Paloma PETRESCU ■
Motto: Mai puțin înseamnă mai mult. Ludwig Mies van der Rohe
De ce două ministere pentru educație ar fi un pas înapoi?
Pentru că tot am celebrat pe 22 Decembrie 36 de ani de la ieșirea din bezna minții comuniste întreb dacă vă mai amintiți butada din vremurile de tristă amintire conform căreia: “În România, la fotbal și la agricultură toată lumea se pricepe”! S-au schimbat vremurile, am evoluat, am lăsat în urmă năravuri, metehne, ne-am emancipat, ne-am modernizat, la vremuri noi…oameni noi așa că acum: “În România, la fotbal, agricultură și educație, toată lumea se pricepe”! Și veți vedea de unde am tras concluzia…!
În spațiul public a reapărut ideea separării Ministerului Educației și Cercetării în două structuri distincte: un minister dedicat învățământului preuniversitar și un altul care să gestioneze învățământul universitar și cercetarea. Sorin Costreie, consilier prezidențial, invocă în propunerea sa “lucrul la firul ierbi în minister”. În susținerea propunerii sale, pornind de la firul ierbii ministeriale, Costreie – nume predestinat lucrărilor la firul ierbii, vede cele două niveluri administrative astfel: “lumi diferite, nu total diferite, că toți facem educație, dar practici diferite, tot felul de provocări diferite. Mie mi se pare că este cu atât mai greu să predai cu cât te duci la vârste mai mici. După mine, cel mai greu este la grădiniță și acolo ar trebui să avem oamenii cei mai bine pregătiți din punct de vedere al intervenției”. Domnia sa vede această separare administrativă ca pe o șansă pentru focalizarea mai precisă a politicilor publice specifice nivelurilor de educație. Păi profesorii pentru oricare dintre nivelurile din învățământul preuniversitar – preprimar, primar, gimnazial, liceal – nu beneficiază cu toții de formarea inițială în învățământul universitar?
Acolo ar trebui lucrat, în sensul revizuirii programelor de studii universitare, în acord cu specificul vârstei, nevoilor copiilor și elevilor din mileniul III. O fi bine să avem două ministere distincte, sau chiar trei, cum sunt situații în alte țări europene, dar, în opinia mea, “de la firul ierbii” mele de profesor, director, inspector școlar general, general adjunct și secretar de stat pentru preuniversitar, o astfel de reorganizare ar genera mai multe probleme decât soluții. Probabil că ar crește gradul de autonomie administrativă, dar cu ce riscuri? cu siguranță comunicarea și colaborarea între departamente și niveluri ar fi prioritatea majoră. S-a încercat asta în 2005, atunci când universitarul și preuniversitarul au fost “puși” la masa consultării pentru armonizarea planurilor de școlarizare pentru liceu, respectiv pentru studii universitare, pornind de la nevoile pieței muncii. Și atunci unii au fost mai superiori decât ceilalți, iar în final … au fost mulți care s-au bucurat de demisia unui ministru.
Educația nu este o sumă de compartimente, ci un parcurs continuu
De la grădiniță până la universitate, educația funcționează ca un traseu coerent de formare a competențelor. Separarea instituțională a preuniversitarului de universitar riscă să fragmenteze acest parcurs. Curriculumul liceal, examenul de bacalaureat, admiterea la facultate și orientarea profesională sunt etape profund interconectate. Două ministere diferite pot ajunge să promoveze politici divergente, cu așteptări diferite de la elevi și studenți, ceea ce va afecta direct calitatea tranziției de la liceu la universitate.
Deja, una dintre marile probleme ale sistemului este decalajul dintre competențele absolvenților de liceu și cerințele învățământului superior. Știm asta de mult prea mulți ani! În loc să corecteze acest dezechilibru, separarea ministerelor ar putea duce la o „pasare a responsabilității”: preuniversitarul ar putea susține că își îndeplinește obiectivele proprii, iar universitarul că primește studenți insuficient pregătiți. În lipsa unei viziuni unice, nimeni nu va mai avea o responsabilitate clară pentru eșecul acestei tranziții. Nu că acum s-ar analiza temeinic cauzele eșecului tranziției și ale abandonului școlar și universitar. Sau poate se analizează, dar măsurile ameliorative sigur nu se văd.
Piața muncii are nevoie de coerență, nu de fragmentare
Angajatorii nu recrutează în funcție de ministere, ci de competențe. Politicile educaționale trebuie să fie corelate pe termen lung cu nevoile economiei, de la filierele liceale până la specializările universitare. Două ministere riscă să genereze decizii necoordonate: licee care formează competențe fără continuitate universitară sau facultăți care presupun abilități de bază pe care școala nu le mai asigură. Rezultatul ar fi un dezechilibru accentuat pe piața muncii, cu supraproducție de absolvenți în unele domenii și deficit cronic în altele.
Crearea a două ministere nu înseamnă automat eficiență. Dimpotrivă, presupune structuri administrative paralele, proceduri diferite de finanțare și evaluare, precum și un potențial crescut de conflicte de competență. Zone esențiale precum formarea profesorilor, practica pedagogică sau cercetarea educațională ar deveni „terenuri de dispută” între instituții, cu decizii întârziate și politici incoerente.
Profesori prinși între două sisteme
Cadrele didactice din sistemul preuniversitar sunt formate în universități, dar lucrează în mare parte în grădinițe, școli primare și gimnaziale, licee. Separarea ministerelor nu ar duce la standarde diferențiate de formare, în funcție de nivelul în care profesorul se va integra, pentru că decidenții de la nivel universitar nu au experiență în privința practicii pedagogice reale, la clasă. În plus, feedbackul esențial dintre școli și universități – atât de necesar pentru îmbunătățirea programelor de formare – ar fi slăbit.
Cercetarea educațională riscă să fie marginalizată
Un minister al învățământului universitar și cercetării, concentrat pe performanță academică și cercetare fundamentală, ar putea acorda mai puțină atenție problemelor concrete ale școlii românești, adică cercetării educaționale. Or, politicile educaționale eficiente trebuie să se bazeze pe dovezi și cercetare aplicată, testată direct în sistemul preuniversitar. Separarea îngreunează acest transfer de cunoaștere și inovație. Ce ar fi ca Cercetarea să redevină ceea ce a mai fost, o Agenție națională în coordonarea Ministerului educației și cercetării? Desigur, Institutul de științe ale educației să fie parte a acestei Agenții, cu rol activ.
Adevăratele probleme ale educației
În esență, dificultățile educației românești nu provin din faptul că există un singur minister, ci din instabilitatea politicilor, subfinanțare și implementare deficitară prin oameni care nu sunt, în cea mai mare parte, agenți reali de schimbare, dedicați și competenți. Mă refer aici la lipsa selecției pe bază de competențe, în favoarea numirilor știți voi pe ce criterii…
Fragmentarea instituțională transmite semnalul unei lipse de viziune asupra educației ca domeniu strategic de interes național. Separarea Ministerului Educației și Cercetării ar adânci fragmentarea unui sistem care are nevoie, mai mult ca oricând, de coerență și continuitate. În locul creării unor noi granițe administrative, soluția reală constă în întărirea coordonării interne, stabilitate legislativă și politici educaționale construite pe termen lung, în beneficiul elevilor, studenților și al pieței muncii. Vorbele sunt frumoase, nu-i așa, dar masa critică se adună greu, necesită mult efort de stabilire a unei viziuni clare, comunicare, împărtășire, asumare și neapărat ministru tehocrat cu mandat de minimum 4 ani și multă transparență. Cine să facă asta? Rămâne o întrebare deschisă.
Momentul de reflecție de azi: Complexitatea inutilă este semnul unei gândiri confuze.” — idee atribuită lui William of Occam
[/responsivevoice]
