Luigi FRIGIOIU ■
Privind înapoi fără mânie
Pentru că tot s-a pârjolit recent și fosta grădină-cinematograf Albatros (ex Club Bellagio) din Mamaia, m-am gândit m-am gândit fă parafrazez aceste gânduri folosind ca subtitlu celebra peliculă cu Richard Burton, vizionată acolo, pe vremuri. Dacă privim înapoi cu, sau fără mânie, trebuie să recunoaștem realitatea trecută, cu bune și rele. Deci să purcedem la o incursiune în meandrele trecutului…
România nu a fost întotdeauna o țară pe care să urineze diverși analfabeți borâți. așa ca la festivalul ‘Bitch’ Please, de la Costinești. Noi, românii mai vechi, nu am trăit doar în mizerie, întuneric, frig și foame, înainte de ‘90. Pur și simplu, ne-am născut, am crescut, am învățat, am muncit și ne-am distrat după posibilitățile intelectuale ale fiecăruia și materiale ale familiei și mai ales după cadența vremurilor. Cât se poate de normal, fără fițe, fasoane și frezoane.
Începând cu 1968 occidentalii veneau nu doar la Mamaia ci și la Eforie Nord pentru că la noi pe litoral era frumos și mai ales ieftin. Când hotelurile se umpleau, mulți se cazau în locuințele particulare. Pe atunci Mamaia era destinație populară pentru popoarele de sindicaliști ai Europei de est, și nu numai. Hotelurile moderne se ridicau pe malul Mării Negre ca niște palate din cărămidă, sticlă și beton, iar plajele cu nisip fin rivalizau cu cele mai renumite destinații internaționale.
Construcția litoralului românesc, începută în anii ’60, a metamorfozat Mamaia ridicată precum Afrodita din spuma mării, într-o stațiune-parc de 70 hectare, cu ansambluri hoteliere de nivel european. Cele 10.000 de locuri pentru cazare au marcat începutul turismului românesc.
Turiști occidentali veneau din Italia, Germania, Austria, Scandinavia ori șările Levantului cosmopolit: Siria, Liban, Iran, atrași de „Mamaia – Perla Mării Negre”, după cum era promovată în broșurile turistice poliglote. La noi era mai ieftin decât la Mediterana, mai exotic decât Baltica și avea ceva special: autenticitatea balcanică amestecată cu confort occidental. Autocarele ONT furnicăiau non-stop pentru transportul turiștilor străini între Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu și cazările de pe litoral. Hotelurile mari (Parc, Perla, Internațional, București, Riviera, Majestic, etc) erau considerate bijuteriile stațiunii. Celebritățile veneau să-și petreacă vacanțele aici; scriitori, muzicieni, actori, artiști, sportivi, preferau îndeosebi hotelurile de lux gen București sau Internațional, cu piscine, terase, restaurant, bar la parter și la ultimul etaj. Tinerele româncuțe, considerate cele mai frumoase din lume, atrăgeau ca un magnet.
Sejururile nu însemna doar haleală și machială ca acum, ci și multe alte ieșiri: în Delta Dunării sau la restaurante cu specific folcloric ca Nunta Zamfirei, Calul Bălan, Popasul Murfatlar, Popasul Căprioarelor din Pădurea Comorova, ori Șatra – 100% tradițional gipsy-rromanes. Erau și celebrele baruri Melody, administrat de Viorel Păunescu care avea să devină după revoluție prosper om de afaceri, co-proprietar al Hotelului Intercontinental din București alături de frații săi George Constantin și și Valentin, și președinte de onoare al FC Steaua București, și Orient, din Mamaia ori Paradis – Neptun, etc). Tot la Mamaia, pe terasa restaurantului Piccadilly avră de vară revenea un inspirat jazz-band afro-american care cânta cafe-concert, soul, blues și dixieland.
Începând cu 1968 pe litoral au funcționat șase baruri de noapte cu numere tematice de striptease erotic care nu prea cadrau normelor ideologiei socialiste: Cazinourile din Mamaia și Constanța iar în Eforie Nord, Vraja Marii, Potcoava de Aur, Cancan și Barul Roman amenajat tematic, cu coloane antice și chelnerii drapați în sumare tunici și încălțați cu sandale strânse cu șireturi până sub genunchi totul lasciv și imperial. Atmosfera deșănțată o întreținea vocal celebrul Willy Donea, cântărețul de country al Direcției a II-a a Securității Statului, cu al său cal dresat purtat de căpăstru, care la fiecare număr defeca balegi de recuzită în farfuria câte unui mușteriu, ales pe sprânceană.
Numerele de striptease urmăreau câte o poveste: „primul număr sugera dansul unei păpuși mecanice care se dezbrăcă, rămânând acoperită doar cu o frunză de viță; al doilea, o scenă legată de un obicei medieval al centurii de castitate, iar al treilea o dansatoare în căutarea băii căreia îi scapă prosopul și astfel rămânea complet goală.
Camerele se rezervau cu un an înainte. Terenurile de tenis de la Pelican găzduiau turnee internaționale. Pe Stadionul 1 Mai se jucau meciuri de fotbal la lumina nocturnei, singura din țară (în afară de Arena Națională), iar la Sala Sporturilor, Trofeul Internațional Mănușa Litoralului, Trofeul Tomis – volei și Cupa Mării Negre – baschet deveniseră minicampionate mondiale amicale (participau țări europene, dar și Japonia, Cuba, Brazilia, China etc).
Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna Mamaia anilor ’70: o țintă de atins pentru turiștii din toată Europa. Pentru cine dorea, plajele erau amenajate cu șezlonguri și umbrele. Însă, majoritatea se mulțumea, doar, cu cearceaful și prosopul. La beach-baruri se vindea bere la halbă, vodcă cu suc de roșii sau cocktail-uri exotice.
Salvamarii fățoși și forțoși protejau scăldatul temerarilor în mare, animatorii organizau divertismentul ad-hoc. Epicentrul distracției estivale era celebrul post Radio Vacanța cu cea mai populară emisiune – Topul duminical al hiturilor verii, iar doritorii de agrement luau cu asalt parcul de distracții devenit neîncăpător la lăsarea asfințitului.
Seara, faleza ele din Constanța și Eforie ori esplanada din Mamaia se transformau în bulevarde pietonale internaționale. Nemți veseli, suedezi zâmbitori, italieni vorbăreți umpleau locurile de la mese. La meniu, în frapierele cu gheață se asortau, sticle de vin, vermut sau bitter “Made by Murfatlar”, concepute de eminentul inginer horticol Mihai Stănculescu pe baza rețetelor italienești de Cinzano și Martini, și sifon. Numărul șprițurilor subțiri, de vară, era imposibil de socotit.
Cele mai tari trupe interpretau șlagărele la modă și petrecerile, acre se prelungeau până în zori pe platourile dinspre plajă se încheiau invariabil cu băi în mare. Pe terasa complexului București, din centrul stațiunii, se asculta muzică folk cu Vali Sterian, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, etc. Discotecile, răsărite ca ciupercile după ploaie, erau pline de tineri care dansau pe ritmurile internaționale ale vremii. Teatrul de Vară găzduia numeroase spectacole și cel mai important eveniment cultural-artistic Festivalul de muzică ușoară românească Mamaia, un Sanremo românesc.
Pentru tradiționaliști, Satul de Vacanță era destinația ideală. În curtea gospodăriilor tradiționale cu specific etno-folcloric, grătarele cu mici și fripturi sfârâiau non-stop, în timp ce berea venea peste mese ca berbecii valurilor mării pe timp de vânt puternic.
Mamaia avea magia combinației perfectă între modernitate și tradiționalism, între confort occidental și generozitate autohtonă.
Turiștii reveneau aici an de an. (O familie de austrieci s-a cazat în casa familiei mele timp de 16 ani! Vară de vară.) Era o mândrie să fii român și să-ți vezi țara vizitată și admirată de străini pentru că în anii ’70, România și Constanța străluceau în topul preferințelor.
Destinațiile de azi, practic, nu existau pe hărțile turistice ale Europei. La Varna se mergea doar pentru caramele, halva cu tahân, parfum bulgăresc de trandafiri și zacuscă. Iar de șa Istanbul, frații noștri mai bronzați din cartierul rezidențial Piața Chiliei importau ciungă de mestecat (Bi-Bip, Tipi-Tip, Cin-Cin), năut, eventual, bijuterii de aur contrafăcut și exportau țigarete cu filtru românești socotite de lux, mărcile: Snagov, Litoral, Amiral, super-long cartonate, care erau mai căutate decât Kent ori Marlboro, și coniacul Murfatlar.
La vremea respectivă, modelul Mamaia, ca și salba stațiunilor astrale din sudul litoralului, au reprezentat repere în istoria arhitecturii și urbanismului românesc. S-a reușit simbioza cu stilul profesional occidental într-un brand național.
Expansiunea turismului în sud a generat, în anii ‘60-70, un lanț de stațiuni, cu caractere distincte, pe un țărm de 18 km: Olimp (ansamblu de vis Amfiteatru-Panoramic-Belvedere), Neptun (zona nomenclaturii), Jupiter, Venus, Saturn, Cap Aurora (toate pentru familii cu venituri medii). Satele pescărești Doi Mai și Vama Veche erau și atunci locuri ale nonconformismului, dar de factură rustic-sălbatică, nu ca acum. Acestora li s-a alăturat Costinești, „capitala tineretului”.
Mai vechea Eforie (nord și sud) era asaltată de cei cu “bilete sindicale” iar nămolul din Lacul Techirghiolul crease renume faimă și renume internațional centru balnear de recuperare Sanatoriul Grand, era ‘overbooked’ – cum se zice acum – de agențiile de turism occidentale, cu câte un an în avans.
O reclamă de atunci suna corect: „Litoralul pentru toți!”. Pentru Agențiile de turism din Europa, „pachetele Litoral”, de la noi, erau la mare căutare. Constanța era ‘cool’ fiind destinația preferată a vacanțelor, iar în țară, aproape că nu exista familie care să nu ajungă la mare măcar câteva zile pe an.
Astăzi, când vedem salba litorală știrbită de multele ruine imobiliare pare inimaginabil că, odinioară ‘cocoșeii de aur’ Năvodari, Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud, Costinești, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus și Mangalia, rivalizau cu renumitele destinații estivale europene. Dar, pentru o perioadă din istorie, riviera românească a fost, cu adevărat, șiragul de perle al Mării Negre.
Din păcate, a urmat perioada gri a lipsurilor de tot felul, de la sfârșitul anilor ’80 care a băgat boala nu doar în oamenii ci și în clădiri, După ‘90, în loc să ne redresăm am transformat litoralul în talcioc iar epoca Mazăre a însemnat dispariția totală a renumelui stațiunii Mamaia. Acum, amiralul distruge ce mai era de distrus și scufundă definitiv corabia, precum Titanicul. Din însoritul Madagascar, Radu și Răducu ne fac bezele folosind, ca evantai, cele 15 milioane de coco’ ciordite în vremuri de glorie ale carnavalurilor galante, la care l-a dus și pe răposatul nea Nelu să dea din buric pe ritmul ‘samba brasileiro’.
Poziționarea extremă nu aduce nimic bun. Pe de o parte, putem deveni nostalgicii unui trecut complicat, neregretat de nimeni cu mintea în cap și încheiat trist, mai ales că și personajul cheie al evenimentelor tragice postrevoluționare, a plecat de curând luând cu el, definitiv, multe necunoscute. La polul opus, alături de cei care micționează pe România, contribuim la dezbinarea noastră tradițională și în loc de Ziua Unirii pare că vom sărbători Ziua Urinii, cât de curând. Nu mai vorbim că fanii “biciplizurilor” o pot da din inconștiență în incontinență. Și dacă o iau pe urmele adepților MISA a lui Guru Bivolaru, trec la vestita terapie.
Să încheiem, totuși, optimist. Pentru că litoralul nostru arată tot mai rău de la un sezon la altul, așteptăm, cu nerăbdare, momentul când bucălatul Șelly își va inaugura noua sa stațiune turistică Nibiru, destinație estivală de agrement după chipul și asemănarea lui. Din câte se aude, logo-ul noii stațiuni va fi în genul ospitalității gastronomice tradiționale: “Înbuci ceva?” Apetisant, nu…?
Minunat reprortaj, am trăit Mamaia anilor 60-70 ca adolescent și tinerel, am lucrat în turism vara și am trăit cele relatate cu un inegalabil talent. Marea problemă este că la vremea aceea Mamaia avea undeva peste 10.000 de locuri de cazare, majoritatea cam de două stele, în mare parte pentru străini, de vest, esticii stăteu prin campinguri, iar în celelalte stațiuni cam tot pe acolo. Scurta vacanță care se termină azi a adus pe litoral peste 200.000 de români, oficial, real probabil dublu, nu prea mai încap pe plajele și prin drumurile existente, musai trebuie noi facilități și la sud și la nord.
Acum toată lumea vrea la Ziua Marinei (Sf Maria ) și la Mamaia. Înainte se ajungea la mare în serii, înte 15 mai-15 septembrie. Iar casele de pe străzile Constanței erau pline cu familii de sezoniști. Într-adevăr, acum toți vin cu mașina și se circulă foarte aglomerat.