marinarii” s-au descurcat bine, reușind chiar să sincronizeze strocul, precum înaintașii lor, acum un mileniu.
Am trecut apoi la o altă navă-școală, o corabie mai mare, din ”clasa” Sea Stallion/ Armăsarul Mării din Glendalough. Am aflat de pe panourile cu explicații că barca respectivă era o replică a unei corăbii de război, Skuldelev 2, de 30 de metri lungime, construită de constructorii scandinavi în anul 1042, undeva lângă Dublin. Nava este o combinație între forță și suplețe, fiind în măsură să transporte mai mulți luptători, propulsată fie cu vela de 112 metri pătrați, fie cu ramele mânuite de 60 de oameni.
Pentru o astfel de navă de 30 de metri lungime, erau necesare următoarele materiale: patru stejari, pentru chilă; 14 stejari pentru scânduri; doi stejari pentru bompres; 250 de piese curbate din stejar, pentru coaste; trei frasini pentru copastie; doi pini, pentru catarg și vergă; 35 de pini, pentru rame; zece sălcii, pentru 1.000 de cavile din lemn; zece tei, pentru scuturi; 8.000 de nituri din fier; 600 litri de gudron; o velă de 112 mp; 2.000 metri de parâme. Am făcut acest inventar, pentru a citi, cumva printre rânduri, despre experiența și măiestria constructorilor nordici de corăbii și chiar despre nivelul tehnologic pe care îl aveau la acel moment.
O astfel de navă putea fi propulsată pe mare calmă și fără vânt de cele 60 de rame, dar aceasta însemna că exista un spațiu de doar 72 centimetri între două rame consecutive, ceea ce nu permitea un un stroc lung, pentru că vâslașii s-ar fi lovit unii pe alții. Din acest motiv, dar și pentru a odihni echipajul, în condiții normale, doar o treime din vâslași trăgea într-un schimb. Se atingea o viteză de până la două noduri cu vâsle și 1,5 noduri cu velă.
După această lecție studiată pe panouri, am purces la a vedea ce se întâmpla în cele câteva barăci organizate în port. Ne-a fost dat să vedem oameni de toate vârstele, organizați pe ateliere, care lucrau efectiv ca dulgheri, fierari sau marangozi, pentru a învăța să construiască corăbii așa cum se făcea în urmă cu o mie de ani. Ba exista și un atelier de sculptură pentru galioanele navelor. Nepot de dogar fiind, care am avut ocazia să văd în câteva rânduri cum bunicul meu, absolvent al Școlii de Arte și Meserii undeva în jurul anului 1900, fabrica butoaie în mod tradițional, unele dintre ele ajungând să aibă vârsta mea fără ”reparații capitale”, mă gândesc cum ar arăta un astfel de muzeu al dogăriei, al rotăritului, al construirii de căruțe etc., ca secție a unui muzeu de artă populară (Muzeul Satului din București, Muzeul de Arta Lemnului din Câmpuluing Moldovenesc sau Muzeul Astra din Sibiu, de exemplu) în România. Poate astfel tânăra generație ar aprecia mai mult tradițiile culturale ale poporului nostru și ar prețui mai mult ceea ce este creat de mâna omului.
Aventura în Roskilde consumându-se, am făcut o pauză de prânz, apoi, cu același autocar am mers în Copenhaga, parcând între celebrul parc de distracții Tivoli și Primărie. Am lăsat distracția la capitolul ”și altele” și am intrat în clădirea Primăriei, doar la parter (toți), și pe la etaj (unii mai îndrăzneți), după care am pornit-o pedestru prin oraș. Clădirea a fost inaugurată în 1905, fiind construită în stil național romantic. Caracteristice sunt ornamentația bogată a părții frontale, statuia lui Absalon (om de stat danez din secolul al XII-lea), de deasupra balconului, și turnul zvelt și înalt de 105 metri.
Așteptând să pornim la drum, am remarcat o pereche de tineri, ea cu o rochiță albă, simplă, el îmbrăcat frumos și cu un buchet de flori, însoțiți de un grup de doi-trei martori, plus un fotograf. Nu știu cât de regizată a fost scena, dar în final el i-a cerut mâna, iar ea a acceptat, totul încheindu-se cu o îmbrățișare și sărutul de rigoare. Asta în jurul a sute de oameni, ceea ce denotă încă o dată deschiderea și libertatea de gândire.
Am luat-o din loc pe Frederiksberggade, cunoscută și ca Stroget, stradă comercială de renume în Copenhaga. După cum se poate observa, multe locuri importante din Copenhaga și din Danemarca în general au legătură cu pleiada de regi, zece la număr incluzându-l pe cel actual, cu numele de Frederik. Așa cum în Suedia multe sunt legate de numele Vasa, familie regală de mare importanță pentru această țară, sau, la o scară corespunzătoare, la Constanța întâlnești Mircea în multe locuri, în Copenhaga și în Danemarca piețe, străzi, monumente, biserici, localități sau palate poartă numele de Frederik, indiferent la care dintre aceștia se face referire.
Să revenim la călătoria noastră, printre magazine mari și mici, prin piețe cu fântâni în mijloc, pentru a ajunge în piața publică Kongens Nytorv, loc, de asemenea foarte important pentru localnici. În centrul pieței, statuia ecvestră a lui Christian al V-lea, iar de jur împrejur clădiri, dintre care merită enumerate Academia de Arte și Hotel d’Angleterre. După o nouă ședință foto, Alex a venit cu o idee ce se va dovedi înțeleaptă, anume să încercăm o croazieră ghidată pe canalele orașului, cu unul dintre vaporașele care asta așteptau. Fiind în număr mare, a reușit chiar să obțină o reducere de câțiva Euro, astfel că ne-am îmbarcat și am pornit, ”ghidați” de o domnișoară extrem de volubilă, căreia i-a turuit gura în daneză și în engleză pe toată durata cursei. Am plecat de pe canalul Nyhavn, am trecut pe sub podul cu același nume și am ieșit în bazinul interior al portului, Havenbussen.
Pe stânga și pe dreapta, clădiri de tot felul, despre care am aflat câte ceva. Primele au fost niște blocuri de locuințe, înșiruite și cam îngrămădite, ale căror apartamente, cu plajă privată, am aflat că se achiziționează la multe, multe milioane de Euro.
Imediat, pe stânga, noua clădire a Teatrului Regal Danez, construită din oțel și sticlă, în linii moderne, pentru a sprijini nevoia de cultură a localnicilor. În țara lui Hamlet, nici nu se putea altfel. Am aflat că noua clădire este echipată cu cele mai moderne și variate mijloace, pentru a permite orice fel de reprezentație.
Pe celălalt mal, lângă blocurile cu apartamente de milioane, o altă clădire de milioane, Opera Regală Daneză, la fel, din oțel și sticlă. Am văzut în continuare mai multe nave militare, inclusiv un submarin și o fregată, care au ajuns în postura de exponate ale Muzeului Marinei, sediul central al cunoscutei companii de transport maritim containerizat MAERSK, clădirile reședințelor regelui actual, Frederik al X-lea și ale mamei sale, regina Margareta a II-a a Danemarcei.
Nu pot să judec, ci doar să constat felul în care majoritatea instituțiilor monarhice din Europa au înțeles să țină pasul cu mileniul în care trăim. Numai în ultimul deceniu regi și regine din Țările de Jos, Belgia, Spania și Danemarca (dacă am omis pe cineva, e doar din neștiință) au abdicat în favoarea urmașilor lor legali, din considerente pe care nu le judec, ci doar le salut și apreciez, dând posibilitatea exponenților generației mai tinere să-și exercite rolul constituțional. În Țările de Jos, abdicarea este deja o tradiție, până în prezent trei regine, Wilhelmina, Iuliana și Beatrix recurgând la acest act, care s-a petrecut mereu la aceeași dată, 30 aprilie, devenită Ziua Regalității. În Belgia, în 2013, regele Albert al II-lea a abdicat în favoarea fiului său pe 21 iulie, ziua națională, pentru a nu prilejui cheltuieli suplimentare. Același lucru l-a făcut Margareta a II-a la începutul acestui an în Danemarca, dar și regele Juan-Carlos în Spania, în urmă cu câțiva ani. Repet, este doar o constatare. Cert e că, în urma abdicării, regina a păstrat unele privilegii, printre care și acela de a împărți palatele cu fiul său.
Ne-a atras atenția o construcție modernă, cam ciudată de felul ei, și, bineînțeles, am cerut explicații. Am aflat cu mare surprindere că era vorba despre crematoriul în care se ard deșeurile menajere ale orașului, obiectiv ultra ecologic și ale cărui coșuri sunt mascate sub această construcție futuristă, pe care chiar se poate urca.
Am întors tocmai la timp pentru a ne apropia de celebra statuie Mica Sirenă, mică atât la propriu, cât și la figurat, am pornit pe același drum, apoi am intrat pe un alt canal, am trecut pe sub podul Trangravsbroen, pe lângă Casa Ucrainei în Danemarca, pe lângă Centrul Danez de Arhitectură și Berăria Christian al IV-lea, am văzut în depărtare Podul Cu Cercuri și Biblioteca Regală, Am trecut aplecându-ne pe sub Podul de Marmură, pe lângă Palatul Christianborg și pe lângă Ministerul Învățământului Superior și Științei, pentru a ajunge la locul de plecare odihniți, dar cu foarte multe (prea multe) informații în cap și poze în aparate și telefoane.
Am pornit, de data aceasta pe jos, spre Mica Sirenă, care așteaptă de mai bine de un secol să i se decidă soarta, timp în care a devenit simbolul Copenhagăi. Iată că și la puțin peste un metru și un sfert poți fi simbol, nu doar dacă te chemi Turnul Eiffel sau Statuia Libertății. În cale ne-a ieșit Biserica lui Frederik, am admirat superba clădire a Ambasadei Estoniei, apoi am inspectat gărzile celor două palate regale (Frederik al VIII-lea și Christian al IX-lea) pe care le văzusem de pe mare, am trecut pe lângă sediul MAERSK și pe lângă Fântâna Gefion, care simbolizează un grup de boi trăgând un plug, mânați fiind de zeița nordică Gefion. Fântâna simbolizează legenda apariției insulei Zealand pe care se află Copenhaga: un rege suedez, Gylfi, i-a promis Gefionei atâta pământ cât va putea ara într-o noapte.
Aceasta și-a transformat cei patru fii în boi, a arat, iar pământul respectiv a fost aruncat în mare, devenind insula Zealand. În fapt, fântâna este o donație către oraș a Fundației Carlsberg, la cea de-a 50-a aniversare a fabricii de bere (1897), dar a devenit funcțională în iulie 1908. Cum în bazin nu curge bere, ci apă, fântâna poate fi o pledoarie la ideea că, indiferent cât de bună e berea Carlsberg, puțină apă, din când în când, nu strică. Chiar și numai pentru adăpat animalele.
Am imortalizat și de pe uscat Mica Sirenă, apoi, pe drumul de întoarcere, împinși din spate de acele ceasului și de punctualitatea nordică, am avut timp să vedem și să fotografiem (norocoșii) un hidroavion al companiei Nordic, care decola, cu turiști la bord, pentru un tur ghidat. Evident, turiști cu dare de mână, care nu se pot amesteca în mulțime, că doar suntem într-o țară aristocratică, nu?
Am făcut un ultim popas pentru a cumpăra un cadou nepoțelului și unde se putea mai bine decât la un magazin LEGO, în patria lui. Mașinuța pe care am ales-o, la sfatul consilierului de vânzări, are istoria ei, pornită din desene animate, cu care nu ne-am bătut capul prea mult, dar, pe lângă cutia minunată, nepotul s-a ales și cu un pașaport LEGO, cu care poate călători acum oriunde, fără viză, în patria minunată și infinită a acestui joc.
