Narcis GAIDARGIU ■
Motto: “Ești ceea ce faci, nu ceea ce spui că vei face”. Karl Jung
Zilele din urmă, presa și televiziunile au exploatat intens subiectul privind ancheta în derulare de la secția ATI a Spitalului Sf. Pantelimon din București. „Doamna cu coasa”, „Morți suspecte la spitalul Sf. Pantelimon” sau „Iubitul doamnei cu coasa”, titluri cu impact emoțional au umplut cu expresii noi paginile, ecranele și mințile noastre.
Referitor la situația de la secția ATI a Spitalului Sf. Pantelimon din București, iată opinia reputatului medic psihiatru constănțean dr. Diana Cîrjaliu Meliu, exprimată pe pagina personală: „În cadrul secțiilor de terapie intensivă (STI), menținerea funcțiilor vitale la un pacient aflat în stare vegetativă depinde de mai mulți factori, inclusiv starea de sănătate generală a pacientului, cauzele care au dus la această stare, precum și directivele legale și etice din țara respectivă. În general, funcțiile vitale sunt menținute atât timp cât există speranță de recuperare sau stabilizare a pacientului. Cu toate acestea, deciziile legate de continuarea sau oprirea tratamentului pot fi complexe și implică: Evaluări medicale periodice: Medicii evaluează în mod regulat starea pacientului pentru a determina dacă există semne de îmbunătățire sau de deteriorare.
Directivele pacientului: Dacă pacientul și-a exprimat anterior dorințele prin directive anticipate sau testamente biologice, acestea pot influența decizia de a continua sau opri suportul vital.
Consimțământul familiei: În absența unor directive clare din partea pacientului, familia sau reprezentanții legali ai acestuia pot juca un rol în deciziile privind menținerea suportului vital.
Considerații etice și legale: În multe țări, există reguli și reglementări specifice privind menținerea vieții pacienților în stare vegetativă, care trebuie respectate de către echipa medicală.
Durata exactă nu este fixă și poate varia de la câteva zile la câțiva ani, în funcție de specificul fiecărui caz și de deciziile medicale și familiale implicate. În anumite situații, când este evident că recuperarea nu este posibilă, iar starea pacientului este ireversibilă, poate fi luată în considerare întreruperea tratamentului, în conformitate cu legislația și normele etice locale.
Asta zice Chat GPT si exact așa gândeam și eu, pledând pentru lipsa de vină a celor doi medici de la Pantelimon.
Înainte de a-l întreba pe GPT, neafiliat politic și în afara campaniei electorale, fără vreo râcă personală și agnostic, am căutat vreun protocol de practică medicală, care să statueze timpul minim și condițiile în care poate fi întrerupt suportul vital al unui pacient în stare vegetativă sau în comă profundă.
Nu am găsit pe niciunde, deși protocoalele de practică medicală în sectiile de ATI au sute de pagini. Scriu despre dotare, rolul fiecaruia, etc, etc, despre internare și transfer, patologie, dar nimic despre decizia de retragere a suportului asistat. Ipocrizie sau inconștiență e asta? De ce să lași la latitudinea și să încarci conștiința unui om cu o problemă cu atâtea implicații etice, morale și judiciare, chiar dacă vorbim de cazuri depășite, în care conștiența și activitatea cerebrală sunt definitiv pierdute?
Ca de obicei, titlurile ziarelor m-au scârbit. „Doctorițe care făceau pe Dumnezeu” sau „au omorât pacienții”. FALS!! Acei pacienti ar fi fost decedați dacă nu le erau susținute artificial funcțiile vitale. Ritmul cardiac și tensiunea arterială nu înseamnă viață, atâta timp cât activitate cerebrală nu mai există. Știința avansează în continuare și uite că, cu multe tuburi în tine, poți exista ani de zile. O branulă aici, o sondă traheală să introduci alimentele pasate, o colostomă dincolo, o pungă urinară, un aparat de ventilație mecanică să-ți bage aer în plămâni și vreo cinci oameni în jurul tău care să se ocupe exclusiv cu a-ți realiza functiile vegetative. Și atât, pentru că asta nu e în niciun caz o viață.
Într-o singură privință nu sunt de acord cu GPT- consimțământul familiei. Aș spune ”informarea familiei” asupra deciziei luate de colectivul secției, după analizarea mecanismelor patologice, a stării actuale, a prognosticului, a EEG.
Nu știu câte familii ar accepta să îngrijească acasă luni de zile pe ruda lor iubită aflată în stare vegetativă, dar toți acuză medicii pentru că nu fac același lucru într-un spital public.
Repet, eu nu am găsit protocolul magic, și dacă nu există, înseamnă că cele două doctorițe vor fi încă o dată victime ale răzbunării personale, ale jocurilor politice, ipocriziei, falsului umanism și mercantilismului presei.
Sper să aibă un avocat luptător, un judecător cu mintea deschisă și tot corpul medical alături.
Și da, spitalul public trebuie să deservească pe toată lumea care are nevoie și asta înseamnă rulaj. Blocarea secției de ATI înseamnă blocarea întregului spital.”
Adio și n-am cuvinte!
Asta a făcut să-mi amintesc un episod la care luasem parte în primăvara lui 2010.
„Să vă pregătiți de înmormântarea fetei, noi nu o mai putem ține pe aparate!”
Se întâmpla familiei unui amic, artist plastic, a cărui fiică suferise un accident auto soldat cu traumatism cranio-cerebral. Fusese supusă unei duble intervenții chirurgicale pe creier la Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța. Operațiile reușiseră, dar de câteva luni pacienta rămăsese în stare de comă, conectată la plămâni artificiali și alte aparate care îi susțineau funcțiile vitale, fiind alimentată cu hrană perfuzabilă.
S-a întâmplat să treacă pe la mine tatăl ei, în aceeași zi în care auzisem de situația fetei. Sesizând tristețea-i placidă, mi-a spus pe scurt situația fetei și fraza pe care o primiseră finalmente, ca pe o sentință capitală, de la medicii care îi îngrijeau fiica.
Era studentă, avea 27 de ani și o fiică de 5 ani.
În cele ce urmează, vreau să fie clar pentru toată lumea, nu fac nicio reclamă, nu judec și nici nu condamn vreo parte implicată, doar prezint factual o serie de evenimente și deciziile capitale luate de persoanele implicate în acest caz, care au dus la un deznodământ.
Vizita neașteptată a amicului meu m-a găsit în fața laptopului, deschis pe pagina clinicii de medicină hiperbară din Constanța www.medicinahiperbara.ro. Apucasem să citesc și mă minunasem ca un novice, câte afecțiuni tratează medicina hiperbară. Curiozitatea și, recunosc, neîncrederea în compatrioții mei, m-au împins și pe alte pagini ale unor clinici similare din Germania, Statele Unite și Israel, unde am găsit aceleași informații, concluzionând că sursele și referințele erau credibile.
Habar n-aveam cine sunt medicii de acolo, pe cine vom întâlni, ce reacție vor avea factorii de decizie din clinică, dacă pot și vor să ajute un pacient aflat în comă, dacă medicina hiperbară se preta la situația medicală a fetei, cert este că am plecat amândoi direct la clinica hiperbară.
Un resort inexplicabil m-a împins atunci, fără să știu ce va urma.
La recepție n-am apucat să spunem prea multe, am fost conduși imediat la medicul șef al clinicii, Dr. Bogdan Cristian Ion. Ne-a spus frust că știe foarte bine situația medicală a fetei și, cu acordul părintelui, poate încerca să solicite șefului secției neurochirurgie a Spitalului Județean, să preia pacienta cu propriul echipaj de ambulanță, pentru o ședință în camera hiperbară.
În câteva minute am plecat toți trei la spital. După aproximativ jumătate de oră Dr. Ion a coborât de pe secție cu vestea că a primit aprobarea și a doua zi dimineață va lua pacienta de la spital la clinica hiperbară.
O ședință hiperbară de trei ore costa în 2010 cât costă și acum în 2024, adică 400 lei per pacient. Tratamentul hiperbar atunci în 2010, ca și astăzi în 2024, este nedecontat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate – CNAS.
De regulă, în camera hiperbară intră serii de 13-14 pacienți. Ziua următoare, cu pacienta pe targă, medicul a intrat în camera hiperbară. Doar ei doi.
Tatăl fetei, amicul meu, se uita de afară prin hublou. După un timp, tânăra s-a trezit, apoi l-a apucat de antebraț pe medic și, dezorientată, s-a ridicat în șezut. Ieșise din comă.
După trei ore de oxigen administrat prin mască în condiții de presiune la câteva zeci de metri adâncime, pacienta și medicul au ieșit victorioși din lupta cu sorții.
Deși fusese o ședință desfășurată în condiții excepționale, cu antrenarea unei logistici tehnice și umane proprii, atât la preluarea, cât și la predarea pacientei către Spitalul Județean, Dr. Bogdan Cristian Ion a solicitat doar plata a 400 lei pentru un singur pacient. Am înțeles, pentru noi era un cadou nesperat, pentru el fusese un moment de cumpănă, dar și de ambiție profesională, pentru confirmarea practicilor exersate în mulți ani de experiență în terapia hiperbară.
A doua zi era programată următoarea ședință de terapie hiperbară. N-a mai avut loc.
Povestea este mult mai lungă, urmată noaptea de un alt incident cauzat de o apreciere hazardată privind starea pacientei, o traheostomie, mai mulți ani de căutări prin alți medici și spitale, alte operații.
Și totuși, … dacă medicul de hiperbară nu și-ar fi luat măcar și pentru o zi toată răspunderea asupra pacientei, dacă șeful secției de neurochirurgie nu și-ar fi dat acordul, considerând că a făcut tot ce se putea face în ce-l privește, iar dincolo de el poate mai exista o șansă pentru pacientă, dacă vreunul dintre ei, mânat de orgolii profesionale și umane s-ar fi crezut Dumnezeu atotputernic, cu drept de viață și de moarte, un simplu „nu” ar fi scurtat povestea noastră și o viață tânără.
Și, pentru că o așa poveste începută cu durere și continuată cu alte necazuri și dureri, nu are voie să se termine decât cu happy-end, aflați că tânăra de atunci și-a crescut în continuare fetița, acum studentă în anul întâi, iar amicul meu este un tată și bunic fericit. Și, da, fericirea are uneori gust amar.
În lipsa unor protocoale medicale clare, dreptul de viață și de moarte în cazuri ca acesta descris, revine de obicei arbitrar unei persoane, fie medic sau asistent de a cărui bună credință și intenții oneste nu putem fi întotdeauna siguri. Din punct de vedere strict medical, nici membrii familiei nu au calitatea să decidă soarta unui pacient, cu atât mai mult să-și încarce conștiința cu responsabilitatea unei decizii capitale.
Este de notorietate faptul că într-o societate românească puternic politizată și sub puternica influență a Bisericii Ortodoxe Române – BOR, există voci puternice care susțin că singurul cu drept de viață și de moarte este numai Dumnezeu, motiv pentru care ar fi necesară o disjungere din punct de vedere etic, moral și tehnic între condițiile încetării suportului medical asistat și mult contestata eutanasie.
Până la adoptarea unor prevederi legale clare, vom sta în continuare la mila Domnului sau la mâna vreunui satrap în halat alb, medici vinovați sau nevinovați vor fi plimbați cu cătușe prin fața presei, vor fi inventate și arse pe rug vrăjitoare, ăia al căror cap trebuie să cadă vor fi arătați cu degetul de cei al căror cap ar fi trebuit să cadă primul înaintea tuturor, se va așterne praful ca peste cazul Colectiv, incompetenții din frunte își vor vedea în continuare de problemele lor importante și stringente, se va cădelnița și aghesmui pe unde și-a băgat ăl negru coada și treaba va fi ca și rezolvată. Când va reapărea, o luăm de la-nceput, că memoria colectivă e scurtă.
După „Colectiv”, dintr-un imbold heirupistic al autorităților au fost achiziționate patru barocamere mobile pentru cazurile de arși, intoxicații cu fum, iradiere etc. Din lipsa personalului instruit, așteaptă neutilizate, probabil un următor caz „Colectiv”. Din cele patru doar una și-a găsit rostul, pentru operații estetice.
Între timp, Dr. Bogdan Cristian Ion a deschis la Târgu-Mureș Spitalul de Recuperare și Reabilitare Neuro-motorie și Medicină Hiperbară https://hyperbarichospital.ro/ , deși din 2009 și până astăzi ședințele de terapie hiperbară nu sunt decontate de CNAS, fiind plătite integral de pacient, în unele cazuri complicate fiind vorba de multe zeci de ședințe.
Paradox, argument circular sau cerc vicios? … Într-o lume fără reguli excepția devine regulă.
