Leonard MOCANU ■
Atracțiile rivierei olimpiene
Ziua de sâmbătă nu putea fi altfel decât una de relaxare fizică și mentală. Am pornit din Paralia pe autostrada care leagă Atena de Salonic, pe o vreme mohorâtă, către un prim obiectiv, atracție pentru turiștii aflați în trecere, dar mai ales pentru localnici, băile termale Loutra Pozar. Localizate în regiunea Macedonia, la 32 kilometri nord de Edessa, la poalele muntelui Voras, băile Pozar beneficiază de aportul unor izvoare termal cu apă la temperatura de 37 de grade Celsius, care curg prin câteva bazine, naturale și artificiale, formând mici cascade între acestea. Mai ales în sezonul rece zona este foarte frecventată de localnici, dornici de un tratament balnear în aer liber.
Regiunea nu este populară doar prin apele sale termale, cu efect vindecător, ci și prin frumusețile naturale din jurul localității Loutrapolis. Zona este favorabilă drumețiilor și cățărărilor, traseele acestora terminându-se într-un canion minunat, în care sunt răspândite 15 peșteri-adăpost. Cea mai mare peșteră este o falie naturală adâncă de aproximativ 50 de metri. În peșteri au fost descoperite schelete de animale, cel mai vechi fiind un craniu de urs brun, vechi de aproximativ 10.000 ani. În Loutrapolis există facilități pentru masaj, unități de alimentație publică și chiar un muzeu de artă populară. Turiștii mai pot face echitație, pot gusta vinurile produse în cramele din zonă sau iarna pot chiar schia.
În 2015, Loutra Pozar a aderat la Rețeaua Europeană a Băilor Istorice, unde este membru activ. Pe tot parcursul anului, în zonă sunt organizate numeroase festivaluri și târguri, pentru atragerea turiștilor la activități complementare tratamentului balnear.
În ansamblu, complexul balnear cuprinde două săli indoor (Alexandria Hydrotherapy Center și Old Hydrotherapy Center) pentru hidroterapie și trei facilități în aer liber. Cele două centre interioare au mai multe bazine de înot, săli de masaj, căzi cu apă termală și două băi de aburi. Facilitățile exterioare sunt un bazin de înot de dimensiuni olimpice și două bazine naturale. În toate acestea temperatura apei este constantă pe tot parcursul anului. Din punct de vedere al facilităților de cazare, acestea nu sunt cele mai îmbietoare, putând lesne asemăna stațiunea cu cele de pe la noi, populare pe vremuri, acum pierdute în timp și spațiu.
Am ajuns la Pozar după aproape două ore de mers și am parcat alături de numeroase alte autocare, dar și de autoturisme cu numere de Grecia. În parcare erau numeroși vânzători cu suveniruri și bunătăți locale de tot felul, dar i-am lăsat să aștepte, dornici să ne bălăcim cât mai repede în apele termale. Vremea nu era chiar cea mai îmbietoare, temperatura exterioară plasându-se undeva pe la 15 grade, iar din cerul acoperit cernea un fel de ploaie măruntă. Cu toate acestea, ne-am zis că e de preferat să luăm taurul de coarne și, decât să tremurăm îmbrăcați, mai bine să ne plasăm ”între ape”. Cui pe cui se scoate, nu?
Cum pentru facilitățile interioare nu aveam programare, iar bazinul olimpic era prea…modern (vulpea și strugurii), am preferat ceva mai ”rustic”, bazinul natural din aval, alimentat de o mini-cascadă, care oferă hidromasaj cât poți suporta. Mai mult, în vecinătatea bazinului curge râul Aghios Nikolau (Sf. Nicolae), care are numeroase praguri artificiale cu minicascade. Astfel, doritorii pot face dușuri ”scoțiene” cu hidromasaj, după bunul plac. Bazinele naturale nu sunt adânci, astfel că poziția optimă pentru a fi complet acoperit de apă e în genunchi, sau șezând pe pragurile de piatră de pe marginea acestora.
Am fost printre puținii temerari ai grupului nostru, dar experiența chiar s-a meritat. Am plătit câte trei Euro de persoană, preț în care a intrat, pe lângă accesul în bazin, un dulăpior pentru bagaje și un vestiar fără mai pretenții de confort, dar extrem de util, mai ales la ieșire. Se pare că și…zeii Olimpului au fost impresionați de curajul nostru, astfel că, spre final, au eliberat soarele din robia norilor. La final, am avut timp și pentru a ”scana” produsele de pe tarabele comercianților, permițându-ne chiar procurarea unor mici ”atenții”.
Am pornit apoi spre Edessa, ”Orașul Apelor și al celor cinci simțuri”, cum este ”alintat”. Edessa este capitala prefecturii Pella, din regiunea Macedonia Centrală, Grecia. Numele înseamnă ”turn de apă” și provine de la cascadele emblematice ale orașului. Principala sursă de apă a orașului este regiunea mlăștinoasă Agra-Nissiou, de unde izvorăște râul Edessaios, ale cărui brațe formează cascadele. Dealtfel, în Edessa cultul apei este foarte puternic, aici existând și un muzeu al apei în aer liber.
Cascadele Edessei par a se fi format în secolul al XIV-lea, în urma unui cutremur foarte puternic, De atunci, în urma mai multor cutremure de mică intensitate, cascadele au ajuns la forma actuală. În total, există douăsprezece cascade, dintre care patru sunt vizibile cu ușurință.
În urmă cu secole, apa râului era îndiguită într-un bazin la vest de oraș, dar, cu timpul, aceasta și-a făcut loc și au apărut cascadele atât de spectaculoase. La sfârșitul secolului al XIX-lea, au fost construite mai multe fabrici de-a lungul cursurilor de apă, putându-se produce electricitate cu costuri zero. În total, au apărut mai multe fabrici de textile, laboratoare și tăbăcării. După cel de-al doilea război mondial, odată cu reînființarea localității, căderile de apă au intrat în administrarea municipalității, care a angajat mai mulți grădinari, arhitecți și peisagiști, pentru a construi un parc, cu alei și grădini. Lucrările s-au finalizat în anul 1953, dar au continuat acțiuni de modernizare și de securizare a căilor de acces către căderile de apă. Din anul 2003, cascadele sunt iluminate noaptea, în culorile curcubeului.
Cascadele în sine se prezintă sub forma a două cursuri de apă care se despart, producând căderi pe o înălțime de peste 70 de metri. Ramura sudică, numită Karanos, este spectaculoasă prin faptul că turiștii pot coborî pe lângă ea pe scări amenajate în mai multe paliere până la bază. La un palier intermediar, există o grotă a cascadei, dar și o terasă unde turiștii, odată ajunși, sunt în spatele ei, și întrezăresc peisajul prin perdeaua de apă. Nu pot decât să-mi imaginez cum arată această cascadă noaptea, când este iluminată feeric. Evident, și pe timpul zilei pot fi trăite senzații vizuale deosebite, atunci când soarele de reflectă în milioanele de stropi care se formează, dar, din păcate, astrul zilei a fost scump la vedere pentru noi, mulțumindu-ne doar cu un duș ușor.
De la baza cascadei Karanos, pe o cărare modest amenajată, se poate ajunge la câteva alei într-o zonă cu vegetație bogată, una dintre acestea conducând către baza celeilalte cascade, de nord, spectaculoasă prin volumul de apă și prin faptul că, la rândul ei, se bifurcă în două brațe, de unde și numele, provenit din asemănarea cu litera grecească Lambda. Toată priveliștea poate fi admirată și imortalizată de pe un podeț îngust, foarte solicitat de turiști.
Parcul cascadelor mai cuprinde un cinematograf în aer liber, un acvariu și un herpetariu, precum și o capelă. Tot în parc există un complex de alimentație, cu restaurant, bar, cofetărie și gelaterie, care poartă numele, cum altfel, Katarraktes, unde parte dintre colegii noștri au ales să testeze încă o dată gastronomia autohtonă.
În ce ne privește, după ce am explorat cascadele la baza lor, am revenit în parc, unde ne-am închinat la icoane în capelă, ne-am fotografiat în scorburile copacilor seculari, precum și în caleașca stilizată, punct de atracție pentru cuplurile de proaspăt căsătoriți, în căutare de cadre nemuritoare. Apoi, am dat ocol restaurantului și am admirat cascada Lambda la partea sa de origine, nu mai puțin spectaculoasă.
Pe drumul de întoarcere, Claudiu ne-a oferit dedicații muzicale, evident cu tematică locală, dar și melodii la cerere. Odată ajunși în Paralia, ne-am văzut fiecare de program, în dorința de a petrece cât mai cu folos ultimele ore în stațiune.
După un dialog de câteva minute cu patroana hotelului în care eram cazați, prilej cu care ne-am exprimat admirația pentru aranjamentele de vegetație ale curții, pentru ospitalitate și discreție, ne-am ales cu promisiunea că, la plecare, ne va dărui câțiva lăstari de rodiu pitic, plantă ornamentală de efect, lucru care s-a și întâmplat a doua zi, la micul dejun.
Am coborât apoi și am pornit pe Aleea Sf. Nicolae, către sud. Primul obiectiv întâlnit a fost biserica Sfânta Parascheva, în fața căreia se afla un alai mare de nuntași. Ne-am făcut curaj și am aruncat o privire în biserică, din ușă, la ceremonia religioasă a cununiei. Am prins momentul punerii cununiilor pe capetele celor doi miri, urmat de cel al împărtășirii lor din același potir. Chiar dacă melodicitatea cântărilor nu era asemănătoare cu cele de la noi, ritualul este, evident, asemănător. Am remarcat și diferențe, cea mai evidentă fiind pamblica de culoare roșie cu care erau legate cununiile celor doi miri, cumva asemănător modului în care sunt legate verighetele mirilor turci, cu ocazia logodnei.
Ne-am continuat periplul pe strada comercială, până în zona portului de veliere, la restaurantul Molos, indicat de Claudiu drept stabilimentul unde se mănâncă cea mai bună mâncare grecească din stațiune. Ne-am asigurat că erau suficiente locuri și ne-am propus să mergem la hotel, pentru a ne pregăti de o nouă seară grecească, de această dată în plan culinar.
Planurile ne-au fost date peste cap, pentru că, intrați pe o altă stradă comercială, ne-am trezit în fața unei terase de mari dimensiuni, unde doi artiști tocmai își pregăteau instrumentele, pentru ”a se da în spectacol”. Am cercetat în fugă meniul terasei și am intrat în vorbă cu un ospătar, întrebându-l dacă e nevoie de rezervare. Ne-a răspuns amabil că nu, dar că la ora 20.00 (era 19.20) locurile la mese vor fi ocupate. L-am rugat să ne rețină o masă, cu promisiunea că ne vom întoarce înainte de ”soroc”, pe care, în final, l-am devansat cu aproape un sfert de oră.
Odată programul muzical început, turiștii au fost atrași ca de un magnet, astfel că în curând nu mai găseai loc la nicio masă. Cu dezamăgirea că frigăruile de berbecuț lipseau ”la apel” în acea seară, ne-am orientat către alte produse tradiționale, stropite cu vin alb la carafă. Sincer, nu am avut ce regreta, produsele fiind de foarte bună calitate, la fel și vinul, iar atmosfera punând capac la toate. Cum terasa, Avli pe numele ei, este plasată la intersecția a două alei foarte circulate, acordurile foarte cunoscute ale muzicii grecești, opera celor doi soliști, au determinat pe foarte mulți trecători să se oprească din drum și să se așeze pe borduri pentru a asculta. Nu mai vorbim că balcoanele hotelurilor din jur erau și ele pline sau că unii trecători mai curajoși, de toate vârstele, și-au permis și luxul să danseze, fără opreliști. În concluzie, am petrecut mai bine de două ore și jumătate într-o atmosferă foarte plăcută, pe care o ofer și cititorilor, în câteva clipuri filmate ad-hoc, fără pretenții de profesionalism.
A venit și ultima noapte de odihnă la Paralia, nu înainte de a ne pregăti în tihnă bagajele, pentru plecarea de a doua zi. După micul dejun, beneficiind și de faptul că toți colegii au ales excursiile opționale la cele două mănăstiri de la poalele Olimpului, ne-am îmbarcat în autocar și…la drum.
Prima oprire a fost la Mănăstirea Sfântului Dionysos din Parcul Natural Olimp. Aceasta este situată în apropierea localității Litochoros și a fost zidită pentru a înlocui vechea mănăstire cu același nume, construită în anul 1542 și distrusă de bombardamentele germane în 1943. Vechea mănăstire a fost închinată Sfintei Treimi de chiar Sfântul Dionysos. Mănăstirea veche, cu ziduri înalte, a fost folosită de-a lungul secolelor drept adăpost pentru localnici, în timpul invaziilor cotropitorilor, dar germanii, după ce au bombardat-o, au distrus-o cu explozibil pentru a nu oferi protecție membrilor rezistenței grecești.
După demolare, călugării s-au mutat într-un alt așezământ, un schit, Skala, subordonat vechii mănăstiri, la circa 15 kilometri distanță, construit în secolul al XVII-lea. Aici ei au continuat viața monahală, întemeind o nouă mănăstire, cu același hram. Din 1989, accesul femeilor în spațiile mănăstirii a fost interzis, astfel că în apropiere a fost construită o nouă biserică, în care se săvârșeșete Sfânta Liturgie de sărbători și unde au acces toți credincioșii. Am ajuns și noi la biserica cea nouă exact în timpul slujbei și am rămas, printre credincioșii ortodocși greci, preț de jumătate de oră. Din bogatul tezaur al vechii mănăstiri, obiectele care au putut fi salvate după demolare au constituit baza noului muzeu ecleziastic înființat la noua mănăstire. Ca și în cazul celorlalte mănăstiri vizitate, vă propun spre vizionare albumul foto publicat pe portalul Doxologia.ro unde veți putea vedea imagini din biserica nouă, din muzeu, dar și din spațiile destinate exclusiv viețuitorilor și truditorilor mănăstirii.
Al doilea popas a fost la ceea ce Claudiu numește ”Raiul pe pământ” – mănăstirea Sfântul Efrem Sirul, de asemenea de pe muntele Olimp. Aceasta este o ctitorie de dată recentă (1981), fiind plasată pe o colină în apropierea localității Kontariotissa. Impresionantă prin faptul că toate clădirile sunt acoperite cu cărămidă roșie și prin felul în care este amenajată curtea interioară, mănăstirea dă mai degrabă impresia unui loc de relaxare, decât a unui lăcaș de cult. Desigur și truda maicilor și dragostea lor pentru frumos au un rol important în amenajarea fiecărui colțișor, atât la exterior, cât și la interior.
Dincolo de atmosfera specifică, turiștii sunt întâmpinați cu multă căldură, invitați să se relaxeze la o ceașcă de cafea la trapeza mănăstirii, sau să deguste și, evident să cumpere, din produsele de la magazinul mănăstirii, fie că acestea sunt mici obiecte de cult, plăcinte cu brânză, cu dovleac sau praz, vin, ori ulei de măsline.
Pentru început, am vizitat paraclisul Sfintei Ecaterina Hrisovalantou, apoi am intrat în biserica mănăstirii, construită în stil bizantin, care adăpostește o parte din mâna dreaptă a Sfântului Efrem, relicvă de mare preț, precum și o copie a Icoanei Maicii Domnului ”Înlăcrimata”, de la schitul Sfântul Ilie, de pe Muntele Athos. De asemenea, din curtea mănăstirii pot fi admirate, de jur împrejur, priveliști și peisaje minunate. Hramul mănăstirii este 28 ianuarie, dată la care se sărbătorește patronul spiritual al acesteia. Atașăm și aici un link către portalul Doxologia.ro, care ne oferă un album foto cu imagini din mănăstire.
Sfântul Efrem Sirul a trăit în secolul al IV-lea, fiind născut în nordul Mesopotamiei. Și-a dat obștescul sfârșit la Edessa, iar opera sa cuprinde numeroase imne, rugăciuni și cuvinte de învățătură. Dintre acestea rugăciunea cunoscută ca a Sfântului Efrem Sirul se rostește cu precădere în Postul Paștelui, pentru că îndeamnă credinciosul la curățenie trupească și sufletească și îl apropie de Creator:
Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.
Vizita la mănăstirea Sfântul Efrem Sirul avea să fie ultimul moment din programul periplului nostru spiritualo-turistic pe Riviera Olimpului. Astfel, puțin după ora prânzului ne-am lăsat în grija lui Nicu, pentru cei aproape 700 de kilometri până la casele noastre.
Evident, călătoria în Grecia s-a derulat pe autostradă, asemenea și celei prin Bulgaria, în prima ei parte, adică până după Sofia. Periodic, autocarul a oprit din motive fiziologice și tehnico-legale. Nu puteam rata o nouă oprire la Kresna, în Bulgaria, pentru ultimele cumpărături de la magazinul cunoscut în jargonul turiștilor cu numele ”La Bomboane”.
Din păcate, mai ales după lăsarea întunericului călătoria prin Bulgaria avea să ne lase un gust neplăcut, generat pe de o parte de calitatea șoselelor, iar pe de alta de atitudinea angajaților de la benzinăriile și popasurile din drum, care, la vederea autocarului, ori intrau subit în inventar sau în schimbare de tură, ori pur și simplu încuiau ușile, cu o atitudine curat europeană.
Am trecut din nou pe la periferia capitalei, Sofia, situată la poalele muntelui Vitoșa, oraș cu o populație de un milion și un sfert de locuitori. Oraș străvechi, cunoscut în antichitate sub numele de Serdica, Sofia avea să fie capitala provinciei otomane Rumelia, pentru mai bine de trei secole (1530-1836). Sofia este denumită ”Triunghiul toleranței religioase”, ca urmare a faptului că trei simboluri ale credinței creștin-ortodoxe, iudaismului și islamului (Biserica Sveta Nedeya, sinagoga Sofia, respectiv moscheia Banya Bashi) sunt localizate într-un perimetru foarte restrâns.
Nenumăratele obiective turistice, culturale și religioase, dintre care merită amintite catedrala Alexandr Nevski, Teatrul Național Ivan Vazov, fostul Palat Regal, Opera Națională, parcul și stadionul Vasil Levski pot fi obiectivele unui city break.
Dar cum obiectivul nostru era altul, ne-am înscris pe autostrada către Varna, pe care am părăsit-o pentru drumul național E772, acolo unde aceasta este neterminată. Am trecut astfel pe lângă Stara Zagora și Veliko Tărnovo, localități cu istorie îndelungată.
Dealtfel Veliko Tărnovo este considerat și astăzi capitala isorică și spirituală a Bulgariei, oraș care a fost capitală a celui de-al Doilea Imperiu Bulgar, cunoscut și ca ”Orașul Țarilor” și revendicându-și în perioada bizantină titlul de ”A Treia Romă”. Velico Tărnovo (Vechiul Tărnovo) s-a numit în trecut Tărnovgrad și a rămas în istorie și pentru contribuția sa culturală și spirituală, în special în Evul Mediu, când Școala Artistică Tărnovo și-a pus amprenta în arhitectură și pictură, dar și în domeniul literaturii.
Cum nu de puține ori proverbul ”Sub lampă e întuneric” își dovedește veridicitatea, și cazul Bulgariei, vecina noastră de la sud, se încadrează foarte bine în acest trend. De multe ori considerăm Bulgaria o țară de tranzit către Grecia, Turcia sau Balcanii de Vest, sau un imperiu al all-inclusive-ului la Marea Neagră și în stațiunile montane, fără să-i dăm prea mare importanță, dar orașe precum Sofia, Veliko Tărnovo și de ce nu Varna, Burgas sau Plovdiv au suficiente obiective care merită atenție. Poate că de vină sunt și numeroasele povești cu polițiști șpăgari, cu rakeți moldoveni și ruși sau cu lipsa de ospitalitate în zonele de tranzit, aspecte care nici nouă nu ne sunt chiar străine, dar dacă ne uităm să vizităm obiective de pe partea cealaltă a globului, poate că vecina noastră de la sud ar merita măcar un weekend de atenție.
Încet-încet, am pătruns în noapte, iar bornele kilometrice care arătau distanța până la Varna păreau din ce în ce mai rare. Pe la miezul nopții am depășit Varna, pe centura exterioară, și ne-am înscris pe drumul atât de cunoscut spre Constanța. Nu ar mai fi de semnalat decât că, după intrarea în România, de data aceasta fără opreliști, ne-am trezit opriți, în dulcele stil mioritic, de un echipaj al Poliției de Frontieră care își făcea veacul prin boscheții de la Vama Veche.
Trecuse deja de ora două noaptea când am ”acostat” la peronul autogării Constanța Sud și aprape trei când am încercat confortul patului de acasă, dar evenimentele și amintirile acestei călătorii nu s-au sfârșit odată cu aceasta. A fost o excursie reușită, la care și-a adus contribuția agenția Ihtis Eco Travel, în parteneriat cu firma de transport auto ALL. De departe, Special Guest Star-ul călătoriei a fost Claudiu Mihăilescu, pentru aportul căruia trebuie mulțumit în egală măsură și agenției Hello Holidays din București al cărei colaborator permanent este.
Nu în ultimul rând o mențiune pentru colegii de călătorie, care s-au constituit într-o companie pentru care termenul ”agreabil” este prea modest, drept pentru care așteptăm cu nerăbdare alte aventuri împreună. Pentru că repetiția…
[/responsivevoice]
