Mihai COSTACHE ■
Pe 30 decembrie 1922 URSS s-a născut. În actele de stare ”civilă” la rubrica părinți figurează că pe 29 decembrie 1922, RSFS Rusă, RSFS Transcaucaziană, RSS Belarusă și RSS Ucraineană au semnat Tratatul pentru crearea Uniunii Sovietice, formând o țară federală, a cărei înființare a fost confirmată pe 30 decembrie 1922 de primul Congres al Sovietelor URSS-ului.
Dar la fel de important este să vedem și cine i-a luat din moț…
Pe mine încă din 2022 două chestii mă frământă: de ce rușii nu au dat jos podurile de peste Nipru și de ce nu au înființat un guvern ucrainean în exil la Moscova?
Cred că ambele întrebări au același răspuns: pentru că au încercat – și încă nu au abandonat ideea – să înghită toată Ucraina.
Podurile, pentru că ar avea nevoie de ele. Rușii știu că debarcarea în zona Odesa a devenit imposibilă, așa că ar trebui să atace terestru și ar avea nevoie și de un asalt dinspre sud împotriva Kievului. În esență, rușii speră că vor captura măcar un pod intact, pe care să își transfere la vest de Nipru cel puțin 5-600.000 de soldați, dacă i-ar avea.
Lui Putin nu îi trebuie un guvern ucrainean în exil la Moscova pentru că vrea desființarea Ucrainei. Nu a vrut și nu vrea Ucraina nici măcar ca stat înjumătățit și aservit. Țineți cont că integrarea Ucrainei în Federația Rusă a fost făcută pe bucăți, cu statute diferite. Există Republica Populară Donețk, Republica Populară Lugansk, Republica Autonomă Crimea, și regiunile Zaporojie și Herson, integrate direct în administrația Federației Ruse.
În același timp, Putin a recreat și cultul lui Stalin și pe cel al Uniunii Sovietice. A spus în nenumărate rânduri că cea mai mare greșeală a secolului a fost desființarea Uniunii Sovietice. Pe cale de consecință, cea mai bună treabă a secolului ar fi trebuit să fie înființarea Uniunii Sovietice. Dar Putin nu a spus asta…
Și-am văzut potop de știri, materiale – le-am văzut la televiziunea rusească – despre desființarea URSS, din 25 decembrie 1991. Toți au dat-o pe Gorbaciov. Vinovatul de serviciu, că el a semnat. Deși, cel mai activ contestatar al lui Gorbaciov a fost Elțîn. În fine.
Problema e că azi, 30 decembrie, se împlinesc 102 ani de la înființarea URSS. Și n-am văzut nimic pe tema asta la Rossia 24. Iar dacă n-au dat, înseamnă că pentru Putin, evenimentul nu există. Nu cred că au vrut să eclipseze 25 de ani de când Putin e la putere, că evenimentul asta va fi mâine.
Putin. Admirator al URSS și al lui Stalin. Mulți cred că e una și aceeași chestie. Dar … sunt niște detalii …
Cred că motivul principal este ăsta: înființarea Uniunii Sovietice nu a fost isprava lui Stalin.
Dimpotrivă, Stalin s-a opus înființării URSS. Cel care a înființat URSS a fost Lenin. La momentul respectiv, Stalin voia o administrație de tip imperial, Lenin voia o administrație de tip internaționalist.
Dinainte de moartea lui Lenin, Stalin a luat-o ușurel – practic, a transferat puterile țarului către partidul bolșevic.
Iar puterile țarului erau totale.
Imperiul rus a fost un stat hipercentralizat. ( cu excepția Marelui Ducat al Finlandei, unde șurubul rusesc nu a fost atât de strâns ca în Ucraina, de exemplu ). Revoluția din februarie 1917 a eliminat nucleul central și Rusia imperială s-a prăbușit. După care a venit lovitura de stat bolșevică. În marea zăpăceală care a urmat, totul a luat-o razna. Nu știai ce țară era dincolo de frontieră. Nu erai sigur nici măcar de frontieră.
Bolșevicii au suprapus o putere politică centrală – partidul bolșevic era condus centralizat, de la Moscova, peste o putere locală – dar puterea locală era, să zic așa, fluidă.
Practic, erau mai multe țări, care erau formal independente ( Rusia, Ucraina, Bielorusia și Transcaucazia ), fiecare cu guvernul său, dar partidul de guvernare era condus de la Moscova.
Situația a generat probleme. De exemplu, tratatul de la Rapallo, din aprilie 1922, dintre Germania învinsă de aliați în primul război mondial și guvernul bolșevic, câștigător al războiului civil. Cicerin a semnat acordul în numele Rusiei – și pentru bolșevici a fost bine. Era prima recunoaștere internațională a statului bolșevic, deși nimeni nu știa de unde până unde era Rusia bolșevică.
Cei mai aprigi erau georgienii, integrați fără voia lor în Transcaucazia, o struțocămilă creată de Lenin ca un fel de capac peste oala Caucazului, unde sunt mari părți în care confuzia etnică e totală. Dar și guvernul de la Harkiv, bolșevic, s-a supărat pe guvernul de la Moscova, tot bolșevic – hei, nu semnați în numele nostru!
Așa că Lenin a dat în lateral. În noiembrie 1922, Ucraina, Bielorusia și Georgia, Armenia și Azerbaidjan, componente ale Federației Transcaucaziene au semnat și ele tratatul cu Germania.
Pe hârtie, Ucraina, Bielorusia și Rusia erau țări independente și Lenin nu avea o problemă cu asta. Era în linia politică a bolșevismului, care avea ca obiectiv revoluția mondială. Troțki visa la răscoala proletarilor din toată lumea, care să transforme toate țările în republici sovietice. Republica Sovietică Socialistă Germană, Republica Sovietică Socialistă Daneză, Republica Sovietică Socialistă Indiană, Republica Sovietică Socialistă Americană șamd.
Însă după ce polonezii l-au bătut pe Tuhacevski, în 1920, Stalin și-a dat seama că revoluția mondială pornită de la sine, din scundele taverne mohorâte din Vest, e doar o vrăjeală și că sovietizarea trebuie impusă. Iar pentru asta avea nevoie de construirea socialismului într-o singură țară, Rusia, care să le cucerească pe celelalte.
Așa că în partidul bolșevic au apărut două curente: cel leninist, care susținea că naționalismul local este bun atâta timp cât se supune bolșevismului centralizat și cel stalinist, care susținea că rușii au întâietate pentru că erau cea mai sovietică națiune și că independența locală trebuie să fie minimă spre deloc.
Lenin văzuse că ucrainenii s-au zburlit urât de tot în 1919 împotriva sovietizării aduse de bolșevicii moscoviți. Atunci, Ucraina a avut șansa independenței, iar Lenin a tras învățămintele necesare: dacă un ucrainean nu poate să fie bolșevic decât vorbind ucraineana, să fie bolșevic ucrainean. Ce, bolșevicii francezi vor învăța limba rusă?
Lenin susținea o uniune voluntară a popoarelor sovietice. Pentru Moscova conta să fii întâi bolșevic. După aia era treaba ta dacă erai ucrainean sau spaniol.
A urmat un joc de tip rubik: bolșevicii s-au aliat cu naționaliștii ucraineni ca să scape de amenințarea armatei albe a lui Denikin. După ce rușii albi au fost scoși și din Ucraina și din Crimea, bolșevicii i-au vânat pe naționaliștii ucraineni pe persoană fizică dar au permis limba ucraineană, mai ales în mediul rural: țăranii nu știau rusește iar prioritatea Moscovei era bolșevizarea lor, nu rusificarea lor.
Stalin, dimpotrivă, nu avea încredere în cine nu era ”de-al lui”. Era nu doar secretar al partidului bolșevic ci și komisar pentru naționalități și era foarte nemulțumit de confuzia relațiilor dintre Rusia și guvernele republicane. El putea face numiri doar în partid dar nu și în administrație. Pentru asta, avea nevoie de intermediari și nu voia așa ceva.
Stalin a propus ca republicile independente să fie incluse în Federația Rusă. Guvernarea urma să fie făcută de la Moscova, la fel cum fusese pe vremea lui Nikolai Ftoroi, de la Petersburgul abandonat de bolșevici de frica nemților și a finlandezilor.
Republicile au spus nu, Lenin a spus nu.
Chiar dacă și Lenin și Stalin urmăreau o structură extrem de centralizată a partidului, diferența majoră era că Stalin voia o centralizare similară și a administrației, pe când Lenin înțelegea mai bine problema etichetării în relațiile internaționale. Nu voia ca proaspăta entitate statală bolșevică să semene prea mult cu imperiul rus. Nu voia că proletarii din occident să se sperie că își pierd identitatea națională în cazul intrării în rândul popoarelor sovietice.
Lui Stalin nu îi păsa. Știa că oricum trebuie să între cu armata roșie și comisarii peste occident.
În locul unei Federații Ruse extinse – ceea ce susținea Stalin, Lenin a propus o Uniune a republicilor sovietice socialiste. Întâi trebuia să fii republică, după aia trebuia să fii sovietic și socialist. (Mulți confundă sovietele cu socialismul. Nu, sovietele erau consilii, ad literam asta înseamnă. Sovietele erau puterea exercitată de popor. Iar bolșevicii au intrat în soviete, i-au omorât pe ceilalți și așa au devenit sovietele socialiste. Dar permanent au avut sovietele ca perdea pentru bolșevism.)
Stalin căuta să fie eficient. Uniunea însemna o suprastructură birocratică pe care îi era dificil să o controleze, în primul rând din cauza mărimii.
Dar Lenin era încă șeful cel mare. Iar Troțki deja se luase cu Stalin la scuipați. Așa că Stalin a zis ca Lenin dar a continuat să facă ca el – își numea în partid doar oamenii care îi erau loiali lui, personal, și mai puțin partidului.
Aparent, Lenin a reușit să se impună. Nu îi plăcea de fel șovinismul rus, instrumentul lui Stalin în rusificarea partidului bolșevic. Știa că non-rușii rusificați erau cei mai aprigi șoviniști. Lenin a văzut cu 100 de ani înainte situația separatiștilor din Transnistria, Găgăuzia, Crimea, Donbas și Abhazia.
Fiind țintuit la pat de un atac cerebral, Lenin a scris bolșevicilor care urmau să se întrunească la congres, în iarna lui 1922: ”Internaționalismul din partea agresorului sau al așa zisei națiuni puternice ( deși puterea ei constă doar în forța de coerciție, puternică fiind doar în calitate de agresor ) ar trebui să constea nu doar în respectarea egalității oficiale dintre națiuni ci și în acel gen de inegalitate, care ar putea reface marea națiune din punctul de vedere al asupritorului, acea inegalitate care apare de obicei.” Sună complicat dar țineți cont că Lenin damblagise în urma unui atac cerebral, suferit pe 12 decembrie 1922.
Lenin ataca aparatul de stat – controlat de Stalin prin numirile în partid.
Din acel moment, Stalin a rupt-o cu Lenin. Peste câteva luni l-a izolat, iar Lenin a fost prizonierul lui Stalin pe toată durata agoniei de până la moartea de la începutul lui 1924.
Însă în decembrie 1922, Stalin a mers pe vârfuri: a acceptat teoria leninistă, cum că naționalismul este o etapă inevitabilă în dezvoltarea unei societăți. Politic, puterea bolșevică avea nevoie de naționaliști – recrutarea din rândul populației locale era o modalitate de a-i înșela pe cei care îi refuzaseră pe bolșevicii veniți de la Moscova pentru că erau ruși și habar nu aveau limba vorbită de localnici, exact ca funcționarii imperiali.
Pe baza tratatului înființare a Uniunii, statele – foste independente – renunțau la prerogativele în materie de apărare și politică externă dar în schimb, primeau mult mai multe locuri în conducerea partidului și dreptul de a promova limba națională în educație și administrație (dar nu total).
Imediat după război, Stalin a fost obligat să dea Rusiei, Ucrainei și Bielorusiei și partea de reprezentare externă, necesară la ONU, unde cele trei republici aveau reprezentare – Stalin a vrut asta ca un fel de contrapondere față de numărul mare de țări membre ONU din dominioanele britanice – Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă, etc.
Important era că Stalin nu s-a mai opus pe față ideii lui Lenin și a acceptat ca bolșevicii să dea un fel de mită electorală: o uniune de republici în care toată lumea să fie mulțumită de administrația făcută de localnici.
Dar OGPU rămânea o instituție centrală.
În schimb, partidul controla totul dar rămânea și rus și șovin. Încă se numea ”Partidul comunist (bolșevic) al întregii Rusii”. În 1925 s-a transformat în ”Partidul comunist (bolșevic) al întregii Uniuni” și abia în 1934 s-a transformat în ”Partidul comunist ( bolșevic ) al Uniunii Sovietice”.
Era o situație de tot râsul: un bolșevic ucrainean era membru al unui partid condus de la Moscova dar era funcționarul unui stat independent, măcar pe hârtie.
Așa că, la sfârșitul lui 1922, 2.215 delegați s-au adunat la Teatrul Balșoi din Moscova, la Congresul al XII al Partidului comunist (bolșevic) al întregii Rusii. Cei mai mulți aveau în jur de 20 de ani, fiind rezultatul ”alegerilor” interne, dirijate de Stalin.
A fost ceva anecdotic, povestit de Boris Bajanov – unul dintre foștii secretari ai lui Stalin, fugit în Occident: oamenii lui Stalin nu erau aleși de organizațiile bolșevicilor. Dar alegerile delegaților nu au fost toate în aceeași zi. Erau cu țârâita. Azi la o uzină, mâine într-un oraș. Pravda, controlată de Stalin, primea informația de la corespondentul voluntar: delegat la congres a fost ales Ivan Sacâz, despre care toată lumea știa că era omul lui Lenin. Iar în Pravda apărea știrea – delegat la congres a fost ales Boris Cârmâz, despre care toată lumea știa că era omului lui Stalin, cu 80 de voturi la 2.
A doua sau a treia zi, telefonau de la comitetul de uzină – știți, s-a întâmplat o greșeală. A, da, aveți dreptate, dar aici e agitație mare, nu mă mir că a greșit telefonista când a preluat mesajul. O să dăm o dezmințire. Și dădea, cam una la 30 de cazuri. Dar toți care citeau Pravda înțelegeau că oamenii lui Stalin câștigă detașat și se conformau, să fie bine și să nu fie rău.
Din cei 2.215 delegați, 1.727 erau ruși (77%), deși rușii reprezentau doar 54% din populație. Numai că delegații erau de trei feluri – cei cu drept de vot (408 din care 396 erau ruși), cei cu drept de vot consultantativ (417 din care 381 erau ruși) și delegați invitați, aplaudaci (1.390 din care 950 erau ruși)
Delegații au votat principiul Korenizației, ad literam, înrădăcinării, care prevedea creșterea cadrelor la nivel local, din rândul minorităților unionale.
Și au mai votat actul de constituire a URSS.
Uniunea Sovietică s-a stricat definitiv odată cu valul de declarații de suveranitate. Primii au fost estonii dar cei care au pus Uniunea pe chituci au fost chiar rușii, atunci când Elțîn a venit cu declarația de suveranitate a RSFS Rusă.
Suveranitatea însemna sucirea sistemului: legislația republicană prevala în fața legislației unionale.
De ce au făcut rușii chestia asta – deși erau cea mai sovietică națiune? Din lașitate.
Economia URSS intrase în colaps. Cheltuielile militare au sărăcit URSS-ul. Din dezvoltarea obținută cu munca sclavilor din GuLag înainte de război și transformată în stagnare după moartea lui Stalin, URSS trecuse pe pierderi în vremea lui Brejnev. Dar cheltuielile militare și, mai ales, politice, erau în creștere. Rușii nu aveau ce să mănânce dar continuau să țină un milion de soldați în RDG și să dea ajutor frățesc Mozambicului sau Cubei, să lupte împotriva imperialiștilor din NATO. Pe cale de consecință, și legitimitatea partidului comunist era pe ducă.
Iar cei din republici au început să acuze centrul. Moscova. Fiind prinși nu cu o muscă ci cu ditamai pterodactilul pe căciulă, și rușii au refuzat să își asume răspunderea.
Hrușciov a avut oportunitatea să dea vina pe Stalin. Brejnev a avut oportunitatea să dea vina pe Hrușciov. Nu mai era loc de întors: vina trebuia să fie atribuită unui mort: Uniunea Sovietică. Pentru asta, URSS trebuia să moară.
Iar Federația Rusă a început cu legea pentru cetățenie. Aici, lingviștii au venit cu o găselniță. Cetățenia rusă nu e rusă. E rusească. S-au jucat cu cuvintele ca să justifice acordarea cetățeniei indiferent de etnie sau limba solicitantului.
Rușii s-au confruntat cu aceeași problemă pățită zeci de ani înainte de englezi sau francezi și chiar de rușii prinși de disoluția imperiului rus în Basarabia și Bucovina, Polonia, țările baltice sau Finlanda: implozia imperiului crease o clasă de cetățeni defavorizați care se considerau fie membri ai fostei națiuni dominante, fie suficient de compromiși de cooperarea cu defunctul imperiu – ceea ce îi făcea să se simtă în nesiguranță.
Legislația rusă le-a permis să obțină cetățenia rusească fără să se mute în Rusia. Și nu erau puțini: 30 de milioane de astfel de oameni, întinși de la Marea Baltică la Marea Neagră, în Caucaz și în Asia Centrală.
Acestora, Putin le-a oferit Russki Mir. În schimb, le-a luat viața în momentul în care i-a pus să lupte pentru o țară care nu le-a dat decât gogoși de propagandă.
Acum 102 ani, s-a născut homo sovieticus, cetățeanul URSS, baza problemelor lumii contemporane.
Cred că Putin, obsedat de simboluri, voia să înghită Ucraina în 2022 și ca un omagiu pentru a marca 100 de ani de la crearea URSS, fără să le explice rușilor diferența între ce fel de URSS voia ( și a făcut ) Stalin și ce fel de URSS a impus Lenin, doar pe hârtie.
Numai că ucrainenii i-au dat peste bot.
Bibliografie: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – colectiv de autori sovietici, Editura politică, 1959; Serhii Plokhy – Imperiul pierdut; Boris Bajanov – Kremlinul anilor 20; Martin Amis – Koba cel cumplit.
