Sebastian CĂTĂNOIU ■
Dacă ar fi să facem un sondaj, așa din om în om, fără a apela la vreo organizație de sondare a opiniei publice care să ne ducă pe cărări greșite, am afla că, mai toată lumea, mai ales dacă ne referim la bărbații adulți, a auzit despre schinduc. Lucrurile se complică atunci când, omenește, intri mai în amănunt. Cu ”mi se pare”, ”cred că” ar începe multe din răspunsurile la întrebarea firească : ”Ce este schinducul ?” și doar puțini ar fi în stare să afirme, cu tărie, adică cu fermitate, nu vă gândiți (încă) la gradele alcoolice, că știu ce înseamnă acest cuvânt. Cerbicia, în general lăudabilă, ar putea ca, măcar în acest caz, să ne facă a ne împletici prin ale semanticii.
O primă sursă a confuziei de limbaj se datorează unui paronim care, nu numai că sună aproape la fel dar, ca să ne adâncească în eroare, se referă tot la o plantă. ”Schinduful”, căci despre el este vorba, nu este o reunire forțată a celor două cuvinte din titlu, ci chiar numele unei plante, pe numele ei latinesc, ”de domnișoară”, Trigonella foenum-graecum. Tradus în românește, ”trigonella” ar însemna ”triunghi mic” aluzie mai mult decât evidentă la semințele mai degrabă de formă triunghiulară ale plantei. Ca să n-o mai lungim ” foenum-graecum” ar fi un fel de ”fân grecesc” a cărui origine nu ne-ar mira dacă am ști că, acum ceva vreme, planta era importată de romani din zona Greciei. În engleză, schinduful se numește ”fenugreek” ceea ce, ținând cont de filiera franceză a cuvântului, ne duce tot la ”fânul grecesc”. Renunțând la finețurile greco-romane sau la pragmatismul occidental, numele pe care îl folosim acum în română, nu e chiar neaoș get-beget, el fiind mai degrabă un orientalism, împrumutat din turcă sau arabă și intrat mai hotărât în vocabularul nostru, undeva prin secolele XVII-XVIII. Chiar dacă pe altă cale, avem din nou dovada unei plante originare de prin Orientul Mijlociu, dar care, datorită calităților sale, a fost introdusă și Europa, găsindu-și o a doua patrie în zonele mediteraneene și în Balcani.(foto 1)
Schinduful, ale cărui fructe sunt niște păstăi, trădându-și astfel apartenența la familia Fabaceae, adică a leguminoaselor, are până într-un metru inaltime, flori albe și semințe mici, de culoare maro-auriu. În principal semințele, proaspete sau uscate, sunt folosite drept condiment în bucătărie, dar și frunzele își pot găsi locul în supe, salate sau alte mâncăruri mai…serioase. Acestea sunt un excelent agent de îngroșare, astfel că schinduful a ajuns și în atenția industriei alimentare, fapt ce i-a sporit notorietatea. Schinduful are cerințe de temperatură moderate, pe care zonele sudice ale României le îndeplinesc cu brio, pe fondul schimbărilor climatice arealul plantei poate fi extins și în Transilvania și Moldova.
Dacă am lămurit cât de cât pista ”falsă” cauzată de schinduf, când ne-am luat curajul de ”a ne lua la trântă” cu schinducul adevărat, aflăm că misia e mai grea decât ne-am fi dorit-o. Scăpând de un paronim, nu am făcut altceva de a ne izbi de un cuvânt care, dacă nu e homonim, măcar e polisemic. Pentru că da, prin Ardeal și Maramureș substantivul schinduc se folosește (și) pentru planta cunoscută drept ghințură galbenă (Gentiana lutea), pe când în Moldova planta desemnată (doar) cu acest nume ar părea că este Conioselinum vaginatum.
Ghințura, așa cum este devoalată și de numele său latinesc este din familia gențienelor, făcându-se remarcată printre acestea cu florile sale galbene, dispuse în verticile. Plantă montană, robustă are o tulpină groasă, de până la 1,5 m înălțime, care se continuă subteran cu rizomi care au în principal rol de depozitare a substanțelor nutritive. Aceștia sunt folosiți în fitoterapie datorită efectelor tonice puternice care stimulează organismul în perioadele de epuizare, sub formă de ceaiuri, tincturi sau deliciosul bitter de ghințură, care se bazează temeinic pe alcoolul de 40–70°. Amăreala, îndulcită doar cu niscai coajă de portocală, anason, ienupăr, pelin sau miere, după moftul fiecăruia, face ca bitterul de ghințură (sau de schinduc dacă vreți, după cum vii baștina) să fie indicat atât ca aperitiv, cât și ca remediu digestiv. (foto 2)
După ce am fost prin Orientul Mijlociu în căutarea schindufului și prin Ardeal, după ghințura poreclită și schinduc, ar fi timpul să trecem Carpații, în Moldova, ca să ne lămurim ce e cu schinducul. Câteva rânduri mai sus, am scris ”ar părea” că numele științific al plantei este Conioselinum tataricum. Ezitarea, întemeiată după cum veți vedea, se datorează faptului că dacă literatura românească de profil susține această denumire, sursele internaționale arată că în cadrul genului Conioselinum există oarece brambureală din punct de vedere taxonomic. Astfel, în cazul unora din speciile genului nu există discontinuități reale între ele, iar acestea ar putea fi doar variante geografice sau subspecii ale aceluiași taxon. Astfel, dacă cineva va pretinde că schinducul este de fapt Conioselinum vaginatum, nu vă impacientați, s-ar putea să aibă dreptate!
Ca s-o mai scurtăm, Conioselinum tataricum face parte din familia Apiaceae (sau Umbelliferae) cunoscută datorită florilor dispuse sub formă de umbrelă. O analiză a denumirii științifice ne va lămuri mai bine cu cine avem de a face. ”Conio” însemna în greaca veche cucută, o plantă cu potențial toxic, iar ”selinum”, pe aceeași filieră, dar aproape evident pentru noi, țelină! Avem așadar, într-o interpretare aproximativă, un fel de țelină care seamănă cu cucuta. Cel de-al doilea nume, ”tataricum” este mai transparent, având legătură cu răspândirea inițială a taxonului, „din ținuturile tătare”, precum stepele pontice, Asia Centrală, Siberia de Sud. Aruncând un ochi în curtea vecinului englez, aflăm că schinducul nostru s-ar chema ”tatarian hemlock parsley”, nume care ne duce, dacă e să-l luăm la scărmănat, tot pe-acolo, chiar dacă în loc de țelină, ne trimite la…un pătrunjel (parsley) asemănător cu aceeași cucută (hemlock). Ajunge să spunem că denumirile reflectă realitatea pentru că pătrunjelul, țelina, mărarul, leușteanul, morcovul și alte asemenea, nelipsite din bucătăria noastră, fac parte din Umbelliferae. Nu doar ele, dar și Conium maculatum, cucuta noastră, este tot o umbeliferă care seamănă destul de mult cu schinducul astfel că, în absența unor cunoștințe temeinice, e mai bine să vă gândiți de două ori până a vă apuca să recoltați schinduc de unii singuri! (foto 3)
Răspândirea naturală a plantei este euroasiatică, cu limita estică a arealului în România, Cehia, Slovacia și Polonia, fără a ajunge în Balcani sau Europa de Vest, fiind întâlnită în special în zone montane cu luminișuri, pajiști și poieni umede. Tulpina plantei este subțire, înaltă de până la jumătate de metru, diferitele părți au un miros aromatic, specific plantelor din familie. Pentru uzul ”gospodăresc”, rădăcina, subțire, la propriu și la figurat, numai bună de băgat într-o sticlă, este cea folosită. Scăldată în țuică sau în rachiu de mere, de vreo 40°, își răspândește cu dărnicie aroma blândă deosebită, de amăreala ghințurii, rezultând o băutura domestică, bună de cinstit în orice anotimp și, cu reținerea de rigoare în oricare parte a zilei. Cu efecte energizante, care n-or fi doar de la țuică – bat-o vina, tinctura, că până la urmă asta este în termeni medicali, „ridică omul de pe pat” și îi dă putere să răzbată muncile grele ale muntelui. De acolo și renumele căpătat de gingseng românesc. (foto 4)
Comunitățile monahale din zona montană a Moldovei, cu precădere cele din județele Neamț și Suceava, au păstrat tradiția preparării acestei tincturi, mai ales că, monah sau mirean, un păhărel de schinduc era numai bun să mai îndulcească din rigorile postului, binențeles doar în zilele cu dezlegare! De aici și până la asocierea schinducului doar cu Ceahlăul și cu aducerea lui, nu se știe când, de la Muntele Athos, nu a mai fost cale lungă. Arealul natural al speciei ne arată totuși că, spre deosebire de schinduf, schinducul nu prea se găsește în Balcani, astfel că dacă este prezent în Athos s-ar putea ca, de ce să nu dăm frâu liber gândului, drumul să fi fost unul invers: călugării români să-l fi dus acolo!
Între gloria comercială a schindufului și renumele medicinal al ghințurii, schinducul nostru, fin și aromat, discret doar atunci când e consumat cu măsură este, și e bine să rămână așa, o poveste a identității noastre. Iar cine a avut șansa să-l privească, îndeaproape, prin „lupa” unei sticle descăpăcite, știe că titlul articolului e binemeritat…
[/responsivevoice]
