Cătălin BORANGIC ■
Stau și mă întreb, iar ca mine văd că sunt mulți alții: Funeralii naționale pentru un ticălos plătite din banii cetățenilor? Probabil că asta este, cum s-ar zice, apoteoza muiei la români, când nu le-o dă nimeni și-o iau singuri din reflexul dobândit în totalitarism.
Poate o fi început Revoluția și pe lumea ailaltă și s-a cărat degrabă ca să le înființeze Frontul Salvării Duhurilor Ezoterice. Va organiza adunări de îngeri căzuți și sfinți compromiși și, la o adică, poate chema dracii cu bâte să salveze revoluția celestă.
Pe lumea cealaltă, pare că toți continuă ceea ce-au făcut și aici. Reptila comunistă trebuie să-și ducă și ea mai departe cariera. Poate o ajută instinctul viclean al organizatorului de mase dezorientate și se apucă să capitalizeze frici, derută și confuzie. Că nici post-existența aia n-are cum să fie veșnică, nu?
Pe de altă parte, creștinismul pravoslavnic v-a emasculat, comunismul v-a îndobitocit, iar capitalismul liberal a sălbăticit ce-a mai rămas.
Din acest amestec toxic s-a născut societatea de azi: evlavioasă cu propriii torționari, miloasă cu tâlharul pus în butuci, nerecunoscătoare cu făcătorii de bine și degrabă cheltuitoare, când e vorba să se autoanuleze.
Așa se explică setea cu care vă iubiți lanțurile și, mai ales, călăii. Iar graba cu care aprindeți lumânări pe cadavrul propriei memorii nu este iertare, este neputință morală de a numi răul pe nume și de a-l așeza în uitarea bine-meritată.
Ion Iliescu (1930–2025) a fost figura centrală a tranziției postcomuniste din România, un personaj profund controversat, perceput de unii ca reformator prudent, de alții ca uzurpator cinic al Revoluției din 1989.
Fost comunist intrat în conflict cu Ceaușescu, Iliescu a preluat puterea într-un moment de haos la București, fondând Frontul Salvării Naționale (FSN) și devenind primul președinte al României postdecembriste. A rămas, până la moarte, asociat cu evenimente sângeroase și netransparente – ambiguitățile juridice ale Revoluției din 1989 (morții Revoluției) și represiunea violentă a protestatarilor din 1990 (mineriadele).
Deși inculpat pentru crime împotriva umanității, nu a fost judecat niciodată până la capăt, ceea ce denotă reziliența lui, devenită proverbială.
Iliescu a întruchipat ambiguitatea specifică tranzițiilor haotice est-europene, un politician am zice carismatic, dar legat de vechile structuri comuniste, liderul care a evitat colapsul total prin reforme lente, dar a păstrat multe dintre reflexele autoritare. La moartea lui rămânem cu o moștenire politică amânată între justiție și uitare, dar și riscul reconstrucției postume a imaginii lui. Istoria României are datoria să-l expună exact așa cum a fost: un supraviețuitor al regimurilor, al revoluțiilor și al adevărului cu prețul sângelui și stagnării societății românești.
Da, Iliescu face parte din istoria noastră și nu putem aplica ‘damnatio memoriae’ în sens deplin, așa cum cred eu ca merită, dar trebuie spus adevărul despre el, mereu, limpede, documentat, ferm. Altfel, ne vom trezi curând cu un cult al lui, construit din ambiguități și nostalgii prost înțelese, așa cum s-a întâmplat cu Zelea-Codreanu, Ion Antonescu sau Nicolae Ceaușescu.
Unde nu există adevăr clar articulat, memoria colectivă devine teren fertil pentru miturile care iau locul istoriei realitate, iar în baladele astea nemernicii sunt reinventați mereu drept binefăcători. Iar acum, ștergând cu o cârpă mizeră sângele lăsat de el și pe banii voștri îl vor înmormânta cu onoruri, ca pe un mare lider.
N-ar fi prima oară când dăm jos din ștreang tâlhari și facem moaște din oasele lor. Ba, chiar pare obicei strămoșesc.
[/responsivevoice]
Răutatea şi prostia cu ştaif ne vor duce la pieire într-o zi!