Leonard MOCANU ■
Hotărât lucru, între atâtea sporturi în care mai mulți băieți sau fete aleargă după minge, de departe cel mai frumos, prin dăruirea cu care se practică, prin măsura în care spiritul de echipă și noțiunea de ”umăr la umăr” sunt ilustrate, rămâne rugby-ul.
Primele luni ale anului vin întotdeauna în emisfera noastră cu două regaluri, unul mai mare, Turneul Celor Șase Națiuni și altul mai mic, dar important pentru noi, Campionatul European. Orgoliile nu sunt mai mici, chiar dacă diferențele valorice sunt evidente, iar confruntările din teren sunt ”cu scântei”, pentru că rivalitățile sunt enorme și ele alimentează satisfacția și speranțele fanilor, de regulă, pentru un an de zile.
Poate părea straniu, dar în rugby, mai ales în cel ”extraterestru”, există câteva aspecte care îi sporesc atractivitatea și stârnesc admirația iubitorilor de sport. În rugby, respectul față de adversar înseamnă să tratezi confruntarea în ultimul minut ca și în primul, să-i înscrii eseuri câte poate duce, chiar mai mult decât atât. În rugby, având în vedere particularitățile punctajului, dar mai ales dârzenia adversarului, nu poți juca la ”zero-zero”, la egal, sau la trecerea timpului. În rugby, arbitrul este suveran în adevăratul sens al cuvântului. Niciun jucător, îndiferent de calibrul lui, la propriu sau la figurat, nu poate intra în dialog cu arbitrul, fără inițiativa celui din urmă. Iar coloșii din teren îl respectă fără crâcnire, reprimându-și orice frustrare, idiferent cât de legitimă li s-ar părea. E la fel de adevărat că și arbitrii au în teren un comportament de frate mai mare. Ei vorbesc permanent cu jucătorii, îi ajută să nu comită greșeli tehnice și par a ține în mână o balanță care i-ar face invidioși și pe cei mai respectați cerberi ai justiției de pe mapamond.
Rugby-ul este un sport pentru cunoscători, astfel că din tribune lipsesc ”galeriștii” de profesie, aplaudacii la comandă sau cei certați cu buna creștere. În țările în care rugby-ul e o adevărată religie, toată tribuna, adică zeci de mii de oameni, se comportă ca o galerie extrem de civilizată, în care înfrângerea este acceptată cu aplauze și cu zâmbetul pe buze. Spectacolul din teren se savurează cu un pahar de bere în mână, atât în fața televizorului, cât și în tribune, pentru că oamenii își cunosc limitele și consumă, cum spunea cineva, cu măsură, nu cu măsura (poate nu e întâmplător că sponsorul principal al celebrului Six Nations este nu mai puțin celebra bere Guinness).
Pledoaria pentru rugby ar putea continua, pentru că argumente sunt destule, dar cel mai palpabil este atmosfera în care se dispută meciurile din Turneul Celor Șase Națiuni din competiția similară din Emisfera Sudică, sau de la Cupa Mondială.
Revenind la competițiile momentului, să amintim că s-au consumat câte două etape atât din Liga Extratereștrilor, cât și din cea a ”pământenilor”.
În Turneul celor Șase, competiția a început cu ambiția Irlandei de a-și confirma statutul de câștigătoare a ultimelor ediții, cu dorința Franței de a detrona naționala Trifoiului, a Angliei de a-și depăși condiția ultimilor ani, a Scoției de a fi o nucă tare (sau dacă vreți un Ciulin care să zgărie adânc), precum și a Țării Galilor de a preda ”Lingura de Lemn” Italiei, mai mereu abonată la acest ”trofeu”, dar care anul trecut a obținut două victorii și un egal, într-un total de cinci partide.
Până acum, irlandezii au confirmat, adunând două victorii, una acasă cu Anglia și una în deplasare cu Scoția. Franța, după ce a administrat o corecție severă Țării Galilor, câștigând cu 43-0 pe Stade de France, a pășit cu încredere pe Twickenham, templul rugby-ului englez, dar și-a văzut spulberate speranțele în ultimul minut, la un punct diferență, printr-o încercare a Naționalei Trandafirului, transformată fără emoții. Țara Galilor nu pare a fi în stare să depășească groapa de potențial în care se află, pierzând al doilea meci consecutiv, de data aceasta în Cetatea Eternă, în fața Italiei. Deși meciul a fost afectat de ploaia torențială care s-a abătut asupra ”Olimpico”, deși italienii au câștigat, ei au arătat de ce sunt în continuare ruda săracă a competiției, preferând de multe ori să pună puncte pe tabelă din lovituri de pedeapsă, în loc să joace pentru a înscrie eseuri, uneori din situații favorabile. O astfel de atitudine ar fi fost taxată dincolo de Canalul Mânecii, unde, indiferent de scor, victoria cu orice preț e înghițită cu noduri.
Irlanda, după ce a învins Anglia acasă cu 27-22, în fața a ”numai” 51.700 de spectatori, înscriind patru încercări și luând punctul bonus ofensiv, și-a făcut norma de eseuri și în etapa a doua, în deplasare, în fața Scoției. Exceptând meciul de la Dublin, în celelalte cinci partide asistența a depășit 60.000 de spectatori, fiind limitată de capacitatea arenelor, duelul de la Londra, dintre ”trandafiri” și ”cocoși” fiind lider, cu 81.000 de privitori. Privind programul, pare că Irlanda își permite să viseze la Marele Șlem, urmând să întâlnească Scoția și Italia în deplasare și Franța pe propriul teren. Totuși, dacă în fotbal se spune că balonul e rotund, în rugby, unde e oval, direcția în care va sări e și mai greu de prevăzut.
Revenind pe plaiuri mioritice, să consemnăm performanța purtătorilor tricourilor cu frunza de stejar, care, teoretic, și-au acontat biletele pentru viitoarea ediție a Cupei Mondiale, festin de la care au lipsit o singură dată, pe motive extrasportive. Totuși, pentru cei mai în vârstă, care își amintesc cum pleca Italia de la București, în mod constant, cu peste 70 de puncte în ”bagaj”, sau cum Franța se înclina cu 12-15, după ce condusese cu 12-0, victorii cu Germania sau Belgia par a fi cam fără strălucire.
Este totuși o performanță care merită salutată, dar care trebuie valorificată, prin atragerea tinerilor către acest nobil sport. Din acest motiv, planificarea meciului cu Portugalia la Botoșani, în ultima etapă, are darul să mă nedumerească profund. Dacă el a vizat doar să-i ducă pe lusitani la ”capătul lumii”, în speranța că vor îngheța de frig, mi se pare o abordare mârșavă. Dacă se speră ca stadionul să fie plin, într-un oraș fără niciun fel de tradiție în rugby, e greu de crezut că visul va deveni realitate. Am mai spus-o, rugby-ul este un sport pentru cunoscători, iar modul în care am observat că se comportă fanii botoșeneni la meciurile de fotbal nu este deloc un argument favorabil. Probabil că Arcul de Triumf ar fi fost o gazdă mult mai ospitalieră (dacă nu cumva deranja ploile fotbaliștilor de la Dinamo), dar ar fi existat și variantele Ghencea sau Giulești, ca să nu vorbim de Arena Națională. Iar dacă oficialii FRR și-au dorit cu orice preț frig, Baia Mare corespunde fără probleme. Sau, având în vedere componența echipei, timișorenii ar fi meritat și ei acest bonus. Din păcate, Constanța este pe dinafara acestei liste, grație grijii edililor locali pentru sporturile de tradiție de la malul mării.
În încheiere îmi exprim și eu câteva puncte de vedere legate de măsura în care a evoluat rugby-ul în ultimii ani, în comparație cu alte sporturi, considerate mult mai progresiste. Acum jumătate de secol, o echipă apela la schimbări doar când un jucător era luat cu targa de pe teren, altele nefiind permise. Jucătorii nu mergeau în pauze la vestiar, acestea fiind petrecute în teren, în jurul căpitanilor de echipă, întrucât antrenorii trebuiau să rămână în tribune. Singurul moment cu adevărat sublim se petrecea la finalul meciurilor, când spectatorii invadau terenul de joc, iar suprema satisfacție a acestora era să poată atinge cu vârfurile degetelor unul sau mai mulți idoli din teren. Am prins la Constanța momentele de după meciuri, când, în drum spre vestiare, învinșii făceau un culoar de trecere, aplaudându-i pe învingători. Să nu uităm că profesionismul în rugby a fost acceptat foarte târziu.
Și iată că astăzi rugby-ul dă lecții, pornind de la eterna obediență a jucătorilor față de deciziile arbitrilor. Și dacă în acest sport, în care consumul de energie la fiecare fază de joc e imens, de ce nu s-ar putea și în fotbal, unde protestele și atitudinile ireverențioase la adresa arbitrilor sau ale adversarilor (uneori și la cea a spectatorilor) sunt la ordinea zilei.
Dacă în rugby comunicarea dintre arbitri și jucători e posibilă, la fel și comunicarea dintre oficiali, de ce la fotbal, deși ”oamenii în negru” au și ei căști și microfoane, acest lucru nu e posibil? Mă gândesc, în principal la situații penibile în care un jucător este avertizat pentru tragere de timp, iar arbitrul prelungește întreruperea pentru a-și nota sancțiunea în carnețel. De ce nu este trecută această sarcină în contul arbitrului de rezervă, căruia i se poate comunica jucătorul, minutul și motivul sancțiunii? Să nu mai vorbim că la marile competiții de rugby toate comunicările arbitrului cu jucătorii sau cu ceilalți oficiali sunt ”publice”, ele putând fi ascultate de spectatori și telespectatori în timp real. Chiar și sistemul cartonașelor din rugby sau modul în care este întrerupt cronometrul atunci când nu se joacă pot reprezenta puncte de plecare pentru fotbal. Iată căteva opinii care, evident, nu intră în sfera de competență a celor ce iubim sportul, nici chiar a oficialilor FRF, dar ele pot fi analizate și supuse spre dezbatere organismelor în drept. Pentru că, la câți bani câștigă fotbaliștii, în raport cu omologii lor din sportul cu balonul oval, parcă mai mult respect și mai multă rigoare nu strică.
