Andreea MIHĂESCU ■
Soarele era la apus, iar vântul începuse să sufle ușor. Copăcelul din fața mea, care până atunci mă ferise de lumină s-a mișcat lăsând razele să-mi licărească în ochi. M-a trezit parcă din profunzimea pe care o trăiam, dată de ritmul melodiilor armânești ale trupei Tumbe – un potpuriu neașteptat de etno-jazz, exact pe sufletul meu!
Ritmul era dat de percuție, îndulcit de vioară și chitară și definit de vocea puternică a solistei Mara, împreună dând sens emoției care plutea în aer.
Dobrogea are ceva magic — e alt amestec de popoare, de gesturi simple, de gusturi intense și priviri sincere, decât restul țării. Într-o curte din Jurilovca, printre lipoveni, tătari și armâni, am simțit că toate diferențele culturale nu sunt decât nuanțe ale aceleiași bucurii. Oameni care ciocnesc pahare cu vin de la Crama Mitroi, râd, dansează și împart delicii tradiționale: caras prăjit și asortat cu un mujdei gros, icre de știucă, zacuscă de pește, salată de șalău, brânză din sat, roșii din grădină, piroști (colțunași) cu varză și plăcintă cu praz. Mâncare simplă, dar încărcată de gust și rafinament casnic.
Copiii alergau liberi, se cațărau pe baloții de paie ori se adăposteau în căruța din lemn, alături de vreun câine sau pisică, uneori chiar și o găină, pe care o legănau în brațe. Alții hrăneau alpaca la grajd, se pozau cu măgărușul ori mângâiau calul, fascinați de firescul din jur. Părinți relaxați. O gospodărie plină de viață — vie în cel mai adevărat sens.
În toată această liniște sufletească, unde prieteniile contează mai mult decât hainele sau praful de pe pantofi, am simțit că sunt parte din poveste. O poveste în care telefoanele stau uitate pe mese, folosite doar ca să imortalizeze amintirile zilei, nu ca să le întrerupă. Oamenii privesc cerul, animalele, unii pe alții. Nu e nimic de demonstrat, doar de simțit.
Bucuria mea începuse, de fapt, cu câteva ore mai devreme. Drumul spre Jurilovca e deja parte din ritual. Îndrăgostiți de Dobrogea și de tot ce înseamnă natura ei campestră, am înghesuit bagajele în topcase-ul scuterului Vespa și timp de o oră și jumătate ne-am bucurat de vântul prietenos al lunii iunie care ne răcorea. Pasteluri plastice în galben, verde și stropi de roșu ni se întipăreau pe retină ca niște picturi cinematice. Lanuri de grâu, de maci, de rapiță și de lucernă cosită. Pe marginea drumului, berze cu pui în cuib, oi, capre și vaci mânate de ciobani. Miros de fân, de pământ, de balegă și lemne arse în cuptorul de lut. Totul viu, autentic, liniștitor.
Dimineața următoare ne-au trezit privighetorile și orologiul cocoșilor la fix pentru o plimbare până la portul pescăresc, pentru o piroșcă dulce și încă o gură cu aer de Dunăre, gusturi și miresme pentru suflet.
Așa a fost la “Lipovenesc”, la etno-evenimentul din tinda casei Danielei și a lui Marian Sterea, un loc unde simplitatea e scenă, iar fiecare gest, zâmbet sau clinchet de pahar devine spectacol. Un festival tăcut al bucuriei de a fi împreună, pentru care le mulțumim!
[/responsivevoice]
