Alecu RENIȚĂ ■
Când Rusia a invadat Ucraina la 24 februarie 2022, Europa de Vest a intrat în șoc și refuza să creadă că războiul s-a reîntors pe continent și se transformă de la o zi la alta într-o realitate înfiorătoare. Vă mai amintiți cum bietul Macron pierdea zile întregi în conversațiile telefonice cu Putler, amăgindu-se că îl poate convinge pe dictatorul de la Kremlin să oprească invazia și măcelul camuflat sub sintagma „operație militară specială”? Deși cancelariile occidentale și-au revenit după acel șoc, solidarizându-se cu Ucraina, încă nu cunoaștem în ce măsură s-au schimbat mentalitățile colective din Europa față de pericolele pe care le reprezintă cu adevărat Rusia agresoare pentru securitatea țărilor din regiune și UE.
În mass-media europeană nu sunt o raritate materialele în care, sub o formă sau alta, în privința vinovatului, se pune semnul egalității între victimă și agresor, între Putler și Zelensky, între fasciștii ruși și eroii ucraineni. Adeseori, mai mult din necunoaștere decât din rea intenție, se promovează ideea eronată că poporul rus ar fi categoric împotriva războiului, iar întreaga vină aparține în exclusivitate lui Putler, chiar dacă sondajele arată, oricât de trucate ar fi, o susținere populară masivă de peste 85 la sută pentru criminalii odioși de la Kremlin. Oricât de tabu ar fi subiectul pentru promotorii neomarxiști ai „corectitudinii politice”, dar se cere de spus foarte clar tuturor că și popoarele, care își susțin conducătorii războinici, poartă răspundere pentru invaziile militare de cucerire și războaiele inițiate de statele lor, căci inevitabil va veni ziua, când vor fi nevoite să plătească despăgubiri uriașe țărilor agresate pe nedrept, cu scopuri de jefuire, ocupație și supunere. Ne place sau nu, dar dacă Europa vrea să trăiască în democrație, pace și libertate, nu are altă alternativă decât să se debaraseze definitiv de iluziile că Rusia a renunțat pentru totdeauna la război, la expansiunea imperială și la dominația continentală.
E o prejudecată veche, impusă abil în exterior de către propaganda de la Moscova, că poporul rus ar fi cu totul altceva decât conducătorii pe care i-a avut Rusia în ultimele două secole. În afară de popoarele ocupate și forțate să facă parte din Rusia imperială, multe țări de pe mapamond cred că atunci când rușii declanșează războaiele de cotropire și expansiune – ei se apără, nu vor teritorii străine, ci luptă pentru pacea lor și a vecinilor. Sunt destul de frecvente narativele propagandistice că poporul rus ar fi împotriva refacerii Uniunii Sovietice și a „lagărului socialist” – el fiind ostaticul politicilor revanșarde și expansioniste ale conducătorilor de la Kremlin. Nimic mai fals: o testare sociologică obiectivă ar demonstra că peste 90% din ruși doresc și așteaptă de la conducători refacerea imperiului în vechile frontiere, iar declarația lui Putin că „prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX” nu a însemnat altceva decât un semnal că „marea nedreptate” comisă împotriva Rusiei pe timpul lui Gorbaciov, se cere înlăturată cu orice preț, inclusiv cu viața a milioane și milioane de oameni.
Recunosc că în tinerețe, fiind student la o universitate ca spirit și structură ruso-sovietică, în lipsă de surse autentice de informare și documentare, credeam în teza falsă că poporul rus e cu totul altfel decât conducătorii ruși. După nenumăratele mele călătorii în Rusia sovietică, apoi postsovietică, după vizita de documentare în 1987 până la capătul imperiului, după mii de discuții neformale cu rușii de rând și intelectualii lor de elită, m-am convins treptat că diferențele dintre conducătorii rușilor și poporul rus nu sunt de gândire, educație, comportament, caracter și conținut, ci doar de ierarhia în stat și statutul social individual. Dincolo de mulțimea de mituri, prejudecăți și interpretări nicăieri, cel puțin în fosta Uniune Sovietică, nu exista o unitate mai organică și o copie mai fidelă dintre popor și conducători ca în Rusia. Indiferent că e măturător/vidanjor sau conducător de gubernie/țară, majoritatea absolută a rușilor de jos și de sus au la bază aceeași gândire și viziune de superioritate față de popoarele subjugate și vecine, față de Europa și față de toată lumea. Din păcate, mai toți rușii suferă nu de naționalism, ci de șovinism, imperialism și mesianism. Iluzia că Rusia ar putea fi „momită” și adusă la valorile noastre europene, la democrație și statul de drept, va sfârși, de fiecare dată, în defavoarea popoarelor vecine și a Occidentului. Nu noi am trasat, de aproape trei secole, frontiera între civilizația europeană și barbaria moscălească, ci Rusia izolaționistă, cea care dorește să transforme întreaga Europă după chipul și asemănarea ei.
Pentru țara noastră – România – singura politică înțeleaptă e să nu-și facă iluzii în privința Rusiei și a poporului rus, să nu creadă în vrăjelile Moscovei legate de „frăția ortodoxă”, de neutralitate și de „eliberarea” românilor de stricăciunile Europei. Se cere, în primul rând, intelectualității române, să reîntoarcă poporului român demnitatea și imunitatea ereditară față de Rusia imperială, șovină și mesianică, iar când peste veacuri poporul rus își va vindeca cele trei boli rușinoase, evident că vom stabili relații de bună vecinătate și colaborare etc.
Experiența îndelungată de a „conviețui” împreună cu rușii mă obligă să le spun sincer fraților mei de pe ambele maluri ale Prutului, dar și tuturor europenilor: dispariția lui Putler nu va schimba pe termen lung nici esența imperială a Rusiei și nici „superioritatea rasială” a mojicului rus. Cel puțin, în secolul nostru…
În rest, cum se spune la Chișinău, le dorim rușilor să aibă grijă de țara lor, iar pe alte țări să le lase în pace!
