Călin MARINESCU ■
Am fost întotdeauna un optimist, ceea ce m-a ajutat să trec cu bine prin toate greutățile vieții și am avut destule.
Din păcate privind la ceea ce se întâmplă în lume mă duce gândul la un vechi banc comunist, despre un milițian care a oprit un cetățean pașnic care se furișa cu un sac în spate ce părea a fi plin cu de-ale gurii, dar de fapt era plin cu hârtie higienică.
Chestionat privind cantitatea mare de hârtie higienică, cetățeanul a răspuns promt “ce știi matale, vin vrenuri de rahat”.
Nu pot nega că ne aflăm cam în aceași situație în ceea ce privește viața internă, cât și ceea ce se întâmplă în jurul țării noastre.
Avem într-o relativă apropiere două conflagrații care, ambele, au un mare potențial de a porni o conflagrație majoră, ceea ce mulți numesc al treiea război Mondial.
In primul rând, cea mai apropiată și poate cea mai sensibilă provocare este ceea ce eu numesc aventura Rusiei în Ucraina, un război care s-a extins neașteptat de mult în timp și din păcate, nu ne arată luminița de la capătul tunelului, vorba lui Ciorbea, poate vă mai amintiți de el.
Poporul ucrainean moblizat de un naționalism total în frunte cu un președinte care se luptă cu întreg mapamondul pentru a-și apăra țara și neamul, este gata să lupte până la o victorie finală, oricare ar fi aceea.
După cum fostul Președinte al Statelor Unite, Donald Trump caracterizează personajul, Zelenski este un negociator de forță, care de fiecare dată când vizitează Casa Albă obține ajutoare substanțiale, echipamente militare și muniție din ce în ce mai modernă și mai eficientă.
Președintele Zelenski nu poate accepta o negociere cu Rusia, bazată pe cedarea unor teritorii și neutralitatea Ucrainei, adică revenirea țării la cheremul Rusiei.
Poporul ucrainean, care a suferit enorm în această perioadă de război, război care a distrus cea mai mare parte a țării, nu va accepta o asemenea pace, deși așa cum se arată situația, până la urmă s-ar putea ajunge la o atare soluție, probabil fără Zelenski.
Alegerea lui Donald Trump ca Președinte al Statelor Unite ar putea grăbi acest deznodământ. Istoria recentă ne-a dovedit că Ucraina și chiar Europa nu se descurcă cu rușii fără un ajutor substanțial american, financiar și material.
Trebuie să fim realiști, americanii nu fac o faptă creștinească în susținerea Ucrainei, trebuie să își mențină statutul de jandarm al lumii, ceea ce îi conferă imense oportunități comerciale și bineînțeles financiare.
De partea cealaltă Rusia, care dorește să își reia poziția de contrapondere a puterii Statelor Unite, poziție menținută zeci de ani pe timpul războiului rece, nu concepe că o mare putere nucleară, așa cu este, nu poate convinge omenirea că are dreptul de a ocupa tot ceea ce își dorește din Ucraina.
Cu două zile în urmă, Lavrov, Ministrul de Externe al Rusiei, a suținut în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce de mai mulți ani diverși purtători de vorbe ai Kremlinului susțineau și anume că Rusia, ca o mare putere nucleară nu poate fi învinsă de o țară care nu se bucură de o asemenea armă.
Cu alte cuvinte, oficial, Rusia amenință omenirea că va folosi arma atomică dacă nu va reuși să obțină ceea ce își dorește, idee pe care mascat a introdus-o președintele Putin, cu ocazia perierii în urmă cu câteva zile a doctrinei nucleare a Rusiei. Intresant că nu a existat încă o reacție la vorbele nesăbuite ale lui Lavrov din partea celorlalți membri ai Consiliului de Securitate. De altfel, ultimele ședințe ale Consilului de Securitate al ONU au fost foarte tensionate, Ministrul de Externe al Regatului Unit a acuzat violent Rusia că vrea să refacă imperiul sovietic, împotriva prevederilor Cartei ONU.
Istoria ne-a dovedit că, de fapt, nu s-a întâmplat niciodată ca un imperiu să se refacă, după ce s-a destrămat.
Pe de altă parte, Putin nu poate da înapoi, este constrâns în primul rând de apropiații săi, majoritatea foști colegi în KGB, dar și de reacția populației care suferă economic și dacă maica Rusia ar da dovadă de slăbiciune, ar fi în pericol.
Se vede că deocamdată nu prea există o ieșire din criză. Folosirea unor lovituri nucleare în Ucraina, chiar și de cele botezate tactice, adică de putere mai mică, de două-trei ori Hiroshima, ar fi contraproductivă pentru Rusia care – înafară că se află suficient de aproape pentru a-și pune propria populație în pericol, depinde de direcția vânturilor, pe care nu le controlează – va creea o zonă afectată care nu va fi abordabilă în următoarele decenii și va creea o reacție internațională, din care nu se știe cum va ieși.
Pe lângă Statele Unite și Europa, China, India și în general toată opinia mondială vor fi împotriva unei asemenea acțiuni.
Este evident că țărișoara noastră este periculos de aprope și vom avea de suferit mai ceva decât după dezastrul de la Cernobîl.
Așa cum apreciază majoritatea comentatorilor, alegerile din Statele Unite s-ar putea să limpezească apele.
Mai departe de noi, dar nu suficient de departe se află Israelul, atacat de iranieni prin brațele sale armate Hamas, Hezbolah și Houti, cu sprijinul și sub comanda Gărzii Revoluționare Iraniene. Hamas și Hezbolah, organizații paramilitare, considerate teroriste, având în vedere acțiunile lor distrugătoare, atacă de ani buni Israelul, acțiuni care s-au soldat de fiecare dată cu o acțiune militară în forță a Israelului, având ca rezultat distrugerea temporară a organizațiilor respective, care au renăscut ca pasărea Phoenix din propria cenușă, ciclul fiind reluat periodic.
Iranul s-a folosit de îndoctrinarea palestinienilor împotriva israelienilor, considerați ocupanți ai pământurilor strămoșești, deși istoria este mult mai complicată, însă palestinienii, odată cu laptele mamei, se știe că primesc și ura împotriva ocupanților israelieni.
Se pune întrebarea de ce Iranul consideră ca principal dușman statul Israel, cu care nu are granița comună, nu au probleme teritoriale, nu au avut, istoric vorbind, conflicte majore.
Înafară de Vatican, statul Iran, după știința mea, este singurul stat important islamic condus de un grup de Aiatolahi, capi ai Bisericii Musulmane Șiite. Înafară de Guvernul legal constituit și de Președintele Republicii, există un Consiliu religios, condus de un Aiatolah, în prezent Ali Kamenei, care are putere absolută asupra statului și a populației, asigurând respectarea strictă a dogmelor Religiei Musulmane.
După abdicarea Șahului Reza Pahlavi, care pur și simplu a plecat la Londra unde și-a petrecut restul vieții în tihnă, într-un vid de putere, Gărzile Revoluționare au instalat statul islamic, susținut de o teroare demnă de prietenul Hitler și au reușit să o perpetueze până în prezent.
Nu putem face abstrație de faptul că un asemenea regim are nevoie de o țintă pentru a-și dovedi eficacitatea. După ce au lichidat rezistența internă, ținta predilectă a deveint Israelul, sub pretextul ajutorarii fraților palestinieni, deși nu s-au oferit niciodată să îi primească pe palestinieni atunci când se plimbau din țară în țară.
Este interest de menționat că Iranul are în constituție un paragraf care statuează distrugerea statului Israel.
Iranul de altfel este, la ora actuală, singur în lupta sa împotriva Israelului. Celelalte state arabe sunt simpli spectatori la ceea ce se întâmplă, fără a avea niciun gând belicos împotriva Israelului. Știu ei ce știu!
Dacă prin ocuparea fâșiei Gaza, în urma incursiunii mârșave de acum un an a palestinienilor, Israelul a îngenunchiat temporar organizația teroristă Hamas, cu Hezbolah duce în prezent o luptă dură care nu se va termina cu bine pentru arabi.
Bombardamentele susținute, povestea pagerelor și a stațiilor VHF, lichidarea tuturor comandanților Hezbolah în frunte cu liderul lor Molahul Hassan Nasrallah, dar și a unor principali ai Garzilor Revolutionare Iraniene, incursiunile în sudul Libanului susținute de bombardamente puternice, vor duce la destrămarea pentru moment a organizației teroriste, la distrugerea depozitelor de armament și de rachete și la reducerea numărului de combatanți.
Este de remarcat că deși Israelul bombardează de peste două luni sudul Libanului, nu au pierdut niciun avion, ceea ce demonstrează lipsa de protecție antiaeriană a Hezbolah.
Cele două atacuri cu rachete ale Iranului, de altfel fară rezultat, fiind contracarate de apărarea antiaeriană a Israelului, combinată cu puterea de foc a navelor americare staționate în largul coastelor israeliene, demonstrează necesitatea regimului de la Teheran de a menține Israelul ca principala țintă a Statului Islamic, în condițiile în care există mari probleme cu propria populație, care acționează din ce în ce mai puternic împotriva terorii și a regimului.
Eu cred că Israelul nu va lovi Iranul și se va concentra pentru a distruge Hezbolah, o mare lovitură pentru Iran, după anihilarea Hamas. Poate mă înșel, vom vedea!
Am un mare semn de întrebare în legătură cu atitudinea principalelor puteri militare ale lumii în legătură cu acțiunile organizației Houti, care perturbă grav linia de transpot maritim dintre Mediterana către Orient, cu efecte financiare negative pentru transportul maritim internațional.
Sunt multe de spus și despre situația internă a României, pe care le voi trata într-un articol viitor.
