Aurel BĂJENARU ■
Ca un burghez occidental care se respectă, dar și ca fost cioban „de la noi”, m-am simțit paradoxal de dublu vizat și flatat prin citatul motivațional de mai jos:
„Burghezul occidental e un dobitoc care nu se gândește decât la bani.
Orice cioban de la noi e mai filozof decât orice intelectual de pe-aici.”
— Emil Cioran, Paris, 1970
Și de aici dilema mea: să mă simt bine oricum?
Uneori am impresia că Cioran i-a păcălit pe toți. A fost un tip fără o pregătire concretă, fără o „meserie” clară, prea leneș pentru a-și alege una. Așa că a făcut un pact cu sine: să se mulțumească cu puțin, dar să nu fie nevoit să facă vreodată ceva cu adevărat.
Era, de fapt, un „român de profesie”, punând sub semnul întrebării toate aspectele vieții moderne cu o turnură tulbure, pesimistă. Un viveur, un trăitor al momentului, convins că nu merită să miști un deget pentru un viitor incert. Un nihilist în căutarea lui Dumnezeu.
Toate aceste paradoxuri, ambalate în fraze meșteșugite în franceză, le vindea contemporanilor cuminți și burghezi, care căscau gura uimiți la „adevărurile” lui.
În Germania se spune că, atunci când nu știi să faci nimic în viață, te faci taximetrist. La noi, poate era valabil cu ciobănia — o meserie care i-a purtat pe păstorii românilor prin istorie până în zilele noastre.
Cioran, conștient de odiseea istorică a poporului român, scria mai românește ca oricând:
„Este posibil ca existența să fie exilul nostru și neantul casa noastră? Oriunde aș merge, același sentiment de neapartenență, de lipsă de sens.”
Și tot el, mai direct:
„Suntem un neam care am ieșit din văgăuni, din munți și din văi. Am privit cerul din umbră și am stat drepți în întuneric. Ne-am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa…”
Astfel de intelectuali, alături de un crez religios trăit și interpretat ad litteram, au dus la cele mai păguboase teorii etice și economice, care au ajuns să justifice lenea crâncenă a țăranului român sărăcit și urbanizat forțat în „epoca de aur”.
Toți aceia care sute de ani au trăit în bordeie — gropi în pământ — și care, în orice moment, cu pipa de tutun și brisca la brâu, tot avutul lor, plecau oriunde în altă parte, și-au găsit acum intelectualul. Pe cel care a ridicat lenea la rang de filozofie obscură, cu motivaționale pentru burghezi plictisiți și tineri lunatici, dezorientați.
„Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înșiși. Munca este un blestem. […] Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializează și impersonalizează. […] Prin muncă, omul a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puțin sălbatic.”
— Emil Cioran.
„Banii nu aduc fericirea”, zice gândirea populară. Asta s-ar putea concretiza astfel: vrei, nu vrei, dacă muncești obții bani și, cu un pic de chibzuință, poți să-i strângi. Dar cum „munca nu aduce fericirea” — vezi Cioran.
„Plăvanul Cioran”, cum îl numea amicul său de condei Petre Țuțea, îndrăgostit lulea la 70 de ani de o tânără nemțoaică de 35, a fost nevoit să constate că numai filozofia nu-l transformă pe un bătrân cu haine demodate, fără buget și fără locuință personală, într-un gigolo spaniol.
Scrisorile adresate de Cioran „tinericii” — adunate de aceasta într-un volum și publicate postum — au fost retrase din tiraj înainte de apariție. Arătau un alt Cioran: îndrăgostit, plin de viață, total diferit de zeul nihilist al pesimiștilor de pretutindeni.
Filosoful, dându-și metaforic pantalonii jos în scrisorile către juvenila lui muză, prins în mrejele plăcerilor lumești, a riscat până și relația cu Simone Boué, partenera lui de decenii, cea care de fapt îl întreținea și îi oferea adăpost.
Deci munca nu aduce fericirea… dar banii, da!
