Când partidul conduce educația, elevii își irosesc viața

🔊 Ascultă articolul

Paloma PETRESCU ■

Motto: Spune-mi cine te conduce, ca să-ți spun cum te conduce /Kenneth Blanchard

Ignoranță sau neputință?

Într-o perioadă în care atenția publică este concentrată pe evenimente internaționale spectaculoase, de la declarații șocante, conflicte, până la manevre geopolitice, realitățile interne, cu adevărat fundamentale pentru viitorul nostru, riscă să treacă neobservate. Așa se întâmplă atunci când știri de tip “breacking news” deturnează atenția de la probleme interne esențiale. Privim hipnotizați la ce se întâmplă „dincolo”, în timp ce sub ochii noștri sistemul, ce ar trebui să pregătească viitorul țării, funcționează la limita colapsului. Adică ce spun eu? Vorba românească „Țara arde și baba se piaptănă” pare mai actuală ca niciodată: în timp ce dezbaterile politice și scenariile externe monopolizează prim-planul, educația românească continuă să se confrunte cu o criză profundă. După o perioadă dificilă cauzată de sincopele financiare și economice ale României, educația a rămas în derivă.

Demisia recentă a ministrului Educației și Cercetării, Daniel David, sistemul este lăsat într-o nouă perioadă de incertitudine și troc politic pentru un succesor capabil să gestioneze complexitatea domeniului. Presa vehiculează două nume: rectorul universitar la al patrulea mandat, Marilen Pîrțea și Luciana Antoci, fost inspector școlar general și prefect, ambii cu roluri în cabinetul premierului actual.

Oare doar ei sunt competenții ce pot fi luați în calcul ca titular al Ministerului al Educației și Cercetării? Întrebarea reală nu este cine, ci ce fel de ministru ne permitem să punem în fruntea unui domeniu strategic național de care depind: viitorul, dezvoltarea, existența și suveranitatea României?

Cum ar fi să fie desemnat un ministru, membru sau nu al unui partid, dar cu reale calități de management strategic?

Indiferent cine va prelua această funcție, provocările sunt aceleași și adresarea lor cu efecte de progres cer un lider puternic și cu viziune. România nu-și mai permite un Minister al Educației și Cercetării care să funcționează reactiv, ci unul care să gestioneze sistemul național de educație într-o manieră proactivă, condus de un leader, autentic Un leader care să conducă o echipă cu expertiză în management, care să pună în practică reforme reale, în concordanță cu datele deja cunoscute din Calea QX,  cercetări și studii internaționale, Raport OCDE din 2025.

Finanțarea – baza educației de calitate

Una dintre cele mai acute probleme rămâne finanțarea. Chiar dacă bugetul educației va crește ca pondere din PIB în 2026, ceea ce s-ar putea la fel de bine să nu se întâmple, această majorare trebuie gestionată riguros și transparent. Stabilirea priorităților să se facă în funcție de nevoile reale, iar intervențiile ameliorative să fie permanent sub lupa monitorizării și controlului. Chiar dacă bani ar exista, suntem obișnuiți ca în lipsa unui sistem transparent de execuție a bugetului, ceața să fie tot mai densă, să nu vedem unde se cheltuie banii. Ultimele date arătau că educația românească ar ajunge abia la aproximativ 4,5% din PIB, incluzând toate sursele de finanțare, dar cercetarea rămâne subfinanțată cronic. 

Mai mult, România riscă să piardă o parte din fondurile promise prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) pentru proiecte de digitalizare și modernizare, din cauza gestionării haotice și a lipsei unei strategii coerente. Finanțarea educației trebuie corelată cu costul standard per elev ajustat la realitățile socio-economice, cu mecanisme clare de evaluare a impactului investițiilor și stimulente financiare pentru școlile care reduc abandonul școlar și cresc performanța elevilor.

Transparență – un imperativ pentru credibilitate

Transparența decizională și cea a cheltuirii banilor publici trebuie să devină norme ireversibile. Sistemul educațional a fost criticat, inclusiv de rapoarte internaționale, pentru lipsa unor mecanisme eficiente de evaluare, planificare strategică și monitorizare a cheltuielilor. Ţinând cont de recomandările din raportul OCDE din 2025, este clar că structura de guvernanță trebuie consolidată pentru a fi predictibilă și responsabilă. 

La noi, orice tentativă serioasă de reformă se lovește de un zid opac: lipsa transparenței. Nimeni nu știe clar de ce anumite decizii se iau, de ce anumite numiri se fac, de ce anumite proiecte sunt finanțate și altele sunt abandonate. Inspectoratele școlare funcționează adesea ca feude locale, iar criteriul competenței este înlocuit discret cu cel al „apartenenței”.

Viitorul ministru va trebui să accepte un adevăr incomod: fără transparență, nu există reformă, doar rotație în funcții. Fundamentarea deciziilor și prezentarea publică a acestora, a indicatorilor de performanță și a modului în care se cheltuiesc banii nu este un moft, ci o obligație față de societate, față de plătitorii de taxe.

Oricare va fi viitorul ministru el nu trebuie doar să promită fonduri mai mari — trebuie să garanteze că banii sunt cheltuiți acolo unde este cea mai mare nevoie și în mod transparent: modernizare de școli, laboratoare performante, programe educaționale moderne și sprijin pentru elevii din medii defavorizate etc.

Monitorizare permanentă – pentru rezultate așteptate

Poate cea mai mare problemă a educației românești este lipsa monitorizării reale. Strategii au fost. Planuri operaționale am avut. Rapoarte avem. Rezultate, însă mult mai puține. Măsurile se anunță, se aplică fragmentar, apoi dispar fără să mai fie evaluate. Nimeni nu răspunde pentru eșecuri, nimeni nu corectează din mers. Știți, sistemul Kolbe, despre el vorbesc .

Un ministru manager va introduce monitorizarea continuă, cu indicatori clari, măsurabili, publici, astfel ca în funcție de rezultate și efecte imediate să se corecteze derapaje, să se răspundă unor noi nevoi induse de schimbare. Doar așa se pot obține rezultate palpabile în ceea ce privește performanța elevilor și reducerea inegalităților. Cine nu performează, pleacă. Cine blochează reforma, este înlocuit. Simplu și dureros, dar necesar!

Educația are nevoie de ministru-manager, nu de politician sezonier

Reforma trebuie să înceapă cu oamenii din vârful sistemului. Selecția inspectorilor școlari generali trebuie scoasă din logica politică și adusă în logica competenței: management educațional, capacitate de implementare, rezistență la presiune, disponibilitate la schimbare. La fel și selecția directorilor de școli. A fi un profesor excelent și membru de partid nu te califică automat să conduci o organizație complexă. Școlile au nevoie de lideri, nu de administratori obedienți.

Orice nume va ajunge în fruntea Ministerului Educației și Cercetării va avea în față o sarcină titanică. Nu este suficient să cunoască sistemul, trebuie să confirme un management coerent, orientat către rezultate, transparent și responsabil, capabil să obțină și să gestioneze finanțarea necesară, de la nivel strategic, să implementeze reforme durabile. Ministrul, oricare va fi el, nu trebuie să fie preocupat de imaginea sa, sau a partidului care îl susține, ci de rezultate, de educația generațiilor care vor asigura progresul României și vor contribui la bugetul de stat, prin calitatea serviciilor pe care le vor presta în România.

Este momentul să trecem de la vorbe la fapte — de la “școală ca pe vremuri” la o educație performantă, adaptată secolului XXI, cu tot ce ne-a adus nou.

Competența nu se negociază

Viitorul ministru al educației trebuie să fie, înainte de toate, un manager de sistem, nu un produs al algoritmului politic. Educația nu poate fi condusă ca partidul, pentru că școala nu este o filială locală. Este un organism complex, cu sute de mii de angajați și milioane de beneficiari, un organism care are nevoie de viziune, strategie și decizie bazată pe date, nu pe loialități.

Selecția oamenilor-cheie trebuie să devină primul test de capabilitate al noului ministru, iar acest test începe cu inspectorii școlari generali. Atât timp cât aceștia sunt numiți sau menținuți în funcție pe criterii politice, orice reformă este condamnată, din start,  la eșec. Avem nevoie de competiție reală, cu criterii clare de competență în management educațional, leadership, nu de simulacre de selecție cu rezultate știute dinainte.

La fel de gravă este situația la nivelul conducerii școlilor: directori numiți în funcție de culoarea politică, schimbați din funcție ca urmare a rezultatelor alegerilor politice. Sistemul a perpetuat ideea că este suficient să fii un profesor bun, cu calificativ foarte bine pentru rolul de profesor, titular și cu vechime pentru a deveni director. Fals! Conducerea unei școli presupune competențe solide de management organizațional, financiar și educațional, capacitate de comunicare și leadership. Școala nu are nevoie de directori „agreați”, ci de lideri recunoscuți pentru competență, capabili să gestioneze oameni, resurse și schimbare.

Atunci când directorii sunt selectați pe criterii politice sau menținuți prin compromisuri locale, iar școala devine prizoniera unor interese din afara ei. Elevii sunt cei care plătesc prețul!

Concluzia care dă frisoane

Educația românească nu va putea fi reformată atât timp cât conducerea ei este rezultatul negocierilor politice și nu al competenței profesionale. Oricine va deveni ministru trebuie să înțeleagă că adevărata reformă începe cu depolitizarea reală a selecției pe bază de competențe specifice managementului organizațional: la nivel de minister, inspectorate și școli.

Dacă vom continua să acceptăm criteriul apartenenței politice în locul competenței specifice postului, vom vorbi despre eșecul educației ca rezultat al deciziilor proaste, dar consecințele vor fi suportate, ca de obicei, de elevi și de viitorul acestei țări.

La final, așa cum v-am obișnuit formulez o temă de reflecție:

Cât timp viitorul copiilor va mai fi rezultatul unor compromisuri politice, nu al competenței? Continuăm să tolerăm improvizația sau aducem în ecuație leadership, transparență și rezultate măsurabile?

Răspunsurile la aceste întrebări nu vor defini doar școala, ci România de mâine, în viziunea fiecăruia dintre cei care își oferă acest moment de reflecție.

[/responsivevoice]