C. VLAICU ■
Acest articol îi este dedicat vărului meu, Damian, care a murit de cancer la doar 21 de ani. Un tânăr pe care l-am cunoscut prea puțin și l-am îndrăgit fără margini.
Pe 11 august 1999, în timpul ultimei eclipse totale de Soare în România, bunicul meu avea cancer într-o fază avansată. Aveam 20 de ani și i-am spus că există oameni care cred că eclipsa este un semn al sfârșitului lumii iar bunicul mi-a răspuns că, pentru fiecare om, sfârșitul lumii vine atunci când simte că moare el.
Pe 12 august 2026, o eclipsă parțială de Soare mi-a reamintit această filosofie. La orice vârstă, să afli că ai o boală incurabilă, care îți va scurta viața imediat, curând sau într-un viitor previzibil, te devastează. Te face să cauți, cu toate puterile, să amâni cât mai mult acel moment și să faci tot ce poți pentru a te vindeca.
Damian s-a aflat în această situație la doar 21 de ani. A aflat că are cancer chiar în ziua în care și-a susținut lucrarea de licență, la numai un an de la moartea tatălui său. Era singurul copil al Larisei. Ce poate fi mai trist?
Mama lui a mers la toți medicii și a încercat să găsească tratamente-minune, tratamente experimentale și tratamente alternative – așa cum oricare dintre noi ar face. Toate aceste eforturi au depășit cu mult veniturile ei modeste, de om care trăiește într-o garsonieră din Călărași și are un serviciu obișnuit. Primul impuls al celor care îl iubeau a fost să încerce să strângă bani distribuind contul mamei pe rețelele sociale. Pentru Damian însă, această expunere era foarte neplăcută, iar oamenii nu aveau prea multă încredere să doneze unor necunoscuți. Atunci am avut ideea de a-i îndruma către un ONG care să le reprezinte cazul și le-am oferit o listă de contacte. A fost foarte greu și așa, pentru că fiecare organizație are un anumit profil: unele se concentrează asupra copiilor, altele asupra vârstnicilor, altele asupra persoanelor cu autism, etc. Părea că Damian nu se încadrează nicăieri.
Apoi am văzut pe rețelele sociale cazul lui Damian, mediatizat de un ONG foarte cunoscut, și am donat în contul organizației, așa cum mi s-a părut, la momentul respectiv, mai corect.
După aproape două luni, cu jenă, am îndrăznit să o întreb pe Larisa câți bani primise. Am aflat, cu surprindere, că nu primise nimic. De ce?
Pentru că ideea de caritate a foarte multor ONG-uri este foarte diferită de cea biblică. În cazul lor, asociația oprea 5% pentru comisioane bancare, 2% pentru fondul propriu de urgență și 20% pentru cheltuielile de marketing, iar pragul minim al donațiilor necesar pentru ca bolnavul să primească ajutor era de 1.000 de euro.
O gazetă de pamflet a publicat cândva un articol care spunea: „Nici nu știți câte Mercedesuri sunt necesare pentru ca niște copii săraci dintr-un sat să mănânce zece felii de pizza”….
Probabil nu vă închipuiți cât de greu se strâng 1.000 de euro atunci când oamenii donează câteva zeci de lei…
“Campania de marketing” a presupus doar niște postări care îl expuneau pe Damian exact în ipostazele în care nu ar fi vrut să fie văzut, cele pe care nu fusese de acord să le arate familiei și prietenilor.
Nu pot să vă ofer o statistică a comisioanelor oprite de ONG-uri, una care să lase o amprentă concretă asupra moralității, eticii sau generozității lor. Nu știu cât de jos a tras organizarea ideea de caritate, dar vă asigur că milostenia nu mai e ce-a fost.
Din acest motiv, mulți oameni își înființează propriile ONG-uri atunci când au nevoie de bani pentru o astfel de cauză, ocolind astfel comisioanele și costurile cu personalul, promovarea sau deplasările.
Asta presupune efort logistic, birocrație, pricepere și ceva mai mult timp decât unii mai au la dispoziție.
Nu am scris acest articol ca să vă spun că există o soluție mai bună sau o variantă mai sigură, așa cum am făcut în alte articole. L-am scris doar pentru a conștientiza că umanitatea este un factor important în orice și că gesturile noastre caritabile ajung mai direct la țintă atunci când sunt însoțite de verificări și pragmatism. Există oameni care devin „organizații” și care, scriindu-și statutul într-o logică a corectitudinii definite de ei înșiși, nici măcar nu mai percep că ceea ce fac nu este atât de bun pe cât susțin în scrisoarea lor de recomandare, pe etichetă și în prezentarea brandului. Lumea carității este plină de himere și dezamăgiri – de la Elena Udrea, care le dădea femeilor de la sate ciocolată și pantofi cu toc, până la Gabriel Comănescu, care făcea donații fără să plătească ani de zile salariile angajaților. Iar lumea nu va fi mai bună până când nu vom fi, fiecare dintre noi, milostivi și greu de amăgit. Prima lecție de milostenie și de luciditate este chiar gestul lui Damian: atunci când a înțeles că niciun leac nu va mai funcționa pentru el, a donat copiilor bolnavi de cancer toți banii primiți în contul său.
[/responsivevoice]
