Sebastian CĂTĂNOIU ■
Ideea unei lumi multipolare sună, la prima vedere, seducător. Ea promite sfârșitul dominației unui singur centru de putere, pluralism geopolitic și o ordine internațională mai „echilibrată”. În discursul oficial promovat de Rusia, mai ales după 2007 (discursul luin Putin la München…iar München!), multipolaritatea apare ca o alternativă firească la hegemonia occidentală de după Războiul Rece. După 1991, lumea a fost dominată de un pol principal, Statele Unite, iar extinderea NATO, intervențiile militare occidentale și impunerea unui set de reguli prezentate drept „universale” au alimentat resentimente legitime în multe regiuni ale lumii. În acest context, Moscova se prezintă ca purtătoare de cuvânt a celor nemulțumiți, state care nu vor să mai fie „elevi” într-o clasă globală condusă de Occident.
Multipolaritatea este tradusă, în practică, de politica rusă (și de cea americană ?), ca fiind dreptul marilor puteri de a-și delimita sfere de influență, statele mai mici fiind variabile de ajustare, piese pe o hartă pe care alții o (re)desenează. În această privință, abordarea rusă amintește mai degrabă de vechile reflexe imperiale decât de o reformă a ordinii internaționale. Există o continuitate istorică frapantă între această viziune și logica Tratatului de la Tordesillas din 1494, când Spania și Portugalia au tras o linie imaginară pe glob și au decis cui aparține lumea. Atunci, legitimitatea venea de la papă; astăzi, ea vine din „dreptul istoric”, „securitatea regională” sau „echilibrul global”. Principiul rămâne însă același, lumea este negociată doar de cei puternici, iar statele mici trebuie să se conformeze. (foto 1)
Lumea multipolară în care Rusia pretinde că vede mai mulți poli legitimi printre care India, Brazilia sau Iranul are de fapt doar trei competitori care contează, cel puțin în prezent : SUA, China și Rusia. Relațiile dintre aceste trei mari puteri sunt mai puțin ideologice și mai degrabă pragmatice, asimetrice și tensionate, iar regulile pe care le respectă sunt cele ale pokerului. SUA are cele mai multe fise, nu joacă fiecare mână, dar când intră, ridică miza și forțează adversarii să se descopere. China câștigă mâini, nu se grăbește, abordează jocul pe termen lung. Rusia este un jucător de risc, care a pierdut mult, este imprevizibil și joacă la cacialma, așteptând greșelile adversarilor în speranța unei mâini decisive.
Între SUA și China se desfășoară marea competiție a secolului XXI. Nu este un nou Război Rece în sens clasic, ci o confruntare structurală între o putere consacrată și una emergentă. America rămâne lider militar și financiar global, dar China a devenit atelierul, creditorul și rivalul tehnologic al lumii occidentale. Cele două economii sunt profund interdependente, SUA au nevoie de producția chineză, iar China are nevoie de piața și dolarul american. Această dependență reciprocă face conflictul direct improbabil, dar rivalitatea inevitabilă. „Chimerica”, cuvânt inventat de Niall Ferguson, combină China și America într-o singură entitate simbolică, pentru a explica simbioza economică profundă care a definit globalizarea de la începutul secolului XXI. Nu o alianță politică, nu o prietenie strategică, ci o dependență reciprocă care a funcționat, o vreme, ca motor al lumii.
Pe măsură ce China a urcat în lanțul valoric reprezentat de tehnologie, inteligență artificială, infrastructură globală, Statele Unite au început să perceapă interdependența nu ca pe un avantaj, ci ca pe un risc strategic. De aici au decurs conflictele comerciale, restricțiile tehnologice și discursul despre „decuparea” lanțurilor de aprovizionare.
Astăzi, Chimerica a intrat într-o fază paradoxală, se destramă politic, dar supraviețuiește economic pentru că separarea completă ar fi extrem de costisitoare pentru ambele părți. Războiul din Ucraina, urmat de sancțiunile europene, a făcut ca resursele rusești refuzate de europeni să ajungă, la prețuri mai convenabile, pe ”masa” Chinei, care a devenit mai puțin dependentă de piața americană, ceea ce îi oferă grade de libertate în plus în ceea ce privește un posibil conflict cu SUA. (foto 2)
Relația SUA–Rusia, în schimb, pare a fi una a declinului relativ și a resentimentului. După 1991, Rusia nu a reușit să se integreze ca partener egal într-o ordine occidentală dominată de SUA. În locul unei adaptări lente, Kremlinul a ales confruntarea: extinderea NATO a fost percepută ca o umilință strategică, iar războiul din Ucraina s-ar fi dorit ca o ocazie de a forța recunoașterea Rusiei drept mare putere indispensabilă. Din perspectiva americană, Rusia nu mai este un rival sistemic global, ci un actor disruptiv, slab economic și periculos la nivel regional.
Relația China–Rusia este adesea prezentată ca o alianță solidă anti-occidentală. În realitate, este un parteneriat de conveniență, nu o prietenie strategică. Am putea spune că superputerea asiatică, prin relațiile sale comerciale ține pe linia de plutire Rusia, jucând oarecum rolul pe care Uniunea Europeană îl are privitor la Ucraina. Războiul curge…în avantajul Chinei care își vede adversarii tradiționali, Rusia și SUA, slăbiți mai ales că Rusia, dependentă economic, acționează acum mai degrabă ca un proxy al Chinei împotriva SUA. China cumpără resursele Rusiei, aceasta oferă materii prime, arme și sprijin diplomatic. Dar balanța este clar înclinată, China este puterea dominantă, Rusia partenerul junior. Pentru China, Rusia este utilă atâta timp cât distrage atenția și resursele Occidentului, slăbește unitatea euro-atlantică și furnizează materii prime ieftine.
Realitatea este că SUA și Rusia, vechii adversari din vremea Războiului Rece, acum când nu mai există motive ideologice, nu prea au motive de conflict. Economiile lor nu sunt dependente, nu există diferende teritoriale directe etc. De partea cealaltă, Rusiei nu îi convine ”îmbrățișarea” economică a dragonului chinez, iar China nu poate uita umilința tratatelor inegale impuse de Imperiul Țarist în secolul al XIX-lea, prin care a pierdut aproape 600.000 kmp de teritoriu. Colac peste pupăză, migrația chineză în Extremul Orient rusesc face ca economia locală să depindă mai mult de China, chiar dacă teritoriul este rusesc. Diferendele teritoriale sino-ruse nu (mai) există pe hârtie, dar nu au dispărut din memorie, ele au fost înghețate, nu uitate. China nu revendică Extremul Orient rusesc pentru că nu este încă momentul, iar Rusia este nevoită să accepte această ambiguitate pentru că nu are alternative. (foto 3)
Jucătorii noștri se mai ridică de la masă și, în pauze, încearcă să se alieze, de conjunctură, câte doi împotriva celuilalt. Astfel dacă întâlnirile dintre Xi și Putin au fost mai dese (din 2013, câteva zeci), mai ales că primul mai furnizează jetoane Rusiei pentru a putea rămâne la masa de joc, se pare că meetingul din Alaska dintre Trump și Putin din august 2025 a fost cel care a resetat jocul. Pe termen lung este de așteptat să parteneriatul ruso-american să funcționeze mai bine decât cel sino-rusesc, ambele părți având motive serioase a se teme de China. În Alaska, se pare că cei doi și-au dat mână liberă în privința rezolvării intereselor directe, bineînțeles pe spinarea celui de-al treilea, China, fără a mai vorbi despre victimele ”colaterale” ale jocului, gen țările europene, africane sau sud-americane. China se poate vedea astfel îndepărtată de rutele comerciale și de resursele din Marea Bering și Oceanul Arctic și mai grav decât atât, cu acces limitat la resursele de petrol mondiale, un adevărat ”călcâi al lui Ahile” pentru o economie care este astăzi cel mai mare importator de petrol din lume. Rusia, Iranul și Venezuela au reprezentat surse de petrol ieftin și, la fel de important, care nu au depins de bunăvoința Statelor Unite.
În noua sa Strategia de Securitate Națională, Administrația americană promite să „restabilească preeminența SUA în emisfera vestică” și să „blocheze competitorii din afara emisferei”, iar ce s-a întâmplat în 2024 și 2025 în Panama pentru reducerea influenței chineze, nu a fost un caz izolat, ci s-a dovedit a fi parte a unei politici de ”recuperare” a vecinătăților strategice. Venezuela este noua „piesă de domino” intrată în buzunarul american, urmare a unei ”operațiuni speciale” reușite, în pofida faptului că Rusia împrumutase masiv țara încă din vremea lui Hugo Chávez în vederea achiziției de armament, iar China investise în infrastructura petrolieră și preluase controlul unor mine de minerale rare. De ochii lumii, Rusia a numit loviturile militare americane și capturarea lui Maduro un „act de agresiune armată” și o încălcare a suveranității Venezuelei, atribuind acțiunii Washingtonului pretexte nefondate. Consilierii militari ruși din Venezuela s-au dovedit a fi (voit ?) ineficienți în fața atacului american, e de așteptat ca reacția viitoare a Moscovei să fie la fel de palidă ca și în cazul bombardării Iranului (un aliat mai consistent al rușilor) de către israelieni și americani. (foto 4)
Dacă lațul în jurul Venezuelei, sau a lui Maduro dacă vi se pare mai relevant, a început să se strângă cam acum șase luni, după întâlnirea din Alaska, președintele Trump, fidel cruciadei antidrog care poate oferi un fel de iertare a păcatelor geopolitice a declarat în noiembrie 2025 că ar fi „de acord” să lanseze atacuri în Mexic împotriva cartelurilor de droguri, bătând-o în cuie și pe onorabila președinte a Mexicului: „Nu ea conduce, ci cartelurile. Va trebui să se facă ceva!” Luarea în vizor a Mexicului se datorează faptului că țara este considerată a fi principala poartă de intrare a drogurilor în SUA. Nici Columbia, recunoscută drept principalul producător de droguri ce au ca destinație SUA, nu are motive să se simtă prea bine, o intervenție militară fiind justificată după aceeași logică ”izbăvitoare”.
Întorcându-mă la titlul articolului s-ar putea ca, în baza discuțiilor din Alaska pentru pacea în Ucraina, să mai vedem intervenții ale lui Trump, așa cum ”inspirat” l-a luat gura pe dinainte, prin Canada, Mexic sau Columbia sau prin țărișoarele din America Centrală ! Iar dacă cruciada antidrog dă bine la publicul american, nu va fi o problemă ca Trump, de bună credință, să ”confunde” zăpada Groenlandei cu cocaina !
Trump a remodelat liniile tradiționale ale alianțelor globale în primul său an de la revenirea la Casa Albă, în special în ceea ce privește relația cu Canada și Europa. El a numit Uniunea Europeană un grup de națiuni „în decădere”, conduse de oameni „slabi”, prin contrast, Administrația americană a folosit un limbaj mai puțin dur la adresa Rusiei. Chiar în absența unor cărți schimbate pe sub masă în Alaska, intervenția SUA în Venezuela se constituie într-o certă fereastră de oportunitate pentru Putin care poate grăbi un deznodământ favorabil pentru Rusia, în Ucraina. Dacă au fost ceva înțelegeri neortodoxe, ca să fim în ton cu subiectul, vom vedea că tractorul rusesc va fi scos din nămoalele ucrainene, spălat, vopsit și pregătit să are ”pentru pace” undeva mai la vest ! Iar o Rusie ”învingătoare” în Ucraina, îndatorată americanilor, ar putea întoarce spatele Chinei, aliatul din prezent, dar inamic istoric, punând în dificultate, după căderea Venezuelei, aprovizonarea cu petrol a gigantului asiatic !
Aș prefera ca, în ceea ce ne privește, zvonurile despre înțelegerile secrete ruso-americane din Alaska, să fie doar ficțiune geopolitică, un exercițiu de imaginație. Dar într-o lume condusă de jucători obsedați de câștiguri rapide și de bluffuri succesive, e greu să nu te întrebi cum se va reseta jocul și cum vor aranja cărțile cei trei mari pokeriști ai planetei după întâlnirea Trump–Xi din 2026.
[/responsivevoice]
