Leonard MOCANU ■
Costa d’Amalfi
Și a venit și ultima zi. Tot programată și reprogramată, pentru că era nevoie de condiții meteo favorabile, croaziera în largul Costa d’Amalfi (Coastei Amalfi) a devenit certitudine. Deșteptarea a fost de dimineață devreme, iar micul dejun, la pachet. Punga, destul de mare pe dinafară, s-a dovedit cam mică la interior (ceva ”preambalate”, plus o sticlă de apă și un tanc de cafea, din care ultimii care au coborât nu au mai avut ce scurge).
Am pornit de dimineață, pentru a evita aglomerația de pe autostrăzi și centurile orașului Napoli, pentru că vaporașul are program fix și nu așteaptă. Plecarea era din incinta portului Castellamare di Stabia, orășel plasat la extremitatea sudică a Golfului Napoli, în suburbiile metropolei italiene.
Chiar dacă am pornit devreme din Baia Dominzia, se pare că un grup de turiști polonezi a fost mai harnic, așa că, la îmbarcare, locurile considerate strategice erau deja ocupate. Ne-am lipit și noi pe ici, pe colo, unde apreciam că vom avea condiții bune pentru a vedea coasta, evident pentru a o fotografia după bunul plac, și pentru a evita interacțiunea cu ”dulcegăriile” Mării Tireniene, chiar dacă eram asigurați că nu urmau să fie probleme.
Am preferat locuri pe puntea superioară, în pupa-tribord. Eu aș fi ales să stau pe prova, dar deciziile în familie s-au luat în acest caz cu majoritate…matriarhală. Odată plecați de la chei, am putut admira Golful Napoli în toată splendoarea lui, având pe fundal vulcanul Vezuviu. Am făcut o scurtă escală la pontonul Murrano Mare din Vico Equense, una dintre perlele ”salbei” de stațiuni marine din zonă, apoi la mai vechea noastră cunoștință, Sorrento. În ambele cazuri numărul pasagerilor a crescut, astfel că la bord se vorbeau multe limbi. Unii au și debarcat, pentru a lua vaporașul către Capri, acesta fiind cel mai scurt traseu spre sau dinspre insula minunată.
Am dublat extremitatea sudică a Golfului Napoli, loc unde la uscat se găsesc rezervația naturală Punta Campanella, Cheiul Roman de la Massa Lubrense și Grota Minervei. La nici trei mile depărtare, către vest, Insula Capri ne făcea ochi dulci, asemenea sirenelor din Odiseea, dar am refuzat-o, în căutare de alte frumuseți.
Odată ieșiți din Golful Napoli, am intrat efectiv în apele Mării Tireniene, subdiviziune a bazinului Mediteranei, cuprinsă între coasta vestică a Italiei, Sicilia, Sardinia și Corsica. Până la prima escală ”turistică”, Positano, am avut doar a admira Coasta Amalfi, cu numeroasele ei atracții turistice, legate de o șosea de coastă, ce șerpuiește urmărind conturul uscatului.
La Positano, am acostat la un debarcader, am coborât și am pornit în a explora stațiunea. Până la debarcare, am admirat coasta înaltă, ”tapetată” cu vile, pensiuni, hoteluri și restaurante, dispuse pe mai multe niveluri, dând mărturie despre imaginația și tenacitatea oamenilor de a găsi și exploata fiecare colțișor de stâncă.
Positano este o localitate cu peste 3.700 locuitori, ale cărei prime atestări datează din secolul I (Î.Hr.), când aici romanii au construit mai multe vile luxoase. În epoca medievală, între secolele al XV-lea și al XVII-lea, orașul a devenit un port comercial important al Republicii Amalfi. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orașul a decăzut, mai bine de jumătate din populație emigrând, în special către America. În prima jumătate a secolului trecut, localitatea era un sat sărăcăcios de pescari, dar a început să atragă numeroși turiști în anii 50, după ce John Steinbeck a publicat un eseu în care spunea: ”Este un loc de vis, nu tocmai real atunci când ești acolo, dar devine magnetic de real, imediat ce îl părăsești.” Iată cum câteva impresii au transformat un loc cvasianonim într-o destinație favorită, iar influencerii de astăzi pot spune că un înaintaș mai celebru nici nu ar fi putut avea.
Primul obiectiv a fost Chiesa di Santa Maria Assunta (Adormirea Maicii Domnului, în calendarul ortodox). Cum numele orașului pare a fi legat de legenda aducerii aici a icoanei bizantine a Maicii Domnului, ce se află în biserică, să o aflăm și noi. Călugării benedictini aflați în așezarea monahală au primit în secolul al XI-lea dreptul de a naviga pentru comerț și pescuit. Se spune că, într-una din călătoriile lor de întoarcere dinspre Bizanț, corabia nu a mai putut înainta din lipsa vântului, cu toate încercările marinarilor. Cei de la bord au auzit strigătul ”Posa, Posa!”, însemnând ”Pune-mă jos!”, pe care l-au atribuit Sfintei Fecioare și au decis să ducă icoana la mal și să o încredințeze localnicilor. Aceștia au primit-o, au ales Sfânta Fecioară drept patron al localității (numele acesteia venind chiar de la strigătul Sfintei) și au construit lăcașul de cult închinat acesteia. Evident, istoria multiseculară a bisericii a avut suișuri și coborâșuri, dar, în prezent, aceasta este în continuare simbolul orașului.
La interior, biserica se compune dintr-o navă centrală și două nave laterale, care corespund cu cinci capele de fiecare parte. Și în biserică și în capele pot fi întâlnite lucrări de artă religioasă, picturi sau sculpturi, de mare valoare. Icoana bizantină, recent restaurată, se află în altarul principal. Orga maiestuoasă este plasată deasupra intrării principale, la un loc cu balconul destinat corului (cafas, în terminologia ortodoxă).
Ieșind din biserică, am pornit pe cont propriu pe străzile orașului. Noi am ales Via Cristofor Colombo, pe care am urcat, printre buticuri, vile și terase, fotografiind în stânga și în dreapta. Aproape în toate buticurile, dar și la vânzătorii de pe străzi, se găseau produse din ceramică, de diverse dimensiuni, amintind prin formă și culoare de lămâii aflați la ei acasă. Și peste tot, turiștii erau asigurați că produsele cumpărate de ei puteau fi expediate ”oriunde în lume”. În rest, nelipsitele Limoncello, Limoncino, sorbet de lămâie, săpunuri cu miros de lămâie sau articole textile cu desene înflorate.
La un moment dat, dintr-o parcare privată mi-a făcut cu ochiul un Ferrari cu numere de Elveția și, pentru o clipă, m-am visat călărind sutele de cai putere, dar m-am mulțumit să mă trezesc la timp și să pozez alături de minunea roșie ca focul.
În rest, oricât de priceput m-aș crede în a meșteșugi vorbe frumoase, nu pot decât să accept că peisajele, în orice direcție priveai, erau mirifice, așa că las fotografiile să vorbească. Mai mult de atât nu poate fi decât propria impresie, la fața locului, printre turiști agitați și gazde primitoare.
Odată ajunși în port, pentru că timpul nu ne împingea de la spate, ne-am amestecat printre turiștii înghesuiți pe plaja publică, pe nisip vulcanic. Ne-am mulțumit să simțim cu picioarele dezmierdarea mării, apoi ne-am pregătit pentru următoarea etapă a călătoriei, marșul către Amalfi.
Acesta nu a durat foarte mult, întrucât nu mai mult de trei mile separă cele două stațiuni. Am continuat să admirăm construcțiile de pe țărm, am depășit insula Scoglio dell’Isca, locul de refugiu și de reflecție al poetului, dramaturgului și scenografului italian Eduardo De Filippo, cel despre care se spune că a găsit aici inspirație pentru cel puțin una dintre comediile sale.
În documentarea pentru acest jurnal, am aflat că turistul care dorește să exploreze coasta la bordul unei nave de mici dimensiuni, are posbilitatea să pătrundă, între Positano și Amalfi, în Grotta dello Smeraldo (Grota de Smarald) sau să facă plajă într-un loc sălbatic precum Fiordo di Furore, un golf îngust, mărginit de stânci abrupte. Totodată, la uscat, pe șoseaua de coastă, poate opri la unul dintre numeroasele restaurante cu specific local.
Amalfi este un orășel cu puțin peste 4.000 locuitori, datînd din primul secol înainte de Hristos. Este plasat la poalele Monte Cerreto, fiind înconjurat de versanți sălbatici. Orașul a fost capitala Ducatului Amalfi, centru comercial puternic în Mediterana, între secolele IX-XII. Amalfi a devenit atracție turistică la începutul secolului al XX-lea, când numeroși aristocrați britanici soseau aici pentru a-și petrece vacanțele de iarnă.
În antichitate, Amalfi era un centru comercial, unde grânele din interiorul peninsulei, sarea din Sardinia și chiar lemnul erau preschimbate în aur, adus din Egipt și Siria. Apoi, ieșit din vasalitatea Bizanțului, s-a transformat în ducat, prosperând economic. A suportat mai multe stăpâniri, la începutul celui de-al doilea mileniu. În perioada medievală, a devenit celebru pentru școlile de drept și matematică. Flavio Gioia, cel care se consideră că a inițiat folosirea busolei magnetice de către navigatorii europeni, se spune că era originar din Amalfi. Printre vizitatorii celebri se numără compozitorul Richard Wagner și dramaturgul Henrik Ibsen, ambii desfășurând și activitate de creație aici.
Înainte de a acosta la Amalfi, din port a ieșit un velier de croazieră, cu cinci catarge, al cărui nume, cu tot efortul, nu l-am putut identifica. Imediat după ieșirea din port, velierul, echipat cu toate ”cuceririle” tehnicii secolului în care trăim, a început să întindă velele, evident automat, la telecomandă, și evident doar pentru spectacol.
Odată acostați, am traversat Via Matteo Camera, extrem de aglomerată, dirijați de agenți voluntari, pe la o trecere de pietoni, plasată în Porta della Marina. Am ajuns imediat în Piazza Duomo, unde se află Fântâna Sfântul Andrei, construită în anul 1760, unul dintre simbolurile orașului. Statuia din centrul fântânii, din marmură de Carrara, îl înfățișează pe Sfântul Apostol Andrei, având Crucea Martiriului în spate, plasat pe un soclu, înconjurat de îngeri și personaje mitologice.
De la fântână, un șir de șaizecișidouă de scări monumentale urcă înspre intrarea în Duomo di Sant’Andrea Apostolo (Catedrala Sfântul Apostol Andrei). Am parcurs acest drum, apoi, după ce am achitat biletele de intrare, am pătruns pe traseul de vizită.
Înainte de a intra, câteva cuvinte despre Dom. Primul lăcaș de cult a fost ridicat în secolul al IX-lea, apoi, în secolul al X-lea, un al doilea (actuala catedrală) a fost adăugat, conducând la o bisercă impunătoare, cu cinci nave. De-a lungul secolelor, Domul a suferit restaurări, modificări și redecorări, adăugându-i-se elemente maure, gotice, renascentiste sau baroc. Fațada actuală este o combinație a stilurilor maur și bizantin. În pridvorul de la intrare se află ușile de acces, turnate din bronz înainte de anul 1066 și aduse de la Constantinopol. Turnul clopotniței, construit în secolele XII-XIII, se termină cu un set de cinci turnulețe, decorate cu plăci de faianță colorată.
Traseul de vizitare cuprinde patru zone distincte. Acesta începe cu grădina (peristilul), având în centru vegetație luxuriantă, înconjurată de o terasă pătrată, mărginită de coloane cu arcade. Pe terasă, sunt expuse statui, iar pereții mai poartă urme ale unor picturi religioase străvechi.
Din grădină, următorul obiectiv este Baziliza Crucifixului, în prezent mai mult muzeu decât lăcaș de cult. În Altarul bazilicii, este suspendat un Crucifix din lemn, din secolul al XIII-lea, iar în bazilică sunt expuse numeroase obiecte de cult.
Am coborât treptele către Criptă, unde se află parte din rămășițele pământești ale Sfântului Apostol Andrei. Acestea au fost aduse la Amalfi de la Constantinopol în 1206, în urma distrugerii orașului, cu prilejul celei de-a IV-a cruciade. Cripta în care se păstrează moaștele Sfântului este foarte frumos decorată, semănând ca stil arhitectural cu cea în care sunt păstrate cele ale Sfântului Apostol Matei, în Catedrala din Salerno, cu tavanul cu intersecție de bolți, pictat foarte frumos, singura diferență fiind tenta mai închisă de culoare a ornamentelor.
Am urcat apoi în Catedrală, încăpere maiestuoasă, cu o navă centrală și două laterale, frumos ornată și decorată, unde este greu să-ți strunești ochii să nu privească în voie, de la pardoseala în mozaic, la coloanele cu intarsii de marmură, la Altar sau la tavan. Totul este dumnezeiesc, așa cum o catedrală trebuie să fie.
Odată ieșiți, am pornit pe Via Lorenzo d’Amalfi, principala arteră comercială a orașului, evident printre buticuri și terase. Ar mai fi de menționat dintre obiectivele de atracție turistică Fontana Cap ‘e Ciuccio, care se traduce prin ”Cap de Măgar”, explicația venind din obiceiul de a adăpa măgarii care coborau din satul Pogerola. Fântâna datează din secolul al XVIII-lea și constă într-un bazin, în care curge apă din două capete sculptate în marmură. Fântâna are o foarte frumoasă scenă a Nativității, înconjurată de apă. Totodată, turiștii își pot imagina că se află la Fontana di Trevi, în Roma, aruncând monede peste umărut stâng și având în gând o dorință.
La fel ca și la Positano, prefer să las imaginile să vorbească. Odată îmbarcați pentru plecare, după un soi de bulibășeală de genul ”ba ici-ba colo”, ne-am găsit locuri pe puntea prova. Evident, a trebuit să punem pe noi tunicile impermeabile, mai ales pentru a ne proteja de vânt, dar și de unele valuri mai îndrăznețe. Pe drumul de întoarcere, am putut admira grupul de trei insule, Rotonda, Castellucia și Gallo Lungo, precum și un frumos apus de soare, profilat pe silueta insulei Capri. Ne-am conversat cu o familie de turiști din Noua Zeelandă, precum și cu mai vechile noastre cunoștințe poloneze, apoi am făcut un duș complet nedorit: după ce timonierul reușise să evite cu multă eleganță valurile provocate de celelalte nave, ”călărind” profesionist crestele acestora, nu departe de Sorrento am fost supuși unui atac concentrat – două nave de pasageri, de mare viteză, s-au intersectat în dreptul nostru, nelăsându-ne nicio șansă să alegem, astfel că apa pătrunsă prin orificiile practicate în bordaj ne-a udat corespunzător, trimițându-ne la interioare. Cel mai mult a a vut de suferit camera foto, care a trecut în ”Silenzio Stampa”, micul monitor nemaidorind să răspundă la comenzi. Și-a luat și el un repaus de câteva zile, parcă epuizat de îndelunga folosire din această excursie.
Odată ajunși la hotel, am mers direct la masa de seară, servită oarecum într-un cadru festiv și cu zâmbetul ”a la Iliescu”, afișat de ospătari. Evident, și meniul a fost ca pentru ultima seară, iar enigma aveam să o dezlegăm, descoperind pe masă un plic în care ar fi trebuit să depunem ”atenția” corespunzătoare. Din păcate, după atâtea informații utile și interesante, însoțitorii noștri au omis să ne prevină despre așteptările gazdelor, conform ”obiceiului locului”, cei din urmă rămânând cam cu buza umflată. ”Revanșa” aveau să și-o ia a doua zi dimineață, când micul dejun ”la pachet”, deși foarte matinal, nu a mai beneficiat de ”picătura” de cafea. Probabil că gazdele au vrut să evite a ne lăsa să cădem ”în abatere” la controlul de securitate, dacă eram găsiți cu lichide la noi.
Prezent la sosire, evident că Alexandru trebuia să-și ducă misiunea până la capăt, astfel că ne-am luat ”la revedere” în holul aeroportului. Din păcate, ori mai puțin deprinși cu obiceiurile unor astfel de călătorii, ori realmente nemulțumiți de serviciile prestate de cei doi însoțitori români, colegii de ”echipă” s-au lăsat greu (sau deloc) înduplecați să contribuie pentru un ”pourboire” simbolic.
Cum o spune zicerea populară, ”cele rele”, puține la număr, s-au spălat, rămânând doar amintirile frumoase. Filtrate de trecerea timpului, sper că odată cu citirea acestor rânduri, ele vor reveni, cu plăcere și nostalgie în memorie. Iar ca un rezultat și o apreciere a serviciilor de care am beneficiat, vom da credit Hello Holidays și anul viitor, pentru o destinație și mai…”exotică”.
Până atunci, Domnul să vă lumineze pașii și gândurile!
