Cătălin BORANGIC ■
Ionică și Cornelia formau un cuplu copiat parcă din poveștile de dragoste. El bine făcut – era la modă pe atunci culturismul, că dacă făceai box sau karate erai în vizorul Miliției din oficiu – năltuț, frumușel, caracter plăcut, liniștit, cum sunt malacii de regulă, iar Cornelia minionă, brunețică, păr negru, ochi ușor migdalați. O minune de fată, privită insistent și pofticios de restul hăndrălăilor, ținuți la respect de pumnii grei ai feciorului. Mai precis, de reputația acelor pumni, că parcă tot mai rar trebuia să facă undeva pârtie.
Erau nedespărțiți și, din ce-mi amintesc, toate lucrurile erau plănuite ca, după ce făcea Ionică armata, să se căsătorească. Așa că, în așteptarea sorocului, amândoi încă mai umblau cu noi, bidivii fără planuri, pe la toate sindrofiile, discotecile și balurile din perimetru. Un fel de fecioreală.
Era știut că prin coclaurile mai depărtate de raza de patrulare a sectoriștilor, conflictele între prostălăii alogeni, în căutare de gagici, și alogenii geloși erau frecvente și răsunătoare. Nu mă întind, dar la un bal de ăsta, după datină, s-a lăsat cu lovituri în fizic cu atâta abnegație încât și Ionică a împărțit două-trei scaltoace în jur, cu deosebită atenție unui viteaz local, aghesmuit bine.
Băutura i-o fi dat curaj, dar nu și putere, că Ionică l-a trimis la podea rapid. De unde s-a ridicat, a ieșit afară și s-a întors cu un cuțit, hotărât să-și ia revanșa. Între timp, Cornelia, văzând amploarea și primejdia, ce i-a dat ei prin cap ca soluție? L-a cuprins pe Ionică cu brațele, implorându-l să nu dea în dobitoc. Nici n-a mai dat că imobilizat de iubită n-a mai avut cum să se ferească ori să se apere. Ciolovecul beat l-a înjunghiat acolo. A murit la scurt timp din cauza hemoragiei, deși, dacă mă uit în timp acum, cred că a murit din cauza dragostei.
Mă lovesc frecvent, și cred că nu sunt singurul, de pozițiile pacifiste cultivate de numeroase ‘influensărițe’, cucoane, gospodine, domnuci, domnițe și doamne ‘simțitoare’ atunci când vine vorba despre războiul din vecinătate. Se remarcă adesea o insistență apăsată în a dicta ce ar trebui să facă România, atât în plan imediat, cât și în perspectivă mai largă. Partiturile sunt previzibile și simpliste: să meargă alții la război, să ne „înțelegem” cu Rusia, să evităm conflictul cu orice preț — de parcă am avea libertatea reală de a alege o lume fără agresor. Toate acestea se înscriu în aceeași familie de narațiuni non-combat, care evită confruntarea și refuză să accepte natura situației.
Observația asta se înscrie într-un tipar bine documentat în sociologie și psihologie politică: în contexte conflictuale, o parte semnificativă dintre femei exprimă preferințe pentru soluții conciliatoare, evitarea escaladării și menținerea păcii ‘sociale’, chiar atunci când raportul de forțe este asimetric și agresorul identificat clar. Acest reflex nu este neapărat individual, ci ancorat în rolurile tradiționale atribuite femeilor – protejarea familiei, minimalizarea riscului, evitarea situațiilor violente – ceea ce poate genera, în plan geopolitic, opțiuni ‘soft’, orientate spre compromis, indiferent de vinovăția părților.
Într-un asemenea cadru, opiniile care cer ‘pace cu orice preț’ pot deveni natural viciate: ele nu decurg dintr-o analiză strategică a agresiunii ruse, ci din mecanisme psihologice de evitare a conflictului, nealiniate la realitatea unui actor expansionist. Distorsiunea apare pentru că instinctul de conciliere este proiectat asupra unui conflict în care concilierea nu funcționează ca soluție, ci ca avantaj acordat agresorului.
Concluzia psihologică este că reflexul conciliant – dorința instinctivă de a opri conflictul, de a ‘calma spiritele’, de a preveni escaladarea – poate deveni, în situații reale de violență, un factor de risc major. Nu pentru că intenția ar fi greșită, ci pentru că mecanismul se activează automat, indiferent de context, fără evaluarea raportului de forțe și a pericolului. În limbajul psihologiei, e vorba de o reacție de evitare, nu de o strategie de supraviețuire.
Concluzia strategică este și mai dură: Intervenția emoțională, conciliantă, în mijlocul unei confruntări asimetrice îi dezarmează pe cei capabili să se apere și îi expune fatal. În loc să reducă violența, o facilitează. În termeni militari, este un comportament care, plasat în momentul nepotrivit, rupe dispozitivul, vulnerabilizează ‘linia’ și oferă agresorului avantajul tactic decisiv.
E o lecție amară: bunele intenții nu doar că nu salvează, dar uneori ucid.
Cu tot respectul la toate tănticile pricepute la geopolitică și geostrategie, la apărarea patriei și instrucție militară, nu vreau să instrumentalizez femeia pentru maternitate și spațiu domestic.
Dar să nu-i trimitem pe copiii noștri ‘să moară pentru alții’ devine argumentul-umbrelă care blochează orice discuție despre interesul național, despre credibilitatea NATO sau despre faptul că, dacă linia frontului ajunge la Prut, tot ‘copiii noștri’ vor lupta, însă în condiții infinit mai proaste.
Apoi, peisajul general este dominat de țărănci urbanizate, să nu ne prefacem nație cultă și manierată. Multe dintre vocile cele mai vizibile gândesc geopolitica exact ca pe gestionarea casei: ‘Dacă facem liniște și ne vedem de treabă, n-au de ce să ne deranjeze’. Este exact reflexul „matern-siguranță domestică” extrapolat la scară de țară. Rezultă o atitudine de tip ‘să nu-i provocăm pe băieții răi’, care ignoră complet că agresorul nu cere permisiunea victimei. Aici intră și reflexul ăla tâmpit de a ierta abuzatorul!
‘Să se lupte Zdrelenski și ucrainenii, că noi n-avem nimic cu rușii!’ – aici sunt mai tranșant: Fă, proastelor! viața unui tânăr ucrainean valorează mai puțin decât liniștea noastră de acum, când doar sprijinim financiar și logistic? Este o formă urâtă de egoism mascat în empatie, pentru că implică, implicit, o ierarhie a valorilor în care viața și sacrificiile altora sunt considerate ‘costuri acceptabile’ atâta timp cât nu afectează direct liniștea noastră cotidiană
Așadar, parte semnificativă a femeilor fără nici o experiență militară, istorică transformă reflexul protector-matern (asta e varianta sinceră, sub care se ascund înlănțuiți și trolii, idioții utili, nostalgicii, conservele expirate și proștii cu partitură identică) într-o ideologie a neimplicării, care devine, obiectiv, o vulnerabilitate de securitate națională. Pentru că, în final, dacă societatea acceptă narativa ‘să meargă alții’, atunci chiar vor merge alții, iar când va veni rândul nostru, nu vom mai avea ‘alții’ alături.
O ultimă observație: Noncombatul ăsta a devenit atât de vehement încât, în sterilitatea lui, ajunge să acuze UE de ‘dictatură’, de ‘cheltuieli forțate’, de ‘colonizare’, ceea ce este o prostie imensă. Nu o fi UE perfectă, dar toate imparicopitatele au voie să behăie nestingherite toate trăsnăile politice. Ce să vezi, exact la fel ca în Rusia!
Cred că e util să nu le luăm în seamă, altfel noi pățim ca Ionică și ele precum Cornelia.
Aud că s-a măritat, după o vreme, cu altul.
[/responsivevoice]
