Sebastian CĂTĂNOIU ■
Mai întâi să ne lămurim ce e cu termenul de ”șpringar”. Dacă ar fi să ne gândim la paronime, la cuvinte care se pronunță cam la fel, prima oară am încerca cu ”sprințar” care, cu adevărat, poate fi una dintre caracteristicile eroului nostru. Pornind de la rădăcinile sale germane, am zice că al nostru cuvânt face referire la ceva ”săritor” ceea ce, după cum vom vedea, nu e tocmai departe de adevăr. Dacă inițial ”șpringarul” avea conotații pur tehnice…și onorabile, prin magia argoului, substantivul a devenit similar cu instrumentul folosit de spărgători pentru a forța încuietori, uși, lacăte sau alte dispozitive în care mai cred oamenii cinstiți și, prin extensie, la spărgătorii de case, cei care îl foloseau cu dexteritate, în speranța unei prăzi cât mai bogate.
Șpringarul era ceva mai cu ”ștaif” decât manglitorii sau șuții siliți să trăiască de pe o zi pe alta. Pentru a-și putea duce la îndeplinire loviturile, un șpringar avea nevoie de condiție fizică, de cunoștințe tehnice, de sânge rece, de răbdare și de arta unei planificări meticuloase. Iar ”satisfacțiile profesionale” erau pe măsură, transformate degrabă în mese îmbeșugate, haine îmblănite și mai câte altele…
Un lord printre ”apașii” urbani, șpringarul purta și un nume care să impună respect în breaslă, de cele mai multe ori moștenit de la predecesorii săi într-ale relelor. În cazul nostru, șpringarul se numește, în mod savant, Nyctereutes procyonoides, într-o alăturare de cuvinte care te duce cu gândul la lumi îndepărtate, exotice. Luat la bani mărunți, o analiză etimologică ne arată că numele acesta pompos, ascunde ceva mistere: în greaca veche nykt ar însemna „noapte” iar ereutes „cercetător, explorator”, deci numele de familie s-ar traduce drept „exploratorul nopții”. Făcând apel la latină de astă dată, numele mic procyonoides ar putea fi descifrat ca fiind „asemănător ratonului”. Realizăm acum că numele șpringarului nostru, tradus în româna cea de toate zilele, ar însemna, fără a-i diminua misterul, „exploratorul nopții asemănător ratonului”. (foto 1)
E drept că în breasla lor, nu numele din acte este cel care contează (cine a auzit despre sau ar putea rosti, din prima, Nyctereutes procyonoides), ci renumele! Iar eroul nostru a devenit mai cunoscut, nu doar prin fapte, ci și printr-o poreclă care necesită de asemenea explicații: câinele-enot! Dacă primul termen nu prea ne dă de furcă, deși englezii au certitudinea că răspunsul la întrebarea ”What is a dog?” este echivalent cu o discuție interminabilă, al doilea ne aduce cu picioarele pe pământ atunci când, cu ochii spre Vest, ne facem că uităm de unii dintre Vecinii noștri. Căci ”enot” este cuvântul rusesc pentru raton (Procyon lotor), iar câinele-enot este denumirea care a ”prins” acolo pe unde au zburdat rușii prin secolul al XX-lea. Popular, în engleză, animalul este denumit racoon-dog, astfel că nu am greși dacă în românește, mai pe înțelesul tuturor i-am zice… ”câinele-raton”.
În această poveste cu iz de roman polițist, pentru a ne putea face o imagine completă despre eroul nostru, va trebui să facem apel la noile personaje apărute, adică ratonul și rușii și la intervalul de timp reprezentat de secolul al XX-lea. E limpede că există asemănări cu ratonul, atât denumirea populară cât și cea științifică venind să întărească această realitate. Trebuie spus că acestea se rezumă la masca facială neagră (la poza din buletin, cum ar veni), la dimensiuni, ambele animale având în jur de 50 de cm lungime, în jur de 10 kilograme și… la blana deasă! Urmare a convergenței evolutive, trăind în habitate similare și având un stil de viață nocturn, ratonul și câinele-enot au dezvoltat trăsături externe asemănătoare! (foto 2)
Realitatea este că, în pofida aparențelor, între cele două animale nu există nicio înrudire. Câinele-enot face parte din familia Canidae, fiind apropiat de lup, vulpe sau șacal, în vreme ce ratonul este membrul familiei Procyonidae, un grup separat de carnivore originare din Lumea Nouă! Iar dacă ”fața” celor două animale ne poate pune în încurcătură, coada este cea care ne lămurește: scurtă și uniform colorată la câinele-enot, stufoasă și cu inele albe-negre la raton !
Câinele-enot era, până la „epoca” sovietică, o specie care se găsea doar în Extremul Orient, respectiv în estul Rusiei, Coreea, China, Japonia și nordul Indochinei. Bine adaptat traiului în preajma zonelor umede, reușea să utilizeze resurse variate de hrană: broaște, insecte acvatice, mamifere rozătoare, păsări și ouă ale acestora, dar și fructe și plante de apă. Este singurul canid fără instinct gregar, un animal prudent, neagresiv, nocturn, greu de observat. Foarte interesant, din cauza condițiilor vitrege din patria de origine, câinele-enot tinde spre hibernare, în iernile foarte reci, aspect singular în lumea canidelor. E drept că pe meleagurile noastre, sub impresia schimbărilor climatice, hibernarea nu se mai întâmplă nici la urs, darămite la enot! Deși nu se compară cu ratonul privitor la cățărare, câinele-enot este totuși campion la acest sport, măcar printre semenii săi lupi, vulpi sau șacali! (foto 3)
Blana sa, deasă și frumos colorată, cu spicul perilor de culoare neagră a fost cea care l-a sos din ”anonimatul” oriental. Considerată valoroasă pentru industria sovietică de blănuri și pentru echipamentele militare de iarnă a constituit impulsul pentru organizarea unui program centralizat de creștere a câinilor enot, încă din anii ’30 ai secolului trecut. S-au întemeiat crescătorii în republicile sovietice europene și au fost puse în libertate unele exemplare. După cel de-al Al Doilea Război Mondial, atunci când nevoile pentru uniformele de iarnă au înregistrat un declin abrupt, parte din animalele din crescătorii au fost eliberate, astfel că în anii ’50 efectivele în libertate au crescut brusc în Belarus și Ucraina, specia devenind, ca un nedorit efect secundar al politicii economice sovietice, parte a faunei europene. În partea centrală a Republicii Moldova (în raioanele Orhei, apoi Străşeni şi Călăraşi) în anii 1949, 1950 şi 1954 au fost eliberați în jur de 400 indivizi, care au migrat înspre luncile Prutului şi Nistrului, unde au găsit hrană mai bogată.
În absența prădătorilor naturali, mai abitir decât Armata Roșie, câinele-enot s-a răspândit în Europa Centrală și de Nord cu o viteză remarcabilă, din Finlanda până în Franța, ajungând la efective de două – trei sute de mii de exemplare în Germania sau de câteva zeci de mii în Polonia! Prădător oportunist, cel mai convins omnivor din familia Canidae, în multe zone a contribuit la scăderea populațiilor de broaște și reptile și a perturbat cuibăritul păsărilor de mal sau de stufăriș. Destabilizarea rețelele trofice din habitatele sensibile reprezentate de bălți, râuri sau mlaștini s-a făcut în detrimentul mai neaoșelor specii precum vulpea sau bursucul, care au fost silite să se retragă din calea discretului năvălitor.
În țara noastră câinele-enot a fost semnalat începând cu anii ’50, pentru început în Delta Dunării, mai apoi în lunca Dunării, a Prutului și a Siretului. Trebuie spus din capul locului că nu există o estimare precisă, oficială și recentă a efectivelor de câine enot în România, tocmai pentru că specia e încă relativ puțin studiată, iar populațiile sunt dispersate și greu de monitorizat în habitatele umede. Cu toate acestea se poate spune că aceste animal este un element faunistic permanent, pentru arealele enumerate mai sus, dar cu o populaţie redusă, estimată neoficial la câteva sute de exemplare. (foto 4)
Chiar dacă pe cuprinsul Uniunii Europene, câinele-enot, datorită originii și apucăturilor sale, este considerat a fi o ”specie invazivă”, în România populațiile sale se mențin reduse, fără să dea semne de expansiune alarmantă, astfel că prin părțile noastre, câinele-enot sau ”bursucul cu barbă” așa cum l-au botezat țăranii români în lipsa altei rime, rămâne mai degrabă un oaspete enigmatic decât un ”șpringar” al biodiversității locale!
[/responsivevoice]
