Sebastian CĂTĂNOIU■
Așa cum dintre cele trei grații niciuna nu poate fi socotită mai prejos, la fel și în lumea păsărilor nu putem stabili o ierarhie a frumuseții. Între prigorie, cu penajul ei multicolor, dumbrăveanca cu al său albastru de smalț și pescăraș, cu combinațiile sale de albastru metalic și roșu aprins, dacă ar fi să ne referim doar la culori, nu se pot face comparații pentru că frumusețea lor nu se poate măsura, ci doar admira. Trebuie reamintit că toate aceste bijuterii zburătoare fac parte din același ordin Coraciiformes care adună laolaltă pasări insectivore specializate în acrobații aeriene (prigoria) sau în atacuri fulgerătoare la sol sau în aer (dumbrăveanca) cu… pescărașul, un maestru al picajului amfibiu, profilat pe capturarea peștelui sau a altor viețuitoare acvatice. (foto 1)
Denumirea științifică a pescărașului este Alcedo atthis, iar ascendența, după nume, este una…nobilă! În mitologia greacă Alkyone a fost o regină care, la auzul morții soțului ei, s-a aruncat în valurile mării, iar zeii, mișcați de acest gest, au transformat-o într-o pasăre viu colorată, care se scufundă în ape, revenind la suprafață de fiecare dată. Cel de-al doilea nume, vine să confirme legenda, având legătură cu Attica, provincia grecească în care se află și Atena!
În românește pasărea e cunoscută drept ”pescăraș” sau ”pescărel”, cu siguranță datorită dimensiunilor sale reduse, un alt nume folosit este ”pescăruș albastru”. Englezii îl numesc ”kingfisher” adică „regele pescar”, asociere inspirată de iscusința la pescuit și de coloritul… regal, cu albastru irizant. În germană numele este „Eisvogel”, adică „pasărea de gheață”, legat de culoarea predominantă, care amintește de gheață…mai ales în toiul verii ! Limbile latine au ajuns la un consens în ceea ce o privește, pasărea fiind numită, în traducere, „Martin pescarul”, fie că vorbim de franceză ”martin pêcheur”, italiană, ”martin pescatore” sau spaniolă , ”martín pescador”. Dacă referirea la ”pescar” e una ușor de susținut, apelativul ”martin”, mai ales când e scris cu majusculă ne poate duce la explicații care mai de care mai interesante. În latina populară veche, „martinet” sau ”martinus” era un nume generic pentru păsările iuți și sprintene, iar pescărașul a fost inclus aici din cauza zborului său rapid. Există și o legendă prin care Sfântul Martin, impresionat de agilitatea păsării, o face purtătoare de noroc la pescuit și prevestitoare de vreme bună pentru această îndeletnicire. O altă explicație ar fi aceea că Martin este un nume des utilizat, comun, care ar putea fi tradus în română ca ”Ion pescar” sau, dacă vreți ”Vasile pescar”. Ca dovadă, trebuie spus că în Delta Dunării, pescărașul mai este denumit uneori, nu tocmai romanic, …”Ivan pescar” ! Diferite specii de pescăraș sunt întâlnite și în Asia, Africa sau America, o analiză a semnificației numelor, în alte limbi decât cele europene, ar fi o interesantă călătorie lingvistică și culturală! (foto 2)
După analiza numelui avem ”garanția” unor certe calități asociate pescărașului: abilitatea de a pescui, culorile spectaculoase, dimensiunile reduse și agilitatea. Ceea ce impresionează cu adevărat este coloritul său, albastrul cu reflexe metalice de pe spate și aripi, ruginiul de pe burtă, dunga albă de pe gât, toate se transformă într-un amalgam de culori atunci când pescărașul se pune în mișcare. Rapiditatea zborului amplifică impresia de miraj, pentru o clipă ai senzația că un curcubeu a dispărut în apă. Imediat răsufli ușurat deoarece ”curcubeul” reapare, iar picăturile de apă împrăștiate în aer par să-i amplifice culorile și parcă, să reînoiască promisiunea biblică…
În România poate fi întâlnit de-a lungul râurilor interioare și în Delta Dunării, în apropierea lacurilor sau bălților, condiția fiind existența malurilor abrupte, propice pentru săparea cuiburilor. Precum prigoria, pescărașul sapă galerii de până la 90 cm lungime, la capătul cărora își amplasează cuibul, dar spre deosebire de aceasta, perechile cuibăresc izolat. Pescărașul, poate justificat de dimensiunile sale reduse, este foarte teritorial, mai ales în fața semenilor, pe care îi atenționează cu sunete stridente sau bătăi rapide de aripi.
Modul de hrănire este, precum penajul, unul spectaculos! De obicei, pescărașul stă la pândă pe o creangă joasă, deasupra apei, privind cu atenție luciul apei. Vederea este una de excepție, ajutând pasărea ca, în pofida refracției luminii în apă, să își poată calcula cu acuratețe unghiul de atac. Când observă prada, se aruncă brusc în apă, cu un plonjon vertical sau oblic, în care aripile rămân parțial deschise până la contactul cu apa. În pofida dimensiunilor reduse, cu anvergura aripilor de vreo 20 de centimetri și câteva zeci de grame greutate, se poate scufunda câteva zeci de centimetri, cu o rată a succesului de invidiat : 75%! Ciocul drept, lung și ascuțit reduce rezistența apei atunci când pasărea se aruncă în picaj și lovește suprafața apei. Astfel, pescărașul poate pătrunde în apă fără șocuri mari și, fără să-și piardă precizia, știut că la contactul cu apa viteza pe care o atinge poate ajunge și la 40km/h! Ciocul acționează chirurgical, ca o „pană”, despărțind coloana de apă și reducând turbulențele care ar putea devia traiectoria pasării. Ciocul său, atât de reușit pentru a facilita trecerea între medii diferite, s-a dovedit a fi sursa de inspirație pentru designul trenurilor de mare viteză din Japonia. Atunci când apele sunt tulburi și vizibilitatea este scăzută, făcând imprecis picajul de la înălțime, pescărașul schimbă tactica reușind să rămână la punct fix, prin bătăi rapide de aripi, pentru a observa mai bine prada. foto 3)
La contactul cu prada, ciocul acționează ca o pensetă fină, marginile ascuțite înlesnind imobilizarea și extragerea acesteia. Pescărașul revine în locul de plecare cu prada în cioc, captura este mai întâi amețită prin scuturarea ciocului sau lovirea ei de un obiect dur, pentru ca mai apoi să fie înfulecată fără a fi dezmembrată, cu capul înainte în cazul peștilor, astfel încât înotătoarele să nu rămână blocate în gât. Hrana este constituită din pești mici, de câțiva centimetri lungime, insecte sau larve acvatice, reptile, crustacee mici sau mormoloci. Modul particular de hrănire îl face pe pescăraș dependent de apele limpezi și de prezența viețuitoarelor acvatice. În sezonul rece, în cazul temperaturilor scăzute care se soldează cu înghețarea luciului de apă, pescărașul procedează la o migrație sezonieră, spre sud, unde poate găsi apele libere și necesara hrană. În sudul Europei sau cum se întâmplă din ce în ce mai des la noi, prezența apelor neînghețate îl transformă pe pescăraș într-un rezident permanent. (foto 4)
Dușmanii naturali sunt păsările răpitoare sau mamiferele carnivore de mici dimensiuni, mai ales cele care au adaptările necesare pentru a ajunge la cuib, pătrunzând prin galerii. Cu toate acestea, amenințările antropice sunt cele care pot pune în pericol specia. Poluarea apelor le afectează sursa de hrană, amenajările hitrotehnice, prin intervențiile asupra malurilor, le limitează sau chiar elimină locurile de cuibărit, iar tăierea vegetației ripariene reduce punctele de observație necesare pentru prinderea hranei, din apropierea apelor. Prezența oamenilor, grătarele, muzica de toate felurile sau bărcile cu motor sunt alți factori la fel de perturbatori.
Bucuria de a vedea un pescăraș este una rară. Nu doar pentru spectacolul culorilor și ineditul întâlnirii, ci și pentru liniștitoarea confirmare că te afli într-un colț sănătos de natură. Mai presus de toate, însă, apariția lui e un premiu binemeritat, o dovadă că faci ceea ce trebuie pentru natură și că prezența ta, acolo, la locul întâlnirii, este în armonie cu ea…
[/responsivevoice]
