C.M. VLAICU ■
Dacă răsfoim fotografii vechi sau colecții de ziare de acum câteva decenii, observăm că oamenii erau, în general, mai supli și asta nu este o impresie nostalgică. Potrivit unor analize publicate în 2023–2024 în presa medicală din România, aproximativ 60% dintre adulți sunt supraponderali sau obezi, iar în rândul copiilor și adolescenților (10–18 ani) procentul se apropie de 30%.
Organizația Mondială a Sănătății avertizează că obezitatea infantilă a devenit una dintre cele mai mari provocări de sănătate publică ale secolului XXI, cu efecte directe asupra riscului de diabet, boli cardiovasculare și tulburări psihologice.
Deci, mai mult sport început mai devreme ar prinde bine.
Dar realitatea din școli arată că modul în care este organizată activitatea fizică nu este o experiență plăcută, ci o obligație incomodă, bifată în grabă între două discipline teoretice.
Cei care sunt direct implicați – elevi sau părinți – cunosc deja limitele sistemului.
Multe unități de învățământ funcționează la capacitate maximă sau peste, iar infrastructura este insuficientă. Sălile de sport sunt puține și suprasolicitate, terenurile lipsesc sau sunt improvizate, iar orele trebuie împărțite între mai multe clase.
În aceste condiții, ideea de educație fizică adaptată fiecărui elev devine mai degrabă un ideal decât o realitate.
Și atunci? Cum poate fi adaptat sportul astfel încât cel care e născut pentru balet să nu fie obligat de programă să facă haltere, iar cel născut pentru înot să nu fie pus să sară capra? Ca cel mic de înălțime să nu fie depunctat la baschet, iar cel cu scolioză să nu fie obligat să sară la groapa cu nisip? Cum se poate face ca elevii să nu mai iasă în cămașă de la ora de matematică, să se schimbe – deși nu au vestiare – și să revină transpirați și nedușați 50 de minute mai târziu pentru ora de istorie? Cum se poate face ca cei care au o vocație sportivă să și-o poată urma până la nivel de performanță?
Situațiile în care elevi cu particularități fizice sau probleme medicale sunt evaluați după aceleași criterii ca restul clasei pot duce la frustrare, demotivare sau chiar abandonul complet al activității fizice.
O soluție ar putea fi externalizarea serviciilor de instruire sportivă către săli și centre specializate, cu antrenori calificați – în baza unor vouchere emise de școală. Niște vouchere cu care să fii obligat, de exemplu, să încerci minimum trei sporturi, cu un număr minim de antrenamente pe săptămână (inclusiv în vacanțe), într-o infrastructură acreditată, unde elevii să poată beneficia de condiții de antrenare moderne și confortabile, de un mediu propice educației sale sportive.
Un astfel de model nu este lipsit de precedent. În țări precum Germania sau Olanda, colaborarea dintre școli și cluburi sportive locale este deja o practică obișnuită, contribuind la creșterea nivelului de activitate fizică în rândul copiilor și la identificarea timpurie a talentelor. Studiile europene arată că elevii care practică sport în medii organizate și variate au o rată mai mare de menținere a activității fizice pe termen lung și rezultate mai bune în dezvoltarea socio-emoțională.
Implementarea unui sistem de vouchere ar putea aduce beneficii multiple. În primul rând, ar oferi elevilor acces la infrastructură modernă și la antrenori specializați, ceea ce ar crește calitatea actului educațional sportiv. În al doilea rând, ar permite personalizarea parcursului fiecărui elev, în funcție de aptitudini și interese. Nu în ultimul rând, ar stimula investițiile private în baze sportive și ar revitaliza facilități deja existente, inclusiv în mediul rural, unde numeroase săli construite cu fonduri europene sunt subutilizate.
Există și un argument economic important. Conform datelor Eurostat, România se află printre țările cu cel mai scăzut nivel de participare regulată la activități sportive. Crearea unei piețe funcționale pentru servicii sportive dedicate elevilor ar putea genera locuri de muncă, ar încuraja profesionalizarea antrenorilor și ar contribui la dezvoltarea unui sistem sustenabil în jurul sportului de masă.
O astfel de reformă ar necesita reglementare atentă, mecanisme de acreditare și monitorizare și asigurarea accesului echitabil pentru toți elevii, indiferent de mediul socio-economic. Însă alternativa – menținerea unui sistem care nu reușește să motiveze și să sprijine elevii – este mult mai costisitoare, atât în termeni de sănătate publică, cât și de dezvoltare socială.
Ora de sport nu ar trebui să fie un „dar” între două materii importante, ci un pilon real al educației. Iar pentru ca acest lucru să devină realitate, este nevoie nu doar de mai mult sport, ci de un mod diferit de a-l înțelege și organiza.
[/responsivevoice]
Ora de educație fizică nu se mai face. Un procent mare de elevi beneficiază de scutire medicală. Cerințele de la orele de educație fizică trebuie astfel (re)adaptate încât, în ciclul primar și gimnazial, acestea să contribuie la dezvoltarea armonioasă a tinerilor. Nu scrie pe fruntea nimănui la naștere că e făcut pentru balet, halterele nu sunt în nicio programă școlară, nu-l pune nimeni pe cel scund să se agațe de inelul de baschet, dar o pasă corectă sau un dribling n-ar trebui să-i lipsească din arsenalul pregătirii fizice. Zeci de generații ne-am schimbat în clasă pentru ora de educație fizică, ba, mai mult, făceam cu schimbul fete/băieți. Zeci de generații am fost câte 40 în clasă și mergeam la ora de educație fizică într-o sală de sport de dimensiunea unei săli de clasă. Normele de control vizau dezvoltarea armonioasă și adaptarea treptată la cerințele fizice ale vârstei. Se vorbește despre Olanda. Acolo, în Italia și în alte țări copii de vârstă școlară merg la educație fizică sâmbăta. Încercați la noi așa ceva și vă vor sări părinții în cap că sâmbăta e zi în familie sau pentru meditații. În realitate, e zi de mers la mall, de fumat iarbă la colțul blocului sau de tras pe nas prin baruri. Atâția sportivi de mare performanță de la noi au fost descoperiți la concursurile școlare (Gabriela Szabo la concursurile de cros, atâția luptători la concursurile de trânte etc.). Capionatele universitare pe București la volei sau handbal erau peste nivelul actual al diviziilor secunde. În 2002, la turneul final al ”naționalelor” de box, la categoria super-grea s-au calificat trei boxeri (adică unul avea asigurat argintul fără să boxeze). Soluția este ca orele de educație fizică să (re)capete rolul pe care îl are orice disciplină școlară, iar copii și tinerii să fie îndrumați către sport, nu către sedentarism. Cu ani în urmă, am fost îndrumat să-mi duc copilul la tenis la Școala Sportivă. Discuția cu primul profesor întâlnit a fost descurajantă: ”eu am grupa completă; tenisul este un sport scump; vorbiți cu colegii mei, dar vă spun că nu aveți nicio șansă”. Discuția cu al doilea, mi-a redat încrederea: ”aduceți, domnule, copilul să facă mișcare; nu e nevoie de rachete sau de mingi, avem noi și vedem mai târziu dacă este cazul”. Din păcate nu a durat decât câteva luni, pentru că respectivul profesor, Radu Popescu, a plecat să fie alături de mult mai cunoscutul său elev, Andrei Pavel în turneele ATP. Aceasta este mentalitatea multora și împotriva celor din prima categorie trebuie să luptăm. Numai așa nu ne vom mai mira că olandezii căștigă opt medalii de aur la JO de iarnă, iar noi ne extaziem pentru un loc cinci.