Leonard MOCANU ■
Pompeii și Vesuvio
Cea de-a patra zi a sejurului nostru ne-a pus față în față cu istoria străveche a Italiei, pentru că am vizitat ruinele unei colonii prospere din epoca de apogeu a Imperiului Roman, Pompeii, și pe ”călăul” ei, vulcanul Vezuviu.
Pompeii, o veche colonie doriană, din secolul al VI-lea (Î.Hr), situată în Golful Napoli, a devenit colonie romană în anul 80 (Î.Hr), cu numele de Cornelia Veneria Pompeianurum. Din păcate, viața acestei localități, în plină ascensiune și înflorire, a fost curmată în cel mai groaznic mod cu putință, ”sufocată” de cenușa și lava vulcanului Verzuviu, la poalele căruia se găsea. Era 24 august 79 (D. Hr).
Istoria orașului pornește cu opt secole înainte de Hristos, sub forma a cinci așezări oscane (o populație italică localizată în regiunea Campania), care s-au unit în secolul al VI-lea (Î.Hr.), punând bazele unei localități plasate la intersecția drumurilor importante din regiune. Locuitorii au construit un prim zid de protecție și au pus bazele unui port, ceea ce a condus la dezvoltarea orașului. În perioada greacă și, începând cu anul 524 (Î.Hr), în cea etruscă, orașul a păstrat o formă de autonomie, și unii și ceilalți mulțumindu-se să exercite doar controlul din exterior asupra acestuia. Din cele două perioade datează și primele construcții, în jurul cărora va crește viitorul oraș.
În anul 450 (Î.Hr.), în urma bătăliei navale de la Cumae, etruscii au fost învinși, perzând controlul asupra regiunii. După trei decenii de nouă dominație greacă, zona a intrat sub controlul unei alte populații italice, samniții, pentru aproximativ o sută de ani. În jurul anului 340 (Î.Hr.), romanii pătrund în regiunea Campania, aducând cu ei obiceiurile și tradițiile lor. Din acel moment, localitatea a intrat în sfera de influență romană, continuând să se dezvolte. Mai apoi, orașul și regiunea au căpătat un statut de provincie confederativă cu Roma, păstrându-și autonomia lingvistică și administrativă.
Rămasă în grațiile Romei, ca rezultat al fidelității pe timpul războialelor punice, localitatea va continua să se dezvolte economic, în principal din producția de vin și din agricultura intensivă, controlate de câteva familii foarte bogate.
În primul secol înainte de Hristos, totuși, Pompeii va face parte dintre orașele care s-au ridicat împotriva dominației Romei, generând războaiele civile. În 89 (Î.Hr.), orașul va fi asediat de Sulla, loviturile balistelor și catapultelor artileriei romane putând fi observate și astăzi sub forma unor cratere în zidurile de apărare. Deși a rezistat asediului, înfrângerea orașelor aliate a condus la capitulare, Pompeii devenind colonie romană, cu numele Cornelia Veneria Pompeianorum, iar mulți dintre veteranii din armata lui Sulla au primit loturi de pământ în jurul localității. Locuitorilor li s-a acordat cetățenie romană și au fost asimilați în lumea romană. Limba oficială a devenit limba latină și mulți dintre aristocrații orașului și-au latinizat numele.
Zona din jurul Pompeii a devenit foarte prosperă, fiind construite numeroase vile, unele dintre ele scoase la lumină în urma săpăturilor arheologice. Orașul a devenit punct de tranzit pentru bunurile ce soseau pe mare și erau expediate către Roma sau către orașele din sud. Au fost construite multe dintre clădirile și obiectivele publice ale orașului, precum Amfiteatrul, Băile Forumului sau Odeonul. În anul 20 (Î.Hr.) orașul a fost alimentat cu apă curentă, prin intermediul unui apeduct.
Deși cutremurele de pământ erau la ordinea zilei, acestea nu aveau darul să-i înspăimânte pe localnici. Totuși, cutremurul din anul 62 (D.Hr.), estimat între 5 și 6 grade pe scara Richter, a produs avarii serioase mai multor clădiri. În perioada 62-79 (D.Hr.), majoritatea urmărilor cutremurului au fost înlăturate. La momentul erupției Vezuviului, orașul avea o populație estimată inițial la 20.000 locuitori, deși datele actuale, rezultate prin recensământul locuințelor descoperite, par să conducă înspre o populație de circa 11.500 persoane.
Erupția Vezuviului s-a declanșat pe 24 august 79 și a durat două zile. În primele aproximativ 18 ore, fenomenul s-a materializat printr-o ploaie de cenușă vulcanică, permițând multor locuitori să părăsească orașul și chiar să-și evacueze o parte din bunuri și valori. Cele puțin peste 1.100 de schelete sau corpuri descoperite în urma săpăturilor din oraș conduc către această teorie. Cea de-a doua fază a erupției a constat în scurgerea de materie vulcanică pe versanți, cu viteză foarte mare, distrugând și carbonizând totul în cale, incinerând și sufocând populația rămasă. Studiile recente par să demonstreze că principala cauză a morții locuitorilor a fost expunerea lor la temperaturi foarte mari (peste 250 grade Celsius). Odată cu Pompeii, Herculaneum, Stabiae și alte așezări din zonă au fost acoperite cu un strat de 4-6 metri de cenușă și lavă.
După încetarea erupției, supraviețuitorii, dar și numeroși hoți, au venit în oraș, încercând să recupereze ce se mai putea. În anii următori, numeroase statui de marmură și blocuri de piatră au fost luate din oraș, spre a fi refolosite. Încetul cu încetul, peste oraș s-a așternut uitarea, mai ales că următoarele erupții, din secolul al V-lea, au acoperit integral clădirile.
De-a lungul secolelor, au existat mai multe excavații care au descoperit diverse zone ale orașului, fără ca acestea să vizeze cercetări arheologice concrete. În anul 1763, a fost descoperită în urma unor excavații inscripția Rei Publicae Pompeianorum…identificându-se astfel poziția orașului antic Pompeii. Începând cu 1764, săpăturile arheologice s-au desfășurat cu succes la Pompeii, iar în perioada de ocupație franceză (1806-1815), acestea chiar au atins apogeul, obținându-se primele evaluări ale dimensiunilor orașului antic și scoțându-se la suprafață mai multe case, precum și Via dell’ Abbondanza, una dintre arterele principale.
La jumătatea secolului al XIX-lea, sub conducerea lui Giuseppe Fiorelli, s-au descoperit în stratul de cenușă cavități care conțineau rămășițe umane, iar acesta a presupus că era vorba de spațiile lăsate libere după descompunerea corpurilor victimelor. A venit cu ideea de a injecta ipsos în respectivele cavități, astfel reușind să obțină formele victimelor Vezuviului. Tehnica este folosită și astăzi, însă se utilizează rășini, care au avantajul unei rezistențe sporite și al menținerii nealterate a oaselor scheletelor, pentru cercetări ulterioare. Săpăturile continuă, descoperirile actuale completând imaginea orașului Pompeii, cu noi și noi exponate.
Am ajuns la poarta de intrare a muzeului undeva în jurul orei 10.00, de această dată doar grupul sosit din țară pe 24 septembrie, celălalt întorcându-se către casă și lăsând locul altui eșalon. Mare parte dintre colegi au plătit taxa de intrare din autobuz, doar un grup restrâns, printre care mă aflam și eu, alegând să achiziționeze bilete ”privilegiate” direct de la casele obiectivului. Aici, după o așteptare de circa 30 de minute, ne-am lovit de intransigența tinerilor care vindeau bilete. În ce mă privește, am primit un refuz pe cât de ferm, pe atât de obraznic, comunicându-mi-se sentențios că legitimația mea de membru al Federației Internaționale a Jurnaliștilor valora exact nimic în ochii lor. ”Numai jurnaliștii italieni beneficiază de gratuitate sau de reducere” mi s-a spus, astfel că a trebuit să plătesc biletul integral. Nu cei 18 Euro reprezintă problema, ci lipsa totală de înțelegere față de acordurile internaționale și mai ales maniera în care acest lucru este comunicat.
Mai mult, cei de la bilete au fost pe punctul de a refuza reducerea firească pentru două persoane din grup, posesoare de certificate de handicap. A fost nevoie de toată fermitatea uneia dintre cele două persoane, o distinsă doamnă, care a ”deblocat” procedura, întrebând dacă nu cumva un certificat de handicap are aceiași recunoaștere pe tot teritoriul Uniunii Europene. Deci, ca la noi (doar suntem rude de sânge), mai întâi spui că nu se poate și mai vedem apoi cum o scoatem la capăt: moare măgarul, pierde samarul…Să trecem la momentele cu adevărat frumoase, pentru că surprizele neplăcute ale zilei nu se terminaseră.
Odată intrați, am început vizita de la Caserma dei Gladiatori. Așa cum o spune și numele, spațiul dreptunghiular înconjurat pe toate laturile de 74 coloane în stil doric și, în planul secund de încăperi, era destinat găzduirii gladiatorilor care luptau în oraș. Săpăturile arheologice au scos la iveală în multe încăperi săbii, scuturi sau căști, obiecte din ”inventarul” gladiatorilor. Se pare că, inițial, locul a fost folosit ca o extensie a teatrului, cu care se învecinează, publicul putând veni aici pentru a mânca, sau pentru a se adăposti de ploaie. Există opinii că, într-o perioadă spațiul a fost folosit atât de spectatorii teatrului, cât și de tineri, ca loc de antrenament intelectual și militar sau de pregătire fizică.
Următoarea destinație a fost Odeionul, Teatrul Mic, acoperit, utilizat în special pentru concerte și recitaluri de poezie. Teatrul Mic a fost construit în primii ani ai statutului de colonie romană. Incinta era înconjurată de un zid, care susținea acoperișul. Tribunele erau dispuse semicircular, erau deservite de scări orientate radial, iar de cele două părți ale scenei se aflau lojile oaspeților de vază. Spațiul semicircular destinat orchestrei, plasat în fața scenei, era pavat cu bucăți de marmură colorată. În spatele scenei se aflau cabinele actorilor.
Alături, se află Teatro Grande, Teatrul Mare, construit în secolul al II-lea înainte de Hristos. Deși este singurul teatru, numele său venea să-l deosebească de Odeion. Pentru construcția tribunelor semicirculare, s-a folosit avantajul terenului în pantă. Locul orchestrei era în formă de potcoavă, în fața scenei. În timpul lui Augustus, teatrul a fost restaurat, întreaga suprafață a tribunelor a fost acoperită cu marmură, totul pe cheltuiala unei familii bogate de viticultori. Cu acest prilej, tribuna a fost extinsă cu un inel superior și au fost construite loji pentru oaspeții de onoare, deasupra intrărilor laterale către fosa orchestrei. În total, la spectacole puteau asista până la 5.000 spectatori.
Am pornit apoi pe străzile pavate cu piatră către următorul obiectiv. Am înțeles din explicațiile lui Aurelian că pe străzi puteau circula atelaje, că erau în pantă, că locuințele deversau resturile menajere în stradă. Străzile erau curățate de ploi, dar, pentru a evita ca pietonii să pășească prin mizerie, între trotuare existau ”treceri de pietoni” din blocuri de piatră dispuse astfel încât să permită și trecerea roților atelajelor printre ele.
Casa del Menandro, Casa lui Menandro, este una dintre cele mai mari atracții ale complexului muzeal, deoarece, pe o suprafață de aproximativ 2.000 de metri pătrați, turiștii pot pătrunde adânc în viața unei familii de aristocrați din epoca romană. Casa are o organizare tradițională pentru acea vreme, cu o încăpere centrală, denumită Atrium, cu o curte interioară rectangulară (Peristil), cu grădină dispusă central, mărginită de coloane, cu terasă acoperită, cu statui, cu sistem de colectare și păstrare a apei de ploaie. În nenumăratele încăperi, având destinațiile obișnuite pentru o gospodărie, pot fi admirate picturi murale înfățișând scene mitologice. Aparținând unei familii bogate, casa are propria baie, unde Calidariumul/Caldariumul (sala pentru băi fierbinți) este pavată cu mozaicul original. Desigur, nu lipsesc încăperile destinate preparării hranei, dormitoarele, sau camerele servitorilor/sclavilor. Pot fi admirate amfore în care se păstrau produse alimentare diverse, precum și un atelaj pentru transport. În ansamblu, casa este ”un document” care descrie mai bine decât o mie de cuvinte stilul de viață al acelor vremuri.
Din nou pe străzi, printre miile de vizitatori, am putut vedea, în drum către Palestra Grande, mai multe case, străzile în pantă, fântânile publice, multe dintre acestea supuse lucrărior de restaurare. Palestra Grande era un spațiu exterior destinat exclusiv activităților sportive și educative ale tinerilor (Gymnasium), pentru a li se inocula spiritul ideologiei imperiale. Conform unui decret imperial, tinerii erau organizați în asociații, denumite ”collegia iuvenum”.
Palestra Grande are 141/107 metri, este înconjurată de un zid înalt, în care sunt dispuse zece intrări. Două rânduri de platani creșteau în părțile laterale, pentru a asigura umbră terenurilor de sport. Chiar în mijloc se afla un bazin de înot de 35/22 metri.
Spațiul rectangular este mărginit pe trei laturi de coloane și de o terasă acoperită, transformată în prezent în muzeu. Aici sunt dispuse numeroase exponate, parte descoperite în urma săpăturilor arheologice de la Pompeii, parte aduse din alte locuri. Parcurgerea muzeului permite vizitatorului să descopere statuete, picturi murale, mozaicuri, obiecte de cult, bijuterii, obiecte și produse de uz casnic, alături de trupuri de persoane decedate în urma erupției Vezuviului, reconstituite prin injectare cu ipsos, în poziții foarte diferite, în general chircite, agonizând, exact așa cum și-au trăit ultima clipă.
Chiar în imediata vecinătate se află Anfiteatro/Amfiteatrul, o arenă eliptică, în măsură să găzduiască până la 20.000 spectatori, în tribune dispuse pe trei inele, pentru a asista la lupte sângeroase între gladiatori, sau între gladiatori și animale sălbatice.
Amfiteatrul, cea mai veche construcție de acest fel, a fost ridicat la începutul dominației romane, în afara zonei aglomerate a orașului, pentru a permite accesul mai ușor, în chiar zona de colț a zidului de protecție, folosindu-se astfel terenul înclinat pe două laturi ale tribunei. În lunile de iarnă sau în cele foarte călduroase nu se desfășurau lupte de gladiatori. Pe perioada caldă, tribunele erau acoperite de copertine din material ușor de culoare neagră, susținute de stâlpi de lemn. Accesul în tribune se făcea pe scări exterioare, către inelul superior, de unde se putea coborî pe trepte interioare către inelul mediu și cel inferior. Carele de luptă puteau intra în arenă prin două coridoare situate pe axa lungă a arenei, iar animalele sălbatice erau introduse printr-un pasaj îngust, din chiar mijlocul acesteia.
Am urcat apoi pe Via dell’Abbondanza, unde am trecut pe lângă Caupona/Brutăria di Sotericus, una și poate cea mai faimoasă dintre cele 31 de brutării și patiserii din oraș. Alături de aceasta, Taberna di Sotericus întregea imaginea de om de afaceri a patronului.
Următorul obiectiv a fost Casa e Thermopilium di Vetutius Placidus, echivalentul unui restaurant fast-food din zilele noastre, unde doritorii puteau cumpăra și mânca pe loc preparate calde, iar apoi Casa di Paquius Proculus, unde mozaicul de la intrare, un soi de ”Atenție, câine rău!” contemporan, arăta oricui că proprietatea era păzită de un câine.
La intersecția Via dell’Abbondanza cu Via Stabia, se află cel mai vechi complex de băi publice din Pompeii, datând cel mai probabil din secolul al II-lea înainte de Hristos, Terme/Băile Stabiane. Suprafața totală a complexului este de aproximativ 3.500 mp, are două sectoare diferite, pentru bărbați, respectiv femei și copii, iar curtea interioară avea și rolul de Gymnasium. Curtea interioară are colonade pe trei laturi, în timp ce pe cea de-a patra se află un bazin de înot de dimensiuni mari, adânc de un metru și jumătate. Bazinul a fost renovat după cutremurul din anul 62, fiind decorat cu panouri pictate, reprezentând scene mitologice.
La secțiunea rezervată borbaților, se pot distinge mai multe încăperi, cu roluri diferite, precum Apodyterium (vestiarul), Frigidarium (băile reci), cu un bazin în care era circulată apă rece, Tepidarium (băile calde), cu încălzire prin pardoseală, cu aer cald și, în fine, Calidarium (băile fierbinți), la cadă. Pentru încălzirea apei și aerului, se făcea focul într-o încăpere din spatele Calidarium-ului. La secțiunea pentru femei, lipsește Frigidarium-ul.
Următorul obiectiv ar fi trebuit să fie Lupanare/bordelul, dar ”democrația” a învins, majoritatea grupului optând pentru a nu sta în soare, la coadă, și a continua către Îl Foro/Forum. Forumul era principala piață publică din Pompeii, zonă pietonală exclusivă, astfel că la intrarea în acesta erau plasate blocuri de piatră, care interziceau accesul atelajelor de orice fel. Forumul era ”inima” orașului și găzduia cele mai importante clădiri administrative, religioase sau comerciale, fiind, totodată, punctul de întâlnire al principalelor străzi.
În jurul Forumului, puteau fi regăsite cele mai importante temple, clădirile cu birourile administrative, birouri juridice și câteva piețe. Forumul are o orientare nord-sud, cu dimensiunile de 142/38 metri. Arhitectural, Forumul era înconjurat de coloane pe trei laturi, în timp ce a patra latură oferea o imagine neîngrădită către Templul lui Jupiter. Era pavat cu travertin, din care au rămas doar câteva plăci. În Forum, pot fi văzute mai multe statui ecvestre ale împăraților și oamenilor influenți ai orașului, dar și o Suggestum/tribună, de la care se țineau cuvântări. După cutremurul din anul 62, Forumul a devenit un șantier uriaș de reparații la edificiile afectate, iar statuile au fost mutate în alte locuri. După erupție, aproape toată marmura, chiar și pardoseala de travertin, a fost scoasă și folosită în altă parte.
De o parte și de alta a Forumului, pot fi vizitate: Portico della Concordia Augusta, care se pare că era sediul Corporației manufacturierilor de lână și îmbrăcăminte. Alături, se ridică Tempio del Genius Augusti (Tempio di Vespasiano), ridicat, se pare, după cutremurul din anul 62, pentru a venera pe împărat. Urmează Santuario dei Lari Publici, ridicat în aceeași perioadă, dedicat zeilor ocrotitori ai orașului. Acest obiectiv nu a fost finalizat până la data erupției Vezuviului, dar se poate observa arhitectura neobișnuită, cu deschidere spre Forum.
Ultimul obiectiv de pe latura de est este Macellum, piața alimentară acoperită. La intrarea principală, precum și pe exterior, pe peretele de nord, existau mai multe magazine. Centrul Macellum-ului se prezintă sub forma unui Sacellum/Altar, unde se făceau sacrificiile în cinstea autorităților imperiale. În Macellum mai exista un abator și o piață de pește.
Pe latura de vest, de la nord la sud, existau toaletele publice, Granai del Foro – magaziile în care se păstrau și comercializau grâne, ierburi și semințe de legume, Mensa Ponderaria – locul în care se păstrau măsurile și greutățile folosite la vânzări, și Santuario di Apollo – un templu de inspirație greacă, ridicat, se pare, încă de la înființarea orașului. Ultimul obiectiv de pe latura de vest este Basilica. Contrar numelui, Basilica era sediul judecătoriilor, fiind un loc foarte populat, zi de zi. Afară din Forum, pe Via Marina, vecin cu Basilica este Santuario di Venere, templu dedicat de Sulla zeiței care a dat și numele coloniei romane, Cornelia Veneria Pompeianorum. Sanctuarul era plast în punctul care oferea vizibilitate deplină către mare, acesta fiind vizibil, la rândul lui, de pe corăbii. Templul a fost distrus serios de cutremurul din anul 62, iar după erupție a fost golit aproape în totalitate de blocurile de marmură.
Intrând în perioada de timp la dispoziție, ne-am întors către obiectivul ”omis”, Lupanare. Am fost ajutați în (re)descoperirea lui de indicatorul săpat în piatra caldarâmului, care nu mai necesită niciun comentariu. Tratată cu falsă pudoare în zilele noastre, în antichitate activitatea lupanarelor era, dincolo de sursa de venit pentru proprietari, o activitate cu caracter social, privită cu îngăduință de concetățeni. Spre surpriza noastră, coada se ”topise”, probabil și din cauza căldurii, așa că în câteva minute am parcurs obiectivul, care constă în zece încăperi, cu paturi din piatră (la vremea respectivă erau și saltele). Destinația explicită a clădirii reiese și din picturile murale ”tematice”. Se pare că în Pompeii existau aproximativ 25 de astfel de stabilimente, multe dintre ele la primul etaj al tavernelor sau diverselor case.
Cu lecțiile făcute în totalitate, am așteptat să treacă timpul pentru a ne reuni, în vedere deplasării pe muntele Vezuviu. Pentru cei cărora aceste rânduri le-a trezit interesul, sau pentru cei ce vor să (re)vadă sau să știe mai multe despre Pompeii, recomand vizitarea site-ului Planet Pompeii. Cu un clic pe Planet Pompeii Map, apoi cu altul pe Points of Interest, se poate ajunge la harta interactivă a obiectivului. Apreciez că mie mi-a fost de mare ajutor în rememorarea orelor de vizită, în identificarea obiectivelor fotografiate și în completarea multelor informații venite de la Aurelian, care, însă, s-au pierdut foarte ușor, pradă emoțiilor și trecerii timpului.
Vezuviul este un vulcan activ, situat în rezervația naturală cu același nume, din provincia Campania. Înălțimea conului principal este de 1281 metri, iar cea a conului secundar de 1149 metri. După erupția din anul 79, activitatea vulcanică s-a păstrat în stare latentă, cu degajări periodice de lavă și gaze. Activitatea vulcanului este alimentată de un rezervor de magmă, plasat la o adâncime de 5-7 kilometri. Ultima erupție majoră datează din anul 1631, dar vulcanul a erupt și în 1944, provocând zeci de morți și distrugeri estimate la circa 100 milioane Euro. O erupție majoră ar fi catastrofică pentru cei peste 600.000 de oameni ce locuiesc în ”zonele morții” din jurul Vezuviului.
Pentru noi, călătoria a fost scurtă, încheindu-se mai repede decât ne-am fi așteptat. Până la urmă, spectaculozitatea ce mai mare ne-a fost oferită de șoseaua îngustă cu serpentine scurte, în ac de păr. După cei aproximativ jumătate de milion de kilometri la volan, pot afirma că nu te poți considera șofer adevărat fără să conduci un autocar (camioanele de mare capacitate nu au acces) pe acest drum și să porți grija a 40-50 de suflete, să claxonezi la fiecare curbă, pentru a-i preveni pe cei ce coboară, să treci pe lângă alt autocar ”oglindă la oglindă”, fără să-ți pui prea multe întrebări la câți centimetri de prăpastie calcă roata, pentru ca, în final, să întorci cum poți într-un spațiu nu mai mare decât un teren de handbal și să-ți cauți un loc de parcare printre zeci de confrați, ce-și așteaptă răbdători pasagerii.
Pentru noi, restul a fost…tăcere. Tăcere nu a prea fost, pentru că au fost necesare unele explicații, neclare, nelămuritoare și insolente: odată ajunși, deși fuseserăm avertizați că pentru porțiunea ”pedestră” a urcușului, preț de 20-30 de minute, pe drum de pământ, pantă medie, va trebui să avem încălțări potrivite, iată că, de fapt, urcarea nu se putea face, din lipsă de…bilete. Pentru că, așa cum am aflat ”la botul calului”, biletele trebuiau procurate on-line, în avans. Pentru cine dorea, existau chilipirgii gata să-ți ofere bilete către crater, la prețuri sfidând bunul simț.
De aici, a început un schimb de replici nu tocmai ortodox, că am spus și n-ați auzit, că n-ai spus și trebuia să o faci. Judecând la rece și, după ce m-am informat cum procedează alte agenții de turism, pot trage următoarele concluzii: Hello Holidays are un sistem cel puțin neproductiv de planificare a ”opționalelor”, în care totul se rezolvă la fața locului, fără a avea vreo estimare din țară a doritorilor pentru fiecare obiectiv al programului. Asta, în timp ce alte agenții cer cel puțin intenția de participare la opționale, dacă nu și plata în avans; Hello Holidays nu se preocupă sub nicio formă de procurarea în avans a biletelor pentru obiectivele care necesită expres acest lucru, în timp ce alte agenții o fac, cu precizarea că respectivele bilete nu pot fi anulate sau refuzate și trebuie achitate chiar dacă persoana renunță la respectivul obiectiv; este adevărat că programul fiind unul de tip ”senior voyage”, Hello Holidays se așteaptă să fie puțini doritori de a urca pe o pantă medie, prin praf, (uneori) căldură și (alteori) frig și vânt preț de jumătate de oră, dar le garantez că simți o mare frustrare când vezi cum turiștii de toate vârstele din toate celelalte autocare coboară și pornesc spre vârf, în timp ce ție ți se recomandă o poșircă greu de plasat între vin și oțet, vândută la preț de restaurant, la o tarabă precum cele de la Bâlea Cascadă; Multe dintre acestea ar părea mai de înțeles, dacă ar fi explicate pe un ton condescendent, fără accente de forță și, mai ales, lipsit de obrăznicie. Păcat pentru acest moment, pentru noi unicul în care ne-am simțit ”trădați în dragoste”. Și când te gândești cât de aproape eram să atingem cerul cu mâna…
La întoarcere, ne-am întâlnit cu noii noștri ”coechipieri”, sosiți din țară în acea zi. Cum opțiunile ”opționalelor” se restrângeau, iar una dintre ele depindea complet de condițiile meteo (optime în ultima zi), ne-am pregătit pentru a vizita sâmbătă Caserta și Napoli.