Luigi FRIGIOIU ■
Am trăit într-un cartier al veseliei unde, niciodată, nu se făcea deosebirea între copiii din cele mai diverse etnii. Apoi, la Școala generală nr 28, am găsit aceeași atmosferă prietenoasă. Pe atunci, mulți colegi afirmau că cel mai tare din cartierul lor, Piața Griviței, e Mircea Oaie care de tânăr se impunea ca un lider al comunității. Printre multe alte belele, democrația ne-a adus împărțirea pe etnii. Abia atunci am aflat că pe șeful Partidei Romilor-Pro Europa din Piața Griviței îl cheamă, de fapt, Mircea Alexandru.
După 2000, eram în barul lui Nini Pință cu Minciu Raj, Virgil Carabulea, frații Pușcașu, Hristu Bocea, Victor-ureche etc. Colegi și prieteni mai mult sau mai puțin bronzați. Mircea Oaie m-a tras deoparte și m-a întrebat direct: “Profesore, vii cu noi?” Știa că străbunicul meu, compozitorul Gogu Botea, considerat părintele tangoului românesc interbelic, era de etnie romă. A compus multe melodii, cea mai remarcabilă intitulată “Tango țigan”. N-am stat pe gânduri și am răspuns afirmativ chemării. Nu-l puteam refuza, în echipa lui activau mulți băieți cu care descifrasem tainele alfabetului la Școala nr 28. Iar sloganul după care ne ghidam, mereu, era: Integrare, nu Segregare!
Mircea Alexandru a fost un mare sufletist, un altruist cum rar poți vedea, camarad de caracter. A realizat multe proiecte, nu câte câte ar fi vrut, din cauza piedicilor sociale. În mod inexplicabil, nu întotdeauna a fost ajutat de autorități. Ținta noastră au fost copiii defavorizați în general, indiferent de etnie. I-am îndrumat către școală, am adus cursuri de calificare în multe localități din județ. Pentru că orice tânăr școlarizat înseamnă un potențial infractor mai puțin. Iar de la abandonul școlar și marginalizarea socială la infracționalitate nu e decât un mic pas.
Alături de Mircea Alexandru, visam la o societate corectă în care toți să avem șanse egale. O societate în care ne respectăm bătrânii, îi sprijinim pe tineri, ne ajutăm între noi oriunde și oricând. Dorea ca orașul nostru, Constanța, să își recapete strălucirea de altă dată. Pentru asta și-a pus sufletul pe tavă și l-a oferit celor din jur. Drept răspuns, Administrația Mazăre l-a evacuat și i-a închis sediul din Piața Griviței. Pe motiv că, la primul cutremur, clădirea va ceda! Dezamăgit și trist, Mircea Alexandru s-a retras. A revenit mai târziu și, după ce a constata că nimic nu s-a schimbat, a plecat definitiv.
Printre alte utopii, visam cu el un spectacol cu muzica interbelică a Constanței. Tangouri, valsuri, cafe-concert interpretate de muzicanți romi (și nu numai) în restaurantele și cafenele vremii, la Cazinou și alte locuri. Un colaj cu melodii celebre atunci, astăzi uitate, numit simplu: „Tango țigan”.
Lângă mine a venit un alt prieten de nădejde, clăparul și compozitorul Dorian Pârvu, și poate, cândva, vom demara acțiunea. Dacă reușim, voi dedica proiectul și memoriei lui Mircea Alexandru. Un lider înnăscut care, înainte să fie rom, a fost om. Un OM adevărat pe care cei ce l-au cunoscut nu-l vor uita niciodată. Dumnezeu să te odihnească în pace, Mircea Alexandru! (pozele sunt din arhiva personală)
[/responsivevoice]
