Leonard MOCANU ■
Când eram copil, priveam din Tulucești, satul natal al tatălui, care mi-a fost domiciliu oficial timp de zece ani – dar de care am rămas legat sentimental și acum – către răsărit și îmi întrebam bunicii despre dealurile care se vedeau la orizont. ”Acolo e Basarabia” îmi răspundeau aceaștia explicându-mi laconic, pentru a nu-mi perturba exuberanța vârstei că ”e o altă țară”. Cu trecerea anilor, bagajul de cunoștințe s-a îmbogățit, cu atât mai mult cu cât doi dintre vecini, ”Mama” Natașa și ”Moș” Iașa (Natalia și Iacob, în buletine), destinații ”de urgență” când bunica avea niscai treburi, aveau nume cu sonoritate deloc neaoșă. Am aflat că erau originari de dincolo de Prut, iar soarta le găsise ”jumătățile” în satul și pe ulița noastră. Părinții noștri mai vorbeau de alte două persoane, colegi, Tania și Vania (Tatiana și Ion), ingineri agronomi, veniți și ei de dincolo de Prut.
Încet-încet am aflat și eu, odată cu creșterea ”experienței” că bunicul meu ”trecuse Prutul” la celebrul ordin care declanșase, pentru armata română, operațiunea Barbarosa, că ajunsese până aproape de Stalingrad, pentru a ajunge apoi, împins din față sau de la spate, până în Tatra Cehoslovaciei. În 1976, părinții au efectuat o excursie în URSS, având drept obiective Chișinăul și Odessa și îmi amintesc toate temerile lor referitoare la interacțiunea cu grănicerii și vameșii sovietici, la ”Jiguli”-ul negru care a stat ca o umbră după autocar, la tranzacțiile clandestine cu gumă de mestecat și alte mărunțișuri, care să ducă la sporirea zestrei de ruble, ce le-a permis să cumpere produse tehnice ce nouă ne erau inaccesibile.
Anii au trecut, lecțiile de istorie de la ”generală”, dar mai ales cele de la liceu și facultate mi-au îmbogățit cunoștințele despre Basarabia, pe numele ei oficial Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Am aflat cum a fost pe post de minge de ping-pong între imperii, parțial sau în totalitate, iar când l-am ascultat pe Tudor Gheorghe cântând ”Măi soldat de grăniceri” (transpunerea pe muzică a poeziei Carte poștală veche de Adrian Păunescu), era în 1988, nu știam dacă puteam aplauda liber, sau riscam să fiu luat la întrebări de ”știm noi cine” la ieșirea din Grădina de Vară ”Tomis.
Au venit anii euforiei, cu poduri de flori, cu poezii, cu atâtea și atâtea momente…vesele și triste. Dumnezeu mi-a dat șansa să văd lumea de la Răsărit la Apus și invers, dar niciodată nu am ajuns să trec granița ”dincolo”, în Republica Moldova, din motive care mai de care mai…obiective. Acum, când sunt pe deplin stăpân pe timpul meu (cel puțin așa am impresia) și când microbul călătoriei s-a instalat adânc în sânge, am sondat posibilitatea de a vizita și acest colț de lume. Din păcate, agențiile de turism ”cu nume” nu se apleacă asupra unei banalități precum Republica Moldova iar cei ”în curs de dezvoltare” se dovedesc fie neserioși, fie nu au oferte cu plecare din Constanța.
Iată de ce am salutat oferta agenției Ihtis Eco Travel, despre care nici nu auzisem, care propunea un circuit de patru zile, cu sărbătorirea Zilei Femeii la Chișinău și îmbinarea vizitelor la unele dintre cele mai renumite crame și centre de vinificație cu moment de reculegere la obiective religioase, plus ”opționale” gastronomice în locuri aparent uitate de lume. Am decis să dăm crezare recenziilor publicate de cei ce călătoriseră cu Ihtis și ne-am înscris. Recunosc, ne-a îmbiat și amabilitatea domnișoarei cu care am relaționat, felul în care ne-a răspuns la întrebări sau chiar le-a anticipat.
Am pornit la drum joi, 6 martie (baba mea), la o oră la care nici cocoșii nu se treziseră, cu un autocar al firmei ALT, aparent nu mult sub standardele cu care eram obișnuiți. Ca să închei acest capitol, fără a fi extrem de exigent trebuie să amintesc, totuși, că e o aventură să-ți asumi transportul a 50 de călători cu un parbriz ”duplex” la care unul dintre straturi e crăpat ca o casă de chirpici după cutremur și ale cărui perne de aer de pe puntea spate fluieră la fiecare denivelare. Nu a fost numai atât, pentru că, la urcarea pe podul de la Brăila o patrulă ”Control Trafic” a Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier ne-a cam puricat, pe bună dreptate, identificând nereguli la sistemul AD Blue (responsabil de reducerea gradului de poluare a autovehiculelor cu motoare Diesel și obligatoriu la camioanele și autobuzele cu motoare mai jos de Euro 4, ceea ce era cazul), dar și la tahograf. Nu vreau să intru în detalii, pentru că poate aș specula, dar, în final, ”nota de plată” a firmei s-a îmbogățit cu o sancțiune consistentă. Pe români, iarna îi ia pe nepregătite, dar în cazul nostru așa ceva s-a întâmplat și cu primăvara aceasta năbădăioasă, temperaturile foarte ridicate punând la grea încercare sistemul de climatizare, capabil să ”pompeze” doar vagi urme de aer răcoritor. În rest, șoferul, Nicu, s-a dovedit un băiat de toată isprava, care ”ne-a dus și ne-a întors și nu ne-a lăsat pe jos”.
Din Constanța am plecat nu mai mult de zece persoane, cărora ni s-au adăugat companioni la Lumina, Tulcea (grosul oștirii) și Galați. Tot la Tulcea am făcut cunoștință cu însoțitoarea grupului, doamna Elena-Lăcrămioara Burlacu, tot timpul pe recepție, răspunzând prompt la solicitări și aplanând cu zâmbetul pe buze și o glumă orice semn de nemulțumire, inerent la un grup eterogen ca vârstă și experiență de călătorie în condiții similare. În plus, așa cum urma să aflăm, Republica Moldova nu este foarte prietenoasă la capitolul actelor de justificare financiară, pentru mulți agenți economici factura fiscală fiind încă un deziderat, iar doamna Lăcrămioara a trebuit să fie extrem de persuasivă cu gazdele noastre.
Am trecut prin locurile copilăriei, Galați și Tulucești, și am ”forțat” Prutul la Oancea/Cahul. Aici ar fi de consemnat plictiseala cu care polițiștii de frontieră români îi tratează pe călători, ca și cum aceștia ar trebui pedepsiți pentru îndrăzneala de a le perturba programul de lucru. Utilizarea toaletelor la basarabeni este o adevărată aventură”de imagine” și oftalmologică, iar la români privilegiul se obține dacă zâmbești frumos și ai limba mieroasă.
Și, dacă tot suntem la graniță, măcar câteva cuvinte despre Republica Moldova, al doilea stat românesc, cum ne place să-l alintăm. Are o suprafață de peste 33.000 kmp, adică, una peste alta, cam o șeptime din cea a României. Este locuită de circa 2,6 milioane locuitori, exceptând provincia Transnistria. Dintre aceștia, aproximativ 750.000 locuitori trăiesc în capitala țării, Chișinău. Teritoriul țării este plasat în principal între Prut și Nistru, exceptând regiunea autonomă (autodeclarată independentă) Transnistria, plasată în stânga Nistrului. Această regiune, adăugată artificial teritoriului Republicii Moldova, nu-și recunoaște apartenența la aceasta, declarându-și independența (recunoscută la nivel mondial doar de Federația Rusă) în 1990 și constituind un focar de conflict înghețat, ce poate fi oricând ”încălzit”, pentru destabilizarea regiunii.
O altă provincie cu statut de autonomie este Găgăuzia, care cuprinde trei raioane în sud-vestul țării, fiind locuită de o populație turcică numărând, de religie creștin-ortodoxă. Provincia și-a declarat independența în 1990, dar a acceptat ulterior statutul de regiune autonomă a Republicii Moldova. Populația este de circa 120.000 locuitori, statorniciți în partea ce mai aridă și lipsită de atracție a Moldovei. Capitala este orașul Comrat, de circa 20.000 locuitori. Oficial, limbile vorbite în Găgăuzia sunt turca, rusa și româna, dar cu greu veți întâlni persoane care să se exprime fluent sau să gândească în limba română. Dincolo de unele nostalgii sovietice, prezente mai ales la cei în vârstă, și de afinitatea culturală și de limbă cu Rusia, găgăuzlarii, etnie vitregită de natură, sunt primitori și dornici să se prezinte cât mai bine în fața celor ce le trec pragul.
Dealtfel, primul contact turistic a fost cu un restaurant din localitatea Congaz, din regiunea găgăuză, unde a fost planificat un prânz opțional, pe care colegii noștri l-au apreciat pentru calitate și (mai ales) cantitate. În luptă cu kilogramele și procentele colesterolului, mai ales după perioada extinsă a Crăciunului, am preferat să savurăm câte un sandviș și am făcut câțiva pași pe străzile localității, până la biserica ortodoxă de rit vechi, frumoasă atât pe dinafară, cât și la interior. Cele 20-30 de mărturisitoare, ce se pregăteau pentru slujba Acatistului Sfântului Andrei Criteanul, s-au uitat la noi ca la extratereștri, dar câte un ”Dobrîi Deni” sau ”Spasiba” le-au făcut să zâmbească pline de bunăvoință. Nu se pot spune mai multe despre un orășel în care, pe o rază de o sută de metri, am numărat șase farmacii, câteva buticuri și o frizerie. De departe, restaurantul unde ne-am oprit, Pavlin, părea cea mai elegantă construcție.
Ne-am continuat drumul spre Chișinău, ieșind de pe șoseaua asfaltată cu cârpeli de bitum și intrând pe un drum național cu aspirații europene (E 584) oarecum asemănător celor de mare viteză de la noi, cu suprafața de rulare precum coala de hârtie. De-a stânga și de-a dreapta, terenuri agricole lucrate și pregătite pentru însămânțare, sau cu păioasele formând un covor verde încă nu foarte intens. Localitățile, asemenea omoloagelor din dreapta Prutului, cam sărăcăcioase, dar multe autoturisme peste puterea reală de cumpărare a moldoveanului de rând. Evident, multe Dacii, de toate tipurile și dimensiunile.
Am ajuns la porțile Chișinăului, dar l-am ocolit pe la vest, pentru a ne îndrepta către primul obiectiv din program Castelul (Chateau, cum îi spun cei ce îi poartă de grijă) Cojușna. Inițial, în program era prevăzută Crama (un alt Chateau) Purcări, dar, din considerente de timp, acesta avea să fie reprogramat pentru a treia zi a excursiei.
Cojușna și-a început istoria viticolă de performanță în anul 1995, devenind în cele trei decenii unul dintre cei mai importanți exportatori de vin, divin și distilate din Republica Moldova. Pentru că l-am întâlnit pentru prima dată, termenul ”divin” merită explicat: este vorba despre coniac, însă, atâta vreme cât denumirea este protejată și poate fi atribuită doar produselor fabricate în regiunea Gognac din Franța, basarabenii noștri i-au găsit un nume care împletește spiritul poetic al acestora cu starea de euforie care urmează consumării.
Într-un paragraf, istoria de trei decenii a companiei Migdal P (de la Pănuș, proprietarul și fondatorul acesteia) se rezumă la câteva ”borne”: în perioada 1997-1999, a fost construită fabrica, în Cojușna; între 2003-2005, au fost plantate cele 200 de hectare de vie, baza producției de calitate din prezent; din anul 2006, compania a fost prima din Republica Moldova care a început distilarea vinurilor după metoda ”Charentais”, pentru obținerea divinurilor, folosind instalații franțuzești, complet automatizate; la doar 15 ani de la înființare, compania a fost desemnată cea mai bună vinărie a anului 2010 din Republica Moldova; în 2016, a fost lansat primul divin XO (Extra Old) de 10 ani, sub marca comercială Migdal; în 2019, vinul Piatra Roșie (un cupaj Merlot, Ancelotta și Alicante) devine cel mai premiat produs vinicol al companiei; în 2022, a urmat lansarea divinului XO de 15 ani sub marca comercială Cojușna.
Am parcurs unul dintre tururile oferite oaspeților, Select, care a inclus vizitarea beciurilor în care sunt maturate, în butoaie de stejar franțuzesc, vinurile și divinurile produse aici, secția de producere a divinurilor și Galeria Migdal, ce cuprinde colecția de vinuri și divinuri care dau renume companiei. Grupul a fost împărțit în două ”echipe”, fiecare fiind condusă de un ghid extrem de tânăr, dar care ”mustea” de informații istorice și tehnice. De efect a fost trecerea din sala de întâmpinare către beciuri, printr-o ușă rotativă, care avea de o parte statuia Zeului Dionisos, iar de cealaltă silueta unui butoi de mari dimensiuni, dispus vertical.
După turul ”tehnic”, am urcat în turnul castelului, de unde, la lumina amurgului, am putut admira priveliștea minunată a solelor plantate cu viță de vie, de jur-împrejur. Am coborât apoi într-una dintre sălile de degustare și am savurat aromele și gusturile a patru sortimente de vin trei sub marca ”Autentic” (Alb – Fetească Albă – 2022, Roze – Cabernet Sauvignon – 2022 și Roșu – cupaj Cabernet Sauvignon/Fetească Neagră – 2017), plus un vin de colecție ”Pastoral” – 2001. Am aflat (sau ni s-a confirmat) că o degustare se face începând cu vinurile albe și încheind cu vinurile roșii și în ordine crescătoare a vechimii. Am aflat că, odată îmbuteliată în sticlă, o băutură spirtoasă maturată zece ani, de exemplu, peste 20 de ani va avea tot 10 ani, în timp ce un vin ”îmbătrânește” în sticlă odată cu trecerea anilor. Este și un argument pentru care pe sticlele de spirtoase maturate în butoaie este scris numărul de ani, în timp ce pe etichetele vinurilor este scris anul producției.
Se înnoptase deja când am părăsit Castelul Cojușna, nu înainte de a trece prin magazin, unde fiecare a desfăcut ”baierile” cardului după dorință, cu gândul (și) la limitările impuse de legislațiile naționale la trecerea frontierei comune. Am ajuns la hotelul Jumbo, plasat pe Bulevardul Decebal, parcurgând străzi largi cu mai multe benzi pe sens, printre reclame luminoase dispuse pe clădiri mai vechi sau mai noi, dând Chișinăului aspect de capitală europeană. Hotelul este clasificat național la patru stele, fiind relativ nou, bine întreținut. Camera noastră chiar a fost foarte spațioasă și bine dotată, iar Internetul WI-FI nu a făcut figuri. Treziți la ore matinale și după un drum cu peripeții, am adormit înainte de a simți prea bine ”catifeaua” pernelor.
