Leonard MOCANU ■
China, o țară două sisteme
Acesta este sloganul găsit de conducătorii Chinei Comuniste, pentru a defini constituțional situația politico-economică a țării după reintegrarea celor două provincii din sud, Hong Kong și Macau. Aceasta pentru că sute de ani de administrație europeană, evidentă la tot pasul în cele două provincii, nu puteau fi șterși cu buretele printr-o simplă ceremonie de transfer de autoritate, dar liderii de la Beijing au ținut să arate că orânduirea comunistă și cea capitalistă pot coexista, într-o simbioză win-win, benefică tuturor.
Astfel, decadența tipic occidentală a fost lăsată să existe în continuare în cele două provincii, în special în Macau, rezultatele ei alimentând din plin visteria onestei țări comuniste, rămasă așa doar în imaginația multora dintre noi.
Am ajuns la Hong Kong cu trenul de mare viteză în condiții deja cunoscute, fără însă a mai atinge viteza de 351 km/h, mulțumindu-ne să ne târâm pe undeva pe la 340. Odată ajunși am urmat procedura similară intrării într-o altă țară, cu control al pașapoartelor, dirijați de un ofițer, care ne îndruma către unul din multele ghișee disponibile și mai avea puțin să ne așeze cu mâna. La control, am primit câte un talon sub forma unui petic de hârtie, al cărui rol nu-mi este nici acum foarte clar. Ghidul local, Jason, ne-a spus doar că ”nu e bine să le pierdem”.
De la gara West Kowloon, am ajuns direct la hotel, prima schimbare observată fiind autocarul cu volan pe dreapta și traficul ”britanic”, pe partea stângă, despre care supușii Maiestății Sale susțin că e cel corect, bazânduse pe dualitatea sensurilor cuvântului ”right”, drept/dreapta-corect/corectă: ”The right side is the left side” (Partea corectă este partea stângă).
Hotelul se numește Harbour Plaza Metropolis, fiind situat în cartierul Kowloon, pe o colină ce domină faleza către Victoria Harbour, având pe fundal, pe malul opus, impresionantele clădiri de pe versantul nordic al Insulei Hong Kong. Aici, am văzut pentru prima dată o coadă cu adevărat impresionantă la recepție, în ciuda operativității celor patru-cinci lucrători de la ghișeu. Pentru noi, așteptarea a fost scurtă, Jason dovedindu-și utilitatea, obținând cheile în regim preferențial, ”pe încredere”, fără să fie nevoie nici măcar de pașapoarte.
Aveam să aflăm ulterior că doi dintre colegii noștri ”single”, care împărțeau o cameră cu două paturi, au avut surpriza să constate că gazdele le oferiseră una cu pat dublu, iar încercarea lor de a soluționa problema a găsit o rezolvare inedită la recepție: două pilote să le pună între ei în pat. Aici, deși adevărul stă undeva ”între”, nu pot să nu remarc ”resemnarea” însoțitorului român din ultimele zile ale sejurului, care a dat impresia că i se cam terminase combustibilul și a dat mici rateuri în relația dintre cei ”păstoriți” și gazde.
În cameră, după euforia admirării peisajului, am constatat că la zece etaje sub noi era piscina descoperită, dar am pasat această plăcere pentru mai târziu, dorind mai degrabă să pornim în explorarea falezei, în ciuda căldurii destul de apăsătoare.
Celor care au citit episoadele anterioare, li se va părea straniu că nu am început povestea mea, făcând cunoștință cititorilor cu orașul gazdă, Hong Kong, dar, având în vedere că, din punct de vedere cronologic, aveam să-l vizităm abia peste încă o zi, voi face acest oficiu în articolul următor, pentru a nu supraîncărca ”hardurile” cititorilor cu prea multe informații ”tehnice”.
Despre seara sosirii în Hong Kong, să mai spunem că am coborât la recepție și, de acolo, am ieșit pe ușa ”din dos”, care dă spre faleză. După ce am coborât mai multe rânduri de scări, am ajuns pe un platou, în mijlocul căruia se află ”Coliseum”-ul, sala polivalentă a orașului. Aceasta seamănă puțin la exterior cu clădirea Teatrului Național din București, cu acoperișul mult ieșit în afară.
Construcția ei a durat doi ani (1982-1984), fiind renovată în 2008. În prezent, are o capacitate de 12.500 locuri și poate găzdui evenimente diverse, sportive, sociale sau culturale. Din gardurile metalice care limitau accesul, am înțeles că urma să găzduiască un eveniment, iar la întoarcere numărul decibelilor ce răzbeau din interior ne-a confirmat că o trupă muzicală de rezonanță concerta în fața unui public numeros.
Am remarcat clădirea impunătoare a Universității Politehnice, apoi am identificat o alee, care ne-a dus direct către faleza vestică. La capătul acesteia, câțiva pescari își încercau norocul cu monturi de fund, dar mi-a rămas neclar la ce sperau, mai ales că, la încercarea mea de a-i iscodi, unul dintre ei mi-a răspuns ferm ”No fish!”, făcându-mă să mă las păgubaș. Curiozitate versus secretomanie pescărească.
Ne-am continuat drumul, paralel cu Salisbury Road, pătrunzând pe Bulevardul Stelelor (Avenue of Stars), zonă de promenadă intens frecventată de turiști și de localnici. Pe partea dreaptă, hoteluri cu multe stele, terase și moluri cu magazine de firmă, înconjurate de aranjamente vegetale de efect. Pe stânga, evident Portul Victoria.
Avenue of Stars are o istorie nu foarte lungă, dar destul de zbuciumată, fiind inaugurată în 2004, prin reamenajarea promenadei existente de-a lungul falezei. Proiectul, în valoare de 40 milioane de dolari HK, a fost suportat de mai mute departamente și asociații locale, în principal din domeniul turismului și culturii. Odată cu inaugurarea, rezultatul inițiativei private a fost trecut în proprietatea și administrarea guvernului provincial.
În 2015, oficialitățile au anunțat închiderea obiectivului, strămutarea lui pe o durată de trei ani și reamenajarea, cu o serie de limitări, în special de ordin ”moral”: fără noi magazine, restaurante și terase luxoase. Au apărut controverse destul de zgomotoase între autorități și reprezentanții ”industriei ospitalității”, cum se spune pe la noi, mai ales că, între timp, aleea căpătase notorietate, devenind un punct de mare atracție. Cum opinia publică a contestat și ea planurile guvernanților, în special atribuirea contractului și limitările cu tentă ideologică, s-a recurs la consultare populară, pentru liniștirea spiritelor. În final, în 2019, după patru ani, promenada a fost redeschisă, recăpătându-și rolul de ”marcă înregistrată” a orașului.
Sursa inițială de inspirație a aleii a fost Hollywood Walk of Fame, iar în prezent ea măsoară 440 metri, de-a lungul cărora, pe nouă stâlpi, sunt inscripționate principalele repere istorice ale celor peste 100 de ani de cinematografie în Hong Kong. De-a lungul balustradei, din loc în loc, sunt evocate, pe mici plăcuțe, 116 personalități care au în comun cinematografia și orașul. Pe unele plăcuțe putem găsi semnăturile olografe ale starurilor, pe altele, amprentele mâinilor. Trei statui domină promenada: o copie a statuetei care se decernează câștigătorilor ”Oscarului” din Hong Kong, una a actriței și starului pop Anita Mui și o a treia a mult mai cunoscutului actor Bruce Lee. De asemenea, de-a lungul promenadei, sunt amplasate și alte obiective culturale, precum Muzeul de Artă, Centrul Cultural, Muzeul Spațiului, dar și Turnul cu Ceas al vechii gări Kowloon-Canton.
Plimbarea pe această alee a durat mai bine de o oră, timp în care soarele s-a lăsat către apus. Când ne pregăteam să ne întoarcem la hotel, un anunț ne-a atras atenția: la ora 20.00 (adică peste mai bine de jumătate de oră) urma să aibă loc o reprezentație a Simfoniei Luminilor. Ne-am ”rezervat” două locuri pe o bară metalică, să avem viziblitate și am așteptat cu înfrigurare. Povestea cu pomul lăudat se potrivește foarte bine acestei reprezentații de mai puțin de un sfert de oră: pe un fundal sonor à la Jean-Michel Jarre, pe clădirile de pe celălalt mal se produc jocuri de lumini asemănătoare spectacolelor artistului amintit, frumoase, dar nu ”wow”. Și când te gândești că Piața Unirii din București avea un spectacol de muzică și lumină frumos închegat, cu acorduri din creația națională și completat cu jocul numeroaselor fântâni, pe care administrația locală a anunțat că dorește să îl desființeze, înțelegi cu greu cum alții fac atracții din orice kitch, în timp ce tu dai cu piciorul la ceva ce ar putea să te reprezinte.
Să mai amintesc despre unele încercări din Constanța și Mamaia ale edilului primului deceniu al mileniului, controversate ca valoare artistică, dar care fie ruginesc pe la intrările în oraș, fie au fost desființate, fie se află pe lista de priorități a contestărilor cu iz politic, în timp ce în ”Perla Litoralului” ruine amplaste strategic în locuri ”cheie” amintesc de administrația Mihăeși, când pe plajă nu puteai întinde un cearșaf din cauza gunoaielor?
Revenind la călătoria noastră, să spunem că, în cameră, am deschis de tot draperiile, pentru a admira prin peretele de sticlă panorama orașului, luminată feeric. A doua zi dimineața, după micul dejun, am pornit în călătoria care avea drept punct terminus Macau, o excursie opțională pe care au preferat-o 24 de colegi, din cei 28. Pentru aceasta, am plătit încă din țară câte 190 Euro de persoană, dar, dincolo de unele mici nemulțumiri, chiar s-a meritat.
Am mers cu autocarul către terminalul ferry pentru Macau. Navele sunt operate de TurboJET, o companie care aparține firmei Shun Tak-China Travel Ship Management Ltd., cu 50 de ani experiență în ”naveta” dintre cele două orașe, pe baza unui program din jumătate în jumătate de oră. Navele sunt rapide, fie de tip Catamaran (Flying Cats) fie pe aripi portante (FoilCats), ambele clase fiind construite în Norvegia. Compania mai are în dotare și nave de tipul TriCats, construite în Marea Britanie (cu care am călătorit) și PS-30 Jetfoils, de producție chineză. Indiferent de tip, navele acoperă distanța de 35 de mile marine în aproximativ o oră, viteză care (65 km/h) ar da amețeli unora și pe uscat. Gălățean de origine, nu pot să uit călătoriile Galați-Brăila cu Săgeata și mai apoi cu Poseidon, de acum 50-60 de ani, la aceleași viteze, despre care puțini își mai aduc aminte.
Apelul la navele de înaltă tehnicitate nu a fost pe placul tuturor, pentru că, la asemenea viteze, siguranța pasagerilor este primordială, așa că nu există punte exterioară, aceștia stând în cabine, ca în avion. Nu neapărat senzația de claustrofobie, cât mai mult imposibilitatea de a vedea prea bine lumea de dincolo de ferestre i-a făcut pe unii colegi să simtă unele mici frustrări. E drept că cele două orașe sunt legate și de o autostradă suspendată, pe care circulă curse rutiere regulate, și că o combinație navalo-terestră ar fi fost de preferat, nu neapărat din motive financiare, ci pentru a trăi toate experiențele posibile. Aceasta ar putea constitui un punct pe care agenția să-l aibă în vedere pe viitor, la negocierile cu partenerii chinezi.
La acostarea în Macau, am fost așteptați de un alt ghid, Patrick, un tip cu alură de Minitehnicus, simpatic și cu ochi de roboțel. Până să-l cunoaștem îndeaproape, iată câteva date despre oraș și regiune. Macau (conform ortografiei portugheze, Macao, conform celei britanice) este o regiune administrativă specială a Republicii Populare Chineze, cu o suprafață terestră de aproape 33 kmp (119,3 kmp cu cea a apelor teritoriale) și o populație de peste 710.000 locuitori. Astfel, Macau este cea mai densă regiune de pe glob, din punct de vedere al populației.
Macau este situat pe coasta de sud-est a Chinei, pe partea vestică a estuarului Pearl River (Râul Perlei) – Zhujiang în chineză. Are ieșire la Marea Chinei de Sud și se învecinează terestru cu orașul Zhuhai, aparținând RP Chineze, de care este legat printr-un pod. Teritoriul Macau este format din Peninsula Macau, Taipa și Coloane, precum și dintr-o suprafață de un kilometru pătrat pe insula Hengqin, unde funcționează Universitatea locală. Este situat la aproximativ 60 km vest de Hong Kong, de care este legat printr-o autostradă suspendată deasupra mării, construită după integrarea celor două provincii în China, în 1999, respectiv 1997.
În 1557, Portugalia stabilea aici prima și singura așezare proprie pe teritoriul Chinei și primea dreptul de administrare, ca ”punct de comerț”, în schimbul plății unei taxe anuale. În 1887, în urma celui de-al doilea Război al Opiumului, Regatul Portugaliei obține dreptul la folosință pepetuă, fără taxă a regiunii Macau, în baza unui tratat comercial inechitabil cu China Imperială. În 1999, Portugalia a retrocedat Chinei regiunea Macau, care a căpătat statutul de regiune administrativă specială, asemenea Hong Kong. Cele două provincii reprezintă expresia conceptului constituțional ”o țară, două sisteme”, despre care am vorbit anterior.
Simbioza culturală portugheză și chineză, materializată în special în arhitectura zonei centrale, a permis înscrierea acesteia pe lista Patrimoniului UNESCO, în anul 2005. Industria jocurilor de noroc în Macau este de șapte ori mai puternică decât în Las Vegas. Produsul intern brut, raportat la numărul de locuitori, este unul dintre cele mai mari din lume (aproximativ 73.000 USD), speranța de viață este pe locul al treilea în lume, iar două treimi din suprafața construită este recuperată din mare.
Numele se pare că provine de la cel al zeiței mării din religia populară chineză, Matsu/Mazu/A-Ma. Legenda spune că, la sosirea lor, portughezii au întrebat cum se cheamă locul respectiv, iar localnicii, crezând că aceștia întreabă de un loc de rugăciune, le-au arătat templu zeiței A-Ma, pronunțând ”Ma-Kok”. Vizitatorii l-au pronunțau Amaquão și de aici a început povestea. Chinezii pronunță Jing’ao.
Un aspect istoric cu o rezonanță aparte este legat de luptele dintre portughezi și localnici, din secolul al XVI-lea, pentru controlul regiunii. După ce Jorge Alvares a fost primul navigator portughez care a acostat pe aceste meleaguri, portughezii au înființat un punct de comerț în apropiere de Hong Kong, dar au fost izgoniți. Apoi, ei s-au orientat către alte zone, sperau ei mai primitoare, ducând mai multe lupte cu chinezii și fiind înfrânți. În 1521, învingători, chinezii au capturat două nave și ceea ce a urmat nu diferă cu nimic de ce numim astăzi spionaj industrial și militar: localnicii au replicat cu forțe proprii armamentul europenilor (archebuze, muschete, tunuri), pe care au început să-l producă în serie. Cum forța nu le-a fost de folos, portughezii au recurs la ”arma” diplomatică, profitând de confuzia cu privire la numele dat lor de localnici: franki. Revenind, ei s-au recomandat portughezi, nu franki, cum erau cunoscuți de chinezi, reușind să semneze mai multe tratate, până la cel din 1557.
88% din populație e reprezentată de chinezi, foarte mulți fiind originari din provincia Guangdong. Minoritățile sunt filipineză, vietnameză și portugheză (aproape 2%). Câteva mii de locuitori sunt macanezi, din căsătorii sau relații mixte, cu origini străvechi portugheze. Din totalul populației, doar jumătate sunt născuți în Macau, iar circa 44% în China continentală. Mulți rezidenți încă mai dețin cetățenia portugheză, în condițiile în care în 1997 peste 100.000 de cetățeni aveau pașaport portughez. 25% din forța de muncă e constituită din migranți, care acoperă domeniile mai puțin căutate de localnici, precum construcțiile. Ca urmare a creșterii nivelului de trai și al costului zilnic, mulți non-rezidenți locuiesc în Zhuhai, preferând naveta. Dealtfel, așa cum ne spunea Patrick, mulți macanezi preferă să-și facă cumpărăturile din China de peste…estuar, unde prețurile sunt mai ”umane”.
Principala limbă vorbită de peste 87% din populație este cantoneza, un dialect al limbii chineze originar din Guangdong, dintre care 80% ca primă limbă. Odată cu valul de migranți, ponderea celor ce vorbesc limba chineză mandarină este în creștere. De asemenea, engleza este vorbită ca limbă ”de lucru” de peste un sfert din populație. Portugheza este vorbită de doar 2% dintre cetățeni. Moneda națională este pataca, dar foarte popular este dolarul HK. Să nu mai vorbim că, în industria jocurilor de noroc și în turism niciuna dintre valutele cu mare rezonanță nu e refuzată.
Mă voi opri asupra a încă două aspecte de interes: Macau, asemenea Hong Kong, are propriul prefix telefonic internațional, astfel că un pachet Roaming deschis în China nu te scutește de alte pachete în cele două provincii, deci de cheltuieli suplimentare; aici am văzut pentru prima dată pe străzi automobile cu trei plăcuțe de înmatriculare, câte una pentru China, Hong Kong și Macau, pentru că, în special, problema asigurărilor pentru mașinile din altă ”țară” este tratată diferit în cele trei entități.
Am pornit călătoria prin oraș, într-o atmosferă caldă și umedă, autocarul, evident tot cu volanul pe dreapta, ducându-ne la primul punct de pe traseul pregătit de gazde, templul zeiței A-Ma, construit în anul 1488, ”nașul” orașului, după cum am văzut. Autocarul ne-a lăat într-o parcare, iar pe căldura de afară parcă fiecare pas durea, făcându-ne să căutăm cu insistență umbra. Am trecut pe lângă două ciclo-ricșe (îmi asum paternitatea acestui termen), triciclete cu un loc pe șa pentru conducător și două locuri acoperite în spate, pentru turiști, urmașele ricșelor clasice cu tracțiune umană și strămoașele taxiurilor de astăzi, și am pătruns în curtea templului.
Arhitectural, templul constă în șase părți importante: Pavilionul Porții, Arcul Memorial, Sala de Rugăciune, Sala Bunăvoinței (cea mai veche parte a templului), Sala Guanyin și Pavilionul Budist Zhengjiao Chanlin. Acestea sunt plasate pe versantul unei coline, pe care se poate urca pe scări sau pe planuri înclinate. La intrare, evident spațiile pentru aprinderea bețișoarelor parfumate, deasupra cărora fumul plutea asemenea celui de la un picnic de weekend de pe la noi.
Am pornit apoi către Cartierul Portughez, zona centrală a orașului, trecând pe lângă hotelurile care au marcat în timp istoria Macau. Mai întâi, ne-am dat binețe cu statuia imensă a zeiței A-Ma, plasată pe un soclu înalt și orientată către mare, apoi am admirat de la distanță Turnul Macau (Macau Tower sau Macau Sky Tower), unul dintre simbolurile locale. Înalt de 338 metri, turnul oferă posibilitatea de a admira împrejurimile de la înălțimea platformei de observare, dar și restaurante, magazine de firmă, teatre și o plimbare pe inelul exterior. De la înălțimea de 233 de metri se pot organiza sporturi extreme, aceasta fiind cea mai înaltă platformă de sky jumping din lume.
Am trecut apoi pe lângă un alt simbol al orașului, Grand Lisboa Hotel, situat în zona veche. Hotelul are formă de lotus, cazinoul și restaurantele au fost inaugurate în 2007, iar hotelul în decembrie 2008. Hotelul este înalt de 261 metri și oferă 430 de camere și apartamente, în timp ce cazinoul are 800 de mese de joc și 1.000 de ”păcănele”. La momentul deschiderii, cazinoul a oferit o serie de premiere pentru Macau în ce privește jocurile de noroc, cum ar fi pokerul ”Texas Hold’em”.
Următorul obiectiv pe lângă care am trecut este Hotelul MGM Macau, străjuit la intrare de un leu imens aurit, simbolul cunoscutului studiou cinematografic. Deschis în 2007, având 35 de etaje cu 600 de camere, a costat 1,25 miliarde USD. Alături de nelipsitele mese de joc, care ocupă un spațiu impresionant (1.000 mp), hotelul oferă facilități precum săli de conferințe și de evenimente. The Grand Ballroom are o suprafață de 800 mp, iar peste 2.700 mp sunt destinați relaxării și tratamentului.
Debarcați din autocar, am pornit pedestru, căutând umbra, pe străzile orașului vechi (Cartierul Portughez), printre blocuri cu patru etaje, cu spații comerciale la parter, care amintesc de cartierele vechi din Lisabona, dar și de cartierele anilor ‘60 de pe la noi, din multe orașe. Chiar și patina timpului este evidentă, în multe locuri tencuiala fiind fie înnegrită de intemperii, fie coșcovită. Balcoanele sunt împodobite cu plante ornamentale, unele sunt închise cu sticlă, altele doar cu gratii. Străduțele sunt înguste, printre ele orgoliul meu descoperind și pe cea a artileriștilor.
Am ajuns apoi pe un platou pe care se află ruinele complexului catolic cunoscut sub numele de Colegiul Sf. Paul, sau Colegiul Maica Domnului. Biserica a fost construită între anii 1602-1640, fiind una dintre cele mai mari biserici catolice din Asia la acea vreme. A fost distrusă de un incendiu, pe timpul unui taifun, în anul 1835, rămânând în picioare doar fațada din piatră, către care urcă o scară tot din piatră de 68 de trepte. Deși catolică, fațada are influențe ale culturii și mitologiei japoneze, provenite de la lucrătorii care au ridicat-o. La baza peretelui, sunt dispuși șase lei de pază chinezești, sculptați în piatră.
La baza treptelor, mai multe tarabe ofereau turiștilor spre vânzare produse alimentare specifice, batoane din carne uscată sau dulciuri tradiționale. Am gustat și noi din carnea uscată oferită de unul dintre comercianți, foarte atent să nu ne placă prea mult și să repetăm experiența, decât cu plată.
Am intrat în biserica Sf. Dominic, apoi am ajuns într-o piață largă, cu pavajul ”desenat” în mozaic alb și negru și o fântână arteziană destul de spectaculoasă. Albul pavajului și al majorității clădirilor sporea senzația de lumină, și așa foarte puternică, și cum puținele locuri la umbră erau înțesate de turiști, am încercat să ne omorâm timpul ”liber”, prin magazine. Am fost izgoniți de acolo de tăria aerului condiționat, care făcea să-ți înghețe transpirația pe șira spinării, așa că, spre norocul nostru, am pătruns în incinta Primăriei. Am urcat câteva trepte într-un antreu și am ajuns în curtea interioară, amenajată ca loc de odihnă, cu un scuar de flori pe mijloc și băncuțe pe margine. Pe pereți, foarte multe aranjamente de ”azulejo” (placaje din faianță, care formează tablouri de mari dimensiuni, specifice culturii portugheze), mărturie a 500 de ani de istorie.
Relaxați și (oarecum) răcoriți, ne-am reîntâlnit cu grupul și am pornit pe bulevarde către restaurantul unde urma să luăm masa de prânz. Am admirat într-un parc statuia navigatorului portughez Jorge Alvares, primul lusitan care a acostat în Macau, sau clădirile înalte din oțel și sticlă, iar la restaurant am trăit pentru prima dată în China experiența unui prânz ”cu autoservire”. Până atunci, așezați la mese, gazdele ne puneau pe platformele rotative din sticlă diverse vase cu preparate tradiționale, din care ne serveam, având grijă să rămână pentru toți comesenii. De această dată, ”bunătățile” erau așezate gen ”bufet suedez” putând să alegem din varietatea produselor ce ne făceau cu ochiul. Mai mult, la raionul de supe, un angajat ne prepara varianta dorită, din care nu lipseau, desigur, tăițeii de orez și o frunză de salată sau de varză, fierte. De asemenea, doritorul putea alege o supă mai dulce sau mai condimentată. La final, deserturile, în special sub formă de jeleu, cam insipide după preferințele noastre.
Evident, Patrick a păstrat punctul culminant pentru final: după prânz, am pornit din nou pe străzi, printre clădiri moderne, multe dintre ele hoteluri, către cartierul Taipa, situat pe insula cu același nume. Inițial, au existat două insule, care au fost unite cu pământ după mijlocul secolului trecut, transformându-se într-o singură entitate. Cartierul Taipa este localizat în partea de nord a insulei și aici se află Aeroportul Internațional Macau (în prezent, folosit aproape exclusiv pentru curse interne), Universitatea, stadionul și Jockey Club-ul. Alături de acestea, numeroase hoteluri, evident cu cazinouri, și spații de recreere.
Căutând să identific fotografiile făcute atunci, am accesat paginile diverselor hoteluri din acest cartier, dintre care opt de clasă mondială aparțin complexului Galaxy. La acestea, la ora la care scriu, prețul unei camere duble pe 16 septembrie este între 5.200 RON pe noapte (Raffles) și 600 RON la Andaz, deci, pentru toate buzunarele.
În final, am ajuns în imansa parcare a hotelului Venezian (doar 700 de lei pe noapte), unde lumea venea din varii motive: unii să se cazeze și/sau să joace la Cazinou, alții ca la muzeu, eventual pentru shopping. Am pătruns în hotel prin una din numeroasele intrări, am parcurs holurile încărcate de indicatoare, fără de care cred că și personalul stabilimentului ar fi avut dificultăți, ni s-a stabilit un punct de întâlnire și…”via”, că tot eram la Veneția.
Pe scara rulantă, am tras cu ochiul…magic al aparatului foto către sala de jocuri a cazinoului, aflată dincolo de un paravan, cu acces pe o poartă păzită de mai mulți cerberi și…cerberițe. La etaj, am pătruns într-o altă lume: reconstituită la scară, în fața noastră vedeam Veneția. Spațiul era astfel amenajat, încât să dea impresia că te afli în locurile cele mai cunoscute ale celebrului oraș lagunar: Piața San Marco, Palatul Dogilor, Podul Rialto, Canal Grande. Evident, la parterul ”clădirilor”, magazine de firmă, ca în orice mall care se respectă. Chiar și pardoseala imită străzile ude ale Veneției originale, iar cerul este atât de bine simulat, încât parcă îți vine să numeri stelele sau să cauți Carul Mare, uitând că afară soarele strălucește.
Canalele au o calitate în plus față de original: apa e cristalină și nu foarte adâncă. Există, evident, și gondole cu gondolieri, unii cu ochii oblici, dar care își joacă rolul până la capăt, cântând canțonete învățate ”la mama lor”. Desigur, există turiști și (mai ales) turiste dornice de o călătorie pe undele lagunei simulate. Există, deci un debarcader și, probabil și o casă de bilete. Am parcurs străzile în lung și în lat, am făcut zeci, poate sute de poze, ne-am amuzat de atitudinea gondolierilor, chiar am tras cu ochiul prin vitrine, așa, măcar pentru informare.
Cum Cazinoul trebuia bifat, ne-am prezentat la intrare, unde a trebuit să introducem aparatul foto în sacul de spate, asigurarea că e închis și cu capacul obiectivului pus neînduplecându-i pe cei de la securitate. Evident, în interiorul Cazinoului fotografiatul nu este permis. Am intrat, ne-am plimbat printre mesele de Black Jack, dar, nefiind specialiști, nu am înțeles mai nimic. Am trecut și pe lângă mesele la care se juca Poker și pe la cele unde se jucau zaruri. Ora fiind destul de ”matinală”, mai erau destule mese care-și așteptau jucătorii, dar niciodată nu e prea târziu. Am ieșit, puțin nemulțumit (eu) că nu identificasem nicio masă de ruletă, ne-am reunit și am pornit către autocar, pentru că ferry-ul nu așteaptă, iar locuri în picioare la altul nu se vând.
În drum spre port, tot în Taipa, am trecut și pe lângă hotelul The Parisian, în fața căruia tronează un Turn Eiffel în miniatură, ca pe vremuri la Slobozia, sau mai recent prin stațiunile de pe Riviera Turciei. Într-o frază, locul e făcut să producă bani prin toate mijloacele, chiar dacă în multe cazuri kitch-ul e la el acasă, pentru că, nu-i așa, machiavelicul ”Scopul scuză mijloacele” pare a fi același în toate limbile.
Macau este legat, așa cum am spus, de orașul Zhuhai, din Chia Continentală, unde am putut vedea destul de multe cartiere de blocuri construite, ca mai peste tot în China, ”pe stoc”, pentru când și dacă va fi nevoie de ele. În prezent, acestea sunt un debușeu onorabil pentru o parte dintre nerezidenții ce lucrează în Macau.
Să nu trecem cu vederea podul suspendat Hong Kong-Macau, cu conexiunea sa către Zhuhai. De fapt, construcția constă într-o combinație de trei poduri suspendate, susținute prin cabluri, un tunel submarin și patru insule artificiale. Cu cei 55 kilometri, este cea mai lungă construcție de acest fel din lume. Deși gazda noastră ne-a spus că a fost construit în patru ani, din documentele studiate rezultă că durata construcției a fost de peste opt (2009-2018), oricum mult mai puțin decât cioturile de autostradă de pe la noi. Are trei benzi pe sens, a fost proiectat să reziste 120 de ani și a costat 18,8 miliarde USD. Iată un motiv destul de temeinic să ne pară rău că nu am experimentat drumul într-un sens pe această construcție.
Întorși la Hong Kong și, evident la hotel, am profitat de oferta piscinei, care are și bazin de jacuzzi. Din păcate, nu am putut beneficia de binefacerile acestuia decât o jumătate de ceas, pentru că orarul de funcționare se limitează la ora crepusculului. Obosiți, dar sătui de amintiri plăcute, ne-am retras în cameră, unde am adormit admirând din nou, prin fereastră, panorama unei părți a orașului. Urma ultima zi pe tărâm chinez și zborul către casă.
