Sebastian CĂTĂNOIU ■
Vestea că un fost ministru adjunct al Justiției din Polonia, acuzat de fapte de corupție, a primit azil politic în Ungaria a ridicat noi semne de întrebare asupra relațiilor dintre cele două țări. Faptul că respectivul ministru este membru al principalului partid de opoziție polonez PiS (Lege și Justiție), aliat al partidului de guvernământ maghiar FIDESZ în grupul europarlamentar al Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, mai nuanțează un pic gestul Ungariei, acesta fiind mai degrabă îndreptat împotriva actualei coaliții de guvernare din Polonia, de orientare pro-europeană.
Războiul din Ucraina reprezintă o fisură majoră în relațiile tradițional apropiate dintre Polonia și Ungaria, punând cele două țări pe poziții antagonice. Dacă Polonia se pare că ”a făcut pace cu istoria” și a reușit să treacă peste animozitățile cu ucrainenii, ânțelegând că pericolul mare vine dinspre Rusia, Ungaria s-a complăcut relație într-o relație ambiguă și adesea conciliantă cu Moscova.
Nu putem face abstracție de faptul că Polonia și Ungaria, chiar dacă au origini etnice și lingvistice deosebite, împărtășesc un trecut comun, în care perioadele de conflict dintre cele două țări au fost reduse. În ambele cazuri, au fost perioade lungi în care cele două state au fost ocupate, dezmembrate sau desființate, dar afinitățile și simpatiile dintre polonezi și unguri s-au menținut în cadrul elitelor sau, mai aproape de epoca modernă, la nivelul unei mari părți a opiniei publice.
Dintre țările ce aparțin Europei Centrale, Polonia și Ungaria au influențat cel mai mult zona, ajutate de amplasarea geografică și de sistemul de alianțe la care au fost parte, fie că vorbim de relația specială dintre Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei, fie de compromisul dintre austrieci și unguri care a dat naștere Monarhiei Dualiste. În general, Ungaria și Polonia au avut inamici comuni, începând cu invazia tătară din 1241, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic sau cel Țarist, ceea ce întărit legăturile dintre cele două popoare.
Creștinarea celor două popoare a început cam în acceași perioadă, sub domnia lui Miesko I (932-992) în cazul polonezilor, respectiv a lui Géza, Marele Prinț al Ungurilor (cca. 940-997). La moartea lui Vladislav al II-lea, regele Poloniei și Boemiei, fiul acestuia, rege al Ungariei și Croației, sub numele de Ladislau al V-lea a devenit în 1305 rege al Poloniei, Boemiei, Ungariei și Croației. Asasinarea tânărului rege în 1306 a însemnat lăsarea deschisă a problemei dinastice în Ungaria și Polonia.
Pentru a pune capăt conflictelor, cei trei pretendenți, Ioan de Boemia, Casimir al III-lea al Poloniei și Carol Robert de Anjou al Ungariei, au acceptat în 1335 să se întâlnească în orașul Vișegrad, devenit capitală a Ungariei din 1323. Dând dovadă de luciditate, în schimbul unor recompense financiare sau politice, fiecare dintre părți a renunțat la pretențiile dinastice, astfel că Acordul de la Vișegrad a devenit simbolul unei bune colaborări între vecinii central-europeni, preluat după căderea comunismului, în 1991, de Grupul de la Vișegrad (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria).
Rege al Ungariei și Croației din 1342, Ludovic I, fiul lui Carol Robert de Anjou, a făcut o alianță cu unchiul său, regele Casimir al III-lea al Poloniei, prin care urma să-l susțină împotriva lituanienilor cu condiția ca tronul Poloniei să-i revină, în cazul în care Casimir nu ar fi avut un urmaș. Moartea lui Casimir a făcut ca Ludovic I să devină și rege al Poloniei, între 1370 și 1382.
Conflictele cu venețienii și habsburgii și ocuparea pentru o scurtă perioadă a Regatului Neapolelui i-au permis lui Ludovic I cucerirea de teritorii în centrul Europei și pe ambele țărmuri ale Mării Adriatice. Stăpânind ferm teritoriile poloneze și maghiare, înconjurat de o salbă de state vasale, autoritatea lui Ludovic I se întindea între cele trei mări, ceea ce l-a determinat pe Petofi, în plină eră romantică, să scrie „stelele căzătoare din nord, est și sud s-au stins toate în mările Ungariei”. Mutarea la Buda a bijuteriilor Coroanei poloneze și realizările regelui Ludovic I au făcut ca istoricii ungurii să vorbească pentru acea perioadă, exagerat, de o anexare a Poloniei. Chiar dacă accesul la Baltică era blocat de teutoni, iar ieșirea la Marea Neagră era pusă sub semnul întrebării de emanciparea Moldovei, este neîndoielnic că Ludovic I a reușit, într-o conjunctură istorică favorabilă, ceea ce s-a numit „unirea angevină”, prin care mare parte din teritoriile Europei Centrale erau sub ascultarea unui singur sceptru. (1)
La câteva zeci de ani distanță, Ungaria și Polonia s-au aflat, din nou, sub conducerea unui singur rege, cel care a fost cunoscut drept Vladislav al III-lea al Poloniei și Vladislav I al Ungariei. A urcat în 1434 pe tronul Poloniei, la vârsta de doar de 10 ani, iar în 1440 i s-a oferit și coroana Ungariei. A domnit peste cele două țări până în 1444, când și-a pierdut viața în bătălia de la Varna împotriva Imperiului Otoman. Deși de scurtă durată, unirea celor două regate, din perioada 1440-1444, a rămas cunoscută drept „unirea jagelonă”. Cum Polonia se afla într-o uniune personală cu Lituania care cuprindea la acea dată Bielorusia și mare parte din Ucraina, iar regatul maghiar însemna actualele Ungaria, Slovacia, Transilvania și Croația, „unirea jagelonă” a adus laolaltă țările Europei Centrale, într-o măsură mai mare decât reușise Ludovic I.
Chiar și atunci când au fost în tabere diferite, cele două țări au făcut tot posibilul să se protejeze. În vremea războiului polono-sovietic, ungurii, deși și ei treceau prin momente dramatice, au fost singurii care s-au oferit să trimită trupe în sprijinul polonezilor, intenție nematerializată din cauza opoziției Cehoslovaciei și României. Până la urmă, au reușit trimită echipamente, armament și muniții care, la acea vreme, au fost mult apreciate și care, datorită ajutorului dat la nevoie, au rămas în mentalul colectiv polonez.
Faptul că în debutul războiului mondial, Ungaria lui Horthy, în ciuda faptului că era puternic dependentă de Germania nazistă, a refuzat să atace Polonia, a interzis tranzitarea teritoriului maghiar de către trupele germane ce se deplasau spre Polonia și, mai mult decât atât, a permis trupelor poloneze înfrânte să se retragă prin Ungaria, pentru ca mai să le permită plecarea pentru a se alătura Aliaților, reprezintă o dovadă puternică a legăturii dintre cele două țări. Într-o scrisoare adresată lui Hitler, oarecum pentru a se justifica, prim-ministrul Ungariei Pal Teleki a scris: ”Din partea maghiară este o chestiune de onoare națională de a nu participa la nicio acțiune militară îndreptată împotriva Poloniei”. De voie de nevoie, mai apoi, trupele ungare au participat la ocupația germană a Poloniei, dar nu s-au implicat în acțiuni represive, ba, mai mult, sunt dovezi că, mai ales în cazul Insurecției din Varșovia din 1944, au sprijinit rezistența poloneză. (2)
În lagărul comunist, cele două țări au avut abordări oarecum similare, încercând, printre primele, să implementeze schimbările care să le îndepărteze de URSS și de comunism. Este edificator faptul că scânteia revoluției maghiare din 1956 a fost reprezentată de o manifestație în sprijinul schimbărilor reformiste din Polonia, petrecute în cursul aceluiași an, cu câteva luni mai devreme. De prisos să mai spunem că cetățenii maghiari se adunaseră în fața statuii generalului Jozef Bem, eroul polonez…al revoluției maghiare de la 1848!
Polonia a devenit a șasea mare economie a Uniunii Europene, care a înregistrat în ultimele decenii o creștere susținută și sănătoasă, chiar și atunci când restul Europei a fost în recesiune. Abordarea domeniilor de vârf, fără a le neglija pe cele tradiționale, precum agricultura, și investițiile în infrastructură au făcut din Polonia o viitoare mare putere economică la nivel european. Producătoare și exportatoare de armament de toate categoriile, activă pe plan extern, Polonia este o putere regională, puternic implicată în centrul și estul Europei. La fel de important, a reușit o reconciliere istorică cu Germania, păstrând totuși, din prisma războiului din Ucraina, o relație tensionată cu Federația Rusă.
Transformând poziția sa geografică într-un avantaj de netăgăduit, speculând inteligent actuala conjunctură internațională, fără a avea resurse naturale însemnate, Ungaria își dorește să devină un centru regional de transport, logistică și distribuție în această parte a Europei, facând totul pentru ca rețelele internaționale de energie, căi ferate de mare viteză, linii aeriene și autostrăzi să treacă prin această țară. Relațiile mai apropiate cu China și Rusia, ceea ce se traduce prin acces privilegiat la mărfuri și investiții, în primul caz, și la materii prime, în cel de-al doilea, vor transforma Ungaria, spre avantajul propriu, într-un ”robinet” al fluxurilor vitale de mărfuri, energie și persoane dintre Europa și spațiul asiatic.
Polonia, mai ales când la guvernare era PiS, și Ungaria fac mai mereu corp comun, opunându-se cu vehemență transferului de putere către Bruxelles. În conflictele legate de justiție, drepturile minorităților sexuale sau impozitarea companiilor transnaționale, cele două țări au abordări comune, iritând oficialii comunitari, care, fără prea multă convingere, au găsit de cuviință să adopte împotriva lor măsuri… similare, precum neaprobarea planurilor de redresare si reziliență.
O piatră de încercare a relațiilor maghiaro-poloneze, doar la nivel politic, se dovedește a fi conflictul din Ucraina. Prietenia fățișă dintre Orban și Putin are la bază scopuri comune, nu are rost să ne facem iluzii, legate de modificarea frontierelor existente. Chiar până la începerea războiului, sub pretextul respectării drepturilor minorității maghiare, Ungaria a condiționat orice formă de sprijin a Ucrainei, opunându-se din acest motiv aderării Ucrainei la NATO și făcând, în acest fel, jocul Rusiei.
Imediat după ocuparea Crimeei și declararea Republicilor Lugansk și Donețk, Ucraina s-a confruntat cu o mișcare autonomistă în Transcarpatia. Pentru că ungurii reprezintă mai puțin de 15% din populația regiunii, se solicita autonomia ”ruteano-maghiară” ca modalitate de evitare a unui iminent ”dezastru umanitar” la care va fi supusă minoritatea maghiară. Solicitările fistichii, ca cea de aducere în Rutenia de trupe de menținere a păcii, au fost dublate de unele mult mai periculoase, care duhneau a Moscova, precum cele de… federalizare a Ucrainei.
În războiul dintre Rusia și Ucraina, Ungaria se comportă mai degrabă ca un stat membru al Uniunii Eurasiatice, ca un cap de pod rusesc în NATO și a UE. Trianon-ul a făcut ca, imediat după Primul Război Mondial, Ungaria să devină un stat totalitar, de orientare fascistă, intrat, fără putință de scăpare, la remorca Germaniei. Doar cu sprijinul lui Hitler, interesat de revizuirea frontierelor, maghiarii au reușit să recupereze unele dintre teritoriile cele fuseseră atribuite în cadrul Monarhiei Dualiste, fapt ce i-a pus în imposibilitatea de a se rupe de Germania nazistă, atunci când ar fi fost nevoie. La fel ca în perioada interbelică, în pofida alianțelor și declarațiilor, fără a-și dori să iasă din mirajul modificării frontierelor, Ungaria se poziționează ferm alături de Rusia lui Putin, cea care dorește, doar pentru început, hăcuirea Ucrainei… (3)
Prietenia istorică dintre Polonia și Ungaria a transformat cele două țări într-un tandem care se constituie într-un motor economic și politic al Europei Centrale și de Est, similar binomului franco-german din Europa Occidentală. Pentru a căpăta stabilitate și o mai bună relevanță continentală posibila axă Varșovia-Budapesta, are nevoie de un al treilea punct de sprijin, fie la Marea Adriatică, fie la Marea Neagră. Ungaria, din motive istorice și economice, este tentată de prima variantă, care oferă ca bonus, e drept, cu ”sprijinul” clasei politice românești, cvasiizolarea României față de principalele circuite economice ale regiunii și vulnerabilizarea acesteia în fața Rusiei. Polonia, din aceleași considerente, dar ajungând la alte concluzii, ar fi mai interesată de Marea Neagră și de amplificarea legăturilor cu România.
Actuala înstrăinare dintre Polonia și Ungaria, datorată în principal abordărilor lui Viktor Orban, dincolo de a fi o dușmănie, este ca o ceartă între frați care, mai devreme sau mai târziu, își vor da mâna din nou, precum într-un cântec de pahar, de acum câteva veacuri:
”Polonez și ungur — doi frați,
Buni pentru sabie și pentru sticlă.
Amândoi curajoși, amândoi vioi,
Dumnezeu să-i binecuvânteze!”/
